Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Ideea în istoria Rusiei

Laurențiu CONSTANTINIU

La ultimul Congres internațional de istorie, care a avut loc înainte de cel de-al doilea război mondial, la Zürich, în 1938, marele istoric român, Nicolae Iorga, a făcut cunoscută teoria privind rolul permanențelor în istorie. În viziunea sa, permanențele istoriei sunt pâmântul, rasa – dar nu în sens rasist, ci de neam/popor – și ideea, ele reprezentând constante ale procesului istoric.


Altfel spus, permanențele istoriei constituie – figurat vorbind – o infrastructură a evenimentelor istorice (textul comunicării în N. Iorga, Generalități cu privire la studiile istorice, ed. a III-a, București, 1944, p. 239-255).

Ideea-forță și politica externă rusă

În opinia noastră, fecunditatea teoriei lui N. Iorga constă în faptul că ea oferă istoricului posibile răspunsuri la întrebările pe care acesta și le pune în legătură cu evoluția unei anumite comunități. În ce ne privește, vom încerca – în continuare – să oferim o un răspuns la întrebarea: „Care a fost rolul jucat de permanența idee – avem în vedere acele idei-forță – în istoria Rusiei/Uniunii Sovietice?”.
Potrivit lui Nicolae Iorga, cea de-a treia permanență a triadei formulată de el – ideea – „provoacă o stare de suflet generală, care, dacă încerci să o comprimi, izbucnește în revoluție (...) Prin ele (idei – n. n.) se înnoiește umanitatea. Ideea însăși, în întregimea și cu toată strălucirea ei, este unul din elementele cele mai trainice din viața națională a popoarelor“.

O sumară privire de-a lungul istoriei Rusiei ne arată că, în cel puțin trei rânduri, ideea a avut o însemnătate capitală pentru ideologie, modelând politica externă a statului rus/sovietic.
Este cunoscut faptul că, în Evul Mediu, Biserica confima puterea temporală, legitimând autoritatea conducătorului politic. Așadar, confesiunea, pentru omul medieval dobândea o importanță maximă, el recomandându-se, înainte de toate, prin confesiune, apoi prin statut social și, abia, în ultimul rând, prin etnie.

Ortodoxia a influențat profund mentalul colectiv al societății ruse, oferind rușilor o viziune asupra lumii, care le-a permis să se raporteze la popoarele din jurul lor – musulmanii și catolicii –, ambele percepute ca o amenințare din punct de vedere religios.

Marii cnezi și, ulterior, țarii considerau că apărarea Rusiei ortodoxe reprezenta pentru ei o datorie sfântă, multe dintre acțiunile militare întreprinse de către aceștia împotriva populațiilor de altă confesiune dobândind caracterul unor adevărate cruciade. Cu fiecare victorie, teritoriul rei publicae Christianae ruse s-a extins considerabil, iar în mintea rușilor s-a născut ideea „mesianismului religios“. Componenta religioasă a fost dătătoare de forță pentru poporul rus, într-unul din momentele importante ale istoriei sale: lupta împotriva dominației mongole. Din acest motiv, în literatura medievală, o serie de momente importante – victoriile obținute în fața suedezilor (1240), a cavalerilor teutoni (1242) și a mongolilor (1380) – au fost percepute ca lupte ale ortodoxiei împotriva prozelitismului catolic sau necredincioșilor (musulmani). Este semnificativ faptul că cei doi mari cnezi Aleksandr Nevski și Dmitri Donskoi – eroi ai acestor bătălii – au fost trecuți în rândul sfinților pentru faptele lor de vitejie, fiind considerați adevărați „apărători ai creștinătății”.

Procesul de unificare a cnezatelor rusești sub autoritatea marelui cneaz de Moscova a fost favorizat și de apartenența la comunitate confesională (ortodoxă), cea mai mare parte din cuceririle țarilor, fiind făcute în numele ortodoxiei, exemplele cele mai concludente fiind cucerirea Kazanului (1552) și a Astrahanului (1554). Cel mai important dintre țarii ruși, Ivan cel Groaznic, creatorul statului rus centralizat, a fost perceput în epocă ca un apărător al dreptei credințe.

Putem afirma, așadar, că puterea temporală și cea spirituală s-au completat reciproc, cea dintâi, învăluită în sacralitate, considerând că interesele statului rus cer ca ea să-și pună autoritatea în slujba Bisericii. Astfel, realul – atributul puterii politice – și idealul – al celei spirituale – s-au împletit în mintea marilor cnezi, a țarilor, a împăraților și, ulterior, a secretarilor generali, vreme de secole, favorizând apariția unui idealism rusesc, adevărată forță motrice a expansionismului Rusiei/Uniunii Sovietice.

Fațete ale ideii ruse

În aceste context, teoria călugărului Filotei – Moscova a treia Romă – formulată în 1510, nu constituie un moment singular, ea reprezentând rodul a aproape 500 de ani de civilizație și trăire ortodoxă. În viziunea monahului de la Mănăstirea Eleazarov, după căderea Constantinopolului, Moscova – statul cel mai puternic și mai întins din Commonwealth-ul bizantin – devenea moștenitoarea și continuatoarea tradițiilor ortodoxe bizantine, iar noua cetate a ortodoxiei avea să dăinuiască veșnic. În virtutea acestui fapt, la Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din 1561, se afirma că țarii Rusiei erau „lideri creștini universali, împărați ai tuturor ortodocșilor din lume“. Grație acestui nou statut „ei (țarii ruși – n. n.) au dreptul să-i conducă și să-i apere (pe creștinii ortodocși din alte țări – n. n.) și pot, de asemenea, să-i pună sub și autoritatea lor“. Succesoare, așadar, a Bizanțului, Împărăția rusă a sperat să transforme ideologia într-o realitate geopolitică, încercând să făcă din Constantinopol un Țarigrad.

La cumpăna dintre secolele XVIII-XIX, o altă idee avea „să agite“ nervii națiunii ruse: panslavismul. Reprezentanții acestui curent își propuneau să contribuie la constituirea unei solidarități etno-confesionale între toți slavii, cu ruși în calitate de conducători. Fără a fi ridicată vreodată la rangul de doctrină de politică externă, panslavismul a reprezentat, în a doua jumătate a secolului XIX, acel vector etno-cultural, cu ajutorul căruia Rusia a încercat să-și atingă obiectivele geopolitice în Peninsula Balcanică și în zona Strâmtorilor.

Mesianismul revoluționar – „Proletari din toate țările, uniți-vă!“ – a constituit ultima mare idee-forță, preluată de elita politică sovietică din concepția marxistă. Guvernanți și guvernați, conducându-se după „noul catehism“, au încercat, de-a lungul secolului XX, folosindu-se de această idee, să-și atingă obiectivele geopolitice și să-și protejeze interesele de securitate ale Uniunii Sovietic.

Ortodoxia – factor unificator în spațiul postsovietic

Biserica Ortodoxă Rusă, după întronarea noului său întâistătător – patriarhul Kiril – acționează ca un centru al civilizației ortodoxe în fostul spațiu sovietic. Noul patriarh „patriarh al Moscovei și al întregii Rusii”, se manifestă într-o dublă calitate: „conducător al Bisericii din Federația Rusă și al poporului rus”, și de „lider spiritual” al țărilor din ceea ce Biserica Rusă numește „Sfânta Rusie”, spațiu care include, pe lângă Federația Rusă, Belarus, Moldova, Ucraina și, într-un sens mai larg, întreaga comunitate creștin-ortodoxă.

În lumina excursului istoric mai sus prezentat, ni se pare semnificativ faptul că, din 2009, patriarhul Kiril și-a asumat misiunea de păstrător și protector al civilizației slavilor răsăriteni, vizita sa din Ucraina, din august 2009, fiind o dovadă în acest sens. Aflat la Kiev, patriarhul Kiril a vorbit, nu de puține ori, în cuvântările sale, în limba ucraineană și a numit Kievul „capitala sudică a Ortodoxiei Ruse” și „mamă a orașelor ruse”. Se poate spune că, mai mult decât elita politică rusă, Biserica Ortodoxă Rusă reprezintă, în acest moment, singura instituție capabilă să asigure unitatea dintre poporul rus și o importantă parte a populației din Ucraina, Belarus și Moldova.

În comparație cu predecesorul său, patriarhul Aleksie, care făcuse din „credința rusă”, piatra unghiulară a politicii sale față de țările creștin-ortodoxe din spațiul rus, fapt care a dus la menținerea și adâncirea divizării spațiului ortodox postsovietic, nou șef al Bisericii Ruse, patriarhul Kiril, dorește să-și asume rolul de lider al unei civilizații unitare din această zonă: cea ortodoxă. Deși, la prima vedere, gestul poate părea nesemnificativ, considerăm, totuși, că afișarea, în sala tronului patriarhal al Bisericii Ortodoxe Ruse, a steagurilor tuturor țărilor asupra cărora se extinde jurisdicția Patriarhiei Ruse, este o dovadă care atestă schimbarea de atitudine a Bisericii Ortodoxe Ruse. În plus, tot din 2009, Biserica Ortodoxă Rusă a început să se implice în dezbaterile privind identitatea rusă și în cele referitoare la relațiile Rusiei cu țările vecine, dovedind astfel cât de puternică este această idee-forță – permanență, ar spune N. Iorga – în istoria Rusiei. Se poate, așadar, afirma că, în acest moment, Biserica Rusă reprezintă instituția care se manifestă cel mai activ în direcția consolidării unității civilizației ortodoxe în spațiul euro-asiatic.

Ortodoxia, ca factor unificator în spațiul rus, constituie o idee-forță adânc înrădăcinată în mentalul colectiv al societății ruse, care, de-a lungul timpului, a influențat și politica externă a Rusiei. De aceea, afirmația fostului secretar de stat al SUA, Henry Kissinger, ni se pare că poate sluji drept concluzie rândurilor noastre: „În mintea rușilor, veacurile de sacrificii s-au transmutat într-o misiune [pusă] parțial în numele securității, parțial în slujba unei pretinse moralități superioare rusești“.

Publicat în : Politica externa  de la numărul 70

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: