Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Nașterea Partidului Corporatist Român

Andrei ȚĂRANU

Anul 2009 a fost anul electoral cel mai dens și mai dur din România de după 19990. Și asta pentru că în acest an pur și simplu s-a încheiat o etapă și un model de societate și se pun bazele alteia, pe care acum doar o bănuim fără însă să o vedem și să o înțelgem foarte clar. Într-un fel, democrația românească a atins majoratul.


Este adevărat, că nu avem de a face cu o divă și nici măcar cu o tânără normală, ci mai degrabă cu ceva scălâmb, ciudat, care ne înfioară și nu ne oferă prea mari speranțe. Dar ăsta este produsul democratic al unei societăți contorsionate, aflată permanent în convulsie, fără încredere în viitor și cu spaimă de trecut. Și în primul rând este copilul debil al partidelor politice din România cel 20 de ani de la Revoluție.

Și totuși, acum câțiva ani trăgeam speranța că democrația mai este posibilă în România, că lucrurile se schimbă în bine, că putem avea și o economie de piață funcțională, și o formă relativă de bunăstare. Și mai mult decât atât, că putem fi un stat european de calitate, care poate recupera în câțiva ani decenii bune de înapoiere instituțională și economică.
Astăzi aceste principii par mai degrabă utopii, viitorul este din nou sumbru, prezentul plin de malformații, iar trecutul un subiect de veșnică dispută politică. S-a întâmplat ceva în acești ultimi doi ani de s-a blocat societatea și economia. Iar – din punctul meu de vedere – această întâmplare se datorează mai mult politicului decât economicului, mai degrabă unor decizii instituționale și partinice proaste decât unei metode financiare greșite. Și spun aceasta pentru că România se afla abia la începutul unei cariere capitaliste globalizante, mai degrabă la rolul unei piețe și economii emergente, decât a unui actor de talie mare plin de creditre toxice. Asta nu înseamnaă că motivele economice sunt de neglijat, dar motivele politice mi se par mai vizibile și mai greu de contestat în logica negativă a realității actuale.

Cred că povestea tristă a început imediat după ianuarie 2007 – momentul intrării României în Uniunea Europeană. Până în acel moment toate partidele politice ale țării erau dedicate realizării acestui scop, motiv pentru care erau forțate să genereze democrație și să se fundamenteze – sub atenta supraveghere a Comisiei Europene – instituții democratice și necesare modernizării. În plus trebuiau să mimeze măcar interesul pentru economie de piață liberă și în egală măsură pentru o asistență socială capabilă să rețină măcar o parte dintre cetățeni în interiorul granițelor.
Este în egală măsură adevărat că situația economică a României părea tot mai înfloritaore și pentru cetățeni viața politică devenea tot mai mult un subiect minor, lipsit de relevanță. Acest dezinteres pronunțat al societății față de politică, care prin reprezentanții săi avea un obiectiv susținut de majoritatea covârșitoare a cetățenilor, a permis partidelor să își schimbe structurile de putere, relațiile cu electoratul și în final chiar și obiectivele. Partidele s-au îndepărtat tot mai mult de societate transformânu-se pe nesimțite în grupuri de interese pecuniare și de monopol – adică s-au transformat, unele mai puțin, altele mai mult, în găști.

Acest proces, pradoxal, nu s-a petrecut înainte de alegerile din 2004, pentru că tensiunile dintre partide erau prea mari, clivajele prea adânci, ceea ce genera tensiuni de imagine și în interiorul partidelor înseși. Iar exemplu PNȚ-CD care a sucombat sub greutatea propriilor grupuri de interese ce se mișcau haotic a pus în gardă atât partide ca PSD dar și cele care supraviețuiseră CDR și guvernării 1996-2000. Iar acesteia i-a urmat o perioadă de relativă stabilitate politică și de dezvoltare economică, bazată însă pe o dictatură soft de partid, un model de ceea ce se numește democrația autoritară.

Un asemenea model presupune oligrahizarea unui partid aflat la putere, care generează o ruptură între societate și instituțiile controlate partinic. Partidul oferă societății accesul formal la majoritatea libertăților cetățenești și economice, dar tinde să controleze accesul la putere al tuturor celor ce i se opun sau au o altă traiectorie ideologică. Adică, poți să duci o viață liniștită și chiar prosperă dacă nu te preocupă politica, dacă însă te preocupa politica presiunile la care vei fi supus vor crește proporțional cu posibilitatea de a deveni un real competitor. Din acest motiv, probabil, mișcarea de înlocuire a lui Stolojan cu Băsescu în 2004 a fost o mișcare excepțională pentru că  PSD nu a mai fost capabil să își modifice tirul pe noul competitor, pe imaginea și pe charisma sa. Și astfel PSD, ca partid a câștigat alegerile în 2004, dar a pierdut puterea în favoarea unei coaliții ad-hoc, coaliție care a existat datorită unui singur om – Traian Băsescu.

Acesta a devenit noul model politic al României, un model care a câștigat cu ajutorul societății civile, prin propria charismă, prin slogan și mesaj, și foarte puțin prin partide. Astfel cei care au ajuns la putere în 2005 erau dependenți de Președinte și nu dependenți de electorat, care nu îi votase și care se arăta stupefiat de noua conjunctură: din coaliție făcea parte PC (fost PUR) aliat al PSD, UDMR aliat al PSD, PD – încă partid de stânga – și PNL ultimul supraviețuitor al CDR. Adică deși PSD avea cel mai mare procent electoral – deci era cel mai votat partid – pierdea puterea, iar coalițiile conjuncturale o câțtigau doar  prin intermediul unei singure persoane. Astfel, vom observa că se începe construirea unui pattern politic nou – majoritatea cetățenească nu mai oferă puterea partidelor, ci acestea, prin combinații la nivel înalt, acced la guvernare printr-o logică aproape de neînțeles de cetățeni. Prin aceasta, jocul legitimității se rupe, joc fundamental pentru democrație și mortal pentru autoritarism.

Modelul a fost reluat după 2007 permanent în condițiile în care majoritățile parlamentare au devenit extrem de slabe, alegerile nemaifiind decât prilej recombinare a structurilor de putere în interiorul partidelor și nu a structurilor guvernamentale. Altfel nu se poate explica faptul că PNL și UDMR au rezistat aproape doi ani la putere cu o majoritate declarată în parlament de sub 30%, PD-L și PSD, cu o majoritate de 73% acceptă și practică pe scară largă procedura ordonanațelor de urgență și a asumării răspunderii, actuala coaliție de guvernământ reușește să treacă un buget de criză profund antisocial etc. Toate acestea demonstrează că instituțiile statului ies de sub controlul cetățenesc și intră sub controlul partidelor și în logica politică a oligarhiilor partinice. Partidele devin doar exponente ale unor organizații financiare și economice  aflate în concurență , dar această cocnurență nu se mai poartă în piața liberă ci în cea coordonată politic. În acest context criza economică nu schimbă decât formal datele problemei dar nu o rezolvă în nici un fel, ci doar o augumentează.

În plus cele spuse mai sus mai demonstrează ceva, și anume că partidele politice în România renunță aproape complet modelul partidelor ideologice și tind să intre în logica unor partide de model corporatist: partidul nu se mai comportă ca expresie a unui model consociativ ci a unui model de concurență extremă a jocului de sumă nulă. Mai exact, partidele se transformă în firme private care cuantifică numărul de voturi în bani și influență, ca și cum bazinele electorale devin cote de piață. Cetățenii nu mai sunt tratați în spiritul drepturilor cetățenești ci în spiritul drepturilor și obligațiilor consumatorilor, care dacă nu sunt atenți se pot trezi prizonerii – sau chiar contribuie la aceasta – unui monopol privat. Astfel puterea politică în România după 2007 se privatizează pe banii și finanțele publice, criteriile de circumstanță politică fiind eludate.

Este greu de înețeles dacă acest proces a fost unul conștient sau pur și simplu a fost generat de accederea la putere a unor oameni mai degrabă obișnuiți cu afacerile de cu politica și generarea de politici publice. Este evident însă că el a devenit faptă după declarațiile lui Traian Băsescu că fotbalul are ca scop înscrierea de goluri, iar politica de  adunare de voturi. O constatare frustă, care, de fapt nu are nimic de a face cu politica – căci scopul politicii este generarea de politici publice și nu de a obține permanent voturile populației. Ea se referă doar la o parte limitată a politicii și anume la campania electorală.

Primul partid care și-a asumat această nouă paradigmă a fost, bineînțeles, partidul președintelui Băsescu. PD și apoi PD-L au trecut rapid la campania electorală permanentă, un fel de revoluție troțkistă, bazată pe critica guvernului, a statului, a diferite categorii sociale, a tuturor celorlați care nu erau de acord sau aveau o altă viziune decât a acestui partid și a simaptizanților lor. Iar celelalte partide care nu au înțeles rapid această nouă formulă de a se face politică au intrat prea rapid în defensivă mai degrabă furnizând material pentru acest nou model politic decât contrareacție sau un discurs democratic. Iar înfrângerea lor în referendumul pentru suspendarea Președintelui a produs debandadă în rândul activiștilor și a membrilor, care pentru prima dată au participat la o campanie în care nu au avut voce, argumente și nici măcar dreptate. A poziționat partidele pe de o parte în defensivă dându-li-se însă simboluri de atac. Prin această mișcare deosebit de proastă partidele opuse lui Băsescu s-au compromis și au fost compromise de noul model politic la care nu s-au putut adapta. Dar în egală măsură i-a dat PD și apoi PD-L șansa de a-l lua captiv pe Traian Băsescu care a recunoscut, tacit sau direct, că își datorează mandatul de după suspendare mașinăriei de partid decât cetățenilor, care nu l-ar fi salvat (având în vedere participarea la vot) dacă PD și PLD nu ar fi acționat ca o uriașă forță de mobilizare. Mobilizarea a zeci de mii de oameni plimbați dintr-un județ în altul, finanțe uriașe puse la dispoziția unei campanii cu rol mai degrabă simbolic decât electoral, sfâșierea societății în cei pro și cei contra, diabolizarea Parlamentului și a Guvernului toate acestea au pregătit noua revoluție electorală.

Asumându-și această metodă pernicioasă de a face politică PD-L a dat năvală în bazinele electorale tradiționale ale PSD și PNL, dar și în fiefurile aparent sigure ale UDMR și chiar PRM. Ideea că cine aduce voturi este bun iar cel care nu o face nu este prea bun a restructurat polii de putere în Partidul Democrat, unde oameni cu state vechi și fideli au fost abandonați pentru noii potentați, racolați din partidele adverse. PD a învățat foarte repede de la PSD modelul presiunii și al zăhărelului racolând primari, deputați și  senatori de la alte partide de-a valma, fără nici un criteriu. Se năștea noul Partid Corporatist Român, moloh care l-a înspăimântat chiar și pe Traian Băsescu. Acestui partid a încercat să îi opună „elita” de la PL-D, forțând PD-ul la o fuziune rapidă și nu prea acceptabilă cu noul său copil de suflet. Deși cu scrâșnete PD a acceptat să se transforme în PD-L, dar a fagocitat repede grupusculele liberale prin aceleași metode pe care le-a folosit și pentru celelalte partide – banii sau viața.

Astfel în 2008 am asistat la un nou model electoral cu partide aparent vechi – ca oameni – dar noi ca structură și impetuozitate. Este adevărat că în România – cu excepția Bucureștiului – și miza politică se schimbase fundamental, căci votul direct pentru Președintele Consiliului Județean schimba complet datele problemei . Singurele partide care au înțeles această nouă paradigmă au fost PSD și PD-L care și-au axat bătălia electorală pe președinții de CJ în defavoarea de multe ori a primarilor. PNL care nu a înțeles sau nu a putut să dea această luptă s-a pregătit pentru înfrângerea din toamna lui 2008.

Trebuie spus că Președintele Băsescu a pregătit, sau nu a fost străin, de formarea Partidului Corporatist Român prin apelul des la referendum, prin diabolizarea societății civile – cea care de fapt l-a adus la putere în 2004, și prin slăbirea spectrului politic în favoarea PD-L. Prin presiunea pusă asupra partidelor și a Parlamentului a favorizat PD-L în atragerea electoratului fluid și resentimentar al PSD, prin populism și dezbinare. Chiar dacă a pierdut referendumul inițiat odată cu primele alegeri europarlamentare pentru votul uninominal, a silit Parlamentul să construiască un sistem electoral nou pe scheletul celui propus de Asociația Pro Democrația. Acest nou sistem electoral – o combinație între majoritar uninominal și proporțional – a fost motorul campaniei pentru alegerile generale din 2008. Neînțeles nici de candidați și cu atât mai puțin de alegători, acest nou sistem a permis în continuare liderilor de partid să adminstreze campania electorală prin două metode: prin desemnarea candidaților și prin presiunea financiară asupra acestora. Partidele au ajuns la troc direct în anumite circumscripții privind împărțirea colegiilor și pregătirea câștigătorilor. Iar astfel cetățenii au fost din nou scoși din joc, ei transformați pur și simplu în electorat. Adică toate libertățile cetățenești au fost reduse la simplul drept de a vota. Drepturile la libera informare, la liberatea de opinie etc. au fost suspendate prin cumpărarea programelor de televiziune și a independenței presei. Astfel presa a deveni parte a recuzitei de campanie, și-a pierdut libertatea de mișcare și chiar independența, adică nu a mai rămas a patra putere în stat. Iar acea parte a presei care a încercat să reziste a fost demonizată ca fiind parazită, fiind forțată astfel să se implice în jocul electoral.
Imediat după alegerile generale s-a instituit haosul în structurile puterii de la București, căci deși s-a realizat – cu chiu și vai – un Guvern campania electorală nu se încheiase. Îi urma partea cea mai consistentă și mai importantă, cheia puterii – alegerea Președintelui.

Nu voi face multe alegații asupra instituției prezidențiale în România. Trebuie spus doar că aceasta este parte a executivului, că are o legitimate imensă și că are puteri restrânse în ceea ce privește puterea, având doar trei domenii dedicate – relațiile externe, apărarea și medierea între stat și societate prin intremediul separării puterilor în stat. De ce atunci aici este cheia puterii?

Pentru că prin prestația prezidențială domnul Traian Băsescu s-a dovedit a fi extrem de nonconformist în raport cu funcția și cu instituția pe care o încarna. Volutele legale și constituționale propuse de domnia sa au avut ca scop subordonarea Parlamentului și a Guvernului scopurilor declarate sau nu domniei sale. A reconstruit modelul voievodal românesc, prezent altfel și în perioada 1992-1996 a domnului Iliescu, încercând să limiteze toate celelalte puteri în favoarea puterii prezidențiale. Iar exemplul cel mai simplu a fost modalitatea extrem de elastică de numire a primului minsitru în toamna – iarna lui 2008, iar acesta este doar un exemplu.

Sunt convins de aceea că domnul Băsescu – intuitiv, și nu planificat –a pus bazele Partidului Corporatist iar emulii domniei sale l-au construit în forma dorită, chiar dacă pentru asta au intrat în coliziune chiar cu președintele Băsescu. Puțini își mai amintesc faptul că domnul Boc a fost o soluție de avarie pentru PD-L și chiar pentru domnul Băsescu. Premierul fluturat în campanie a fost Theodor Stolojan, care odată câștigate alegerile (cam la limită) a cerut ca din guvernul său să nu facă parte oameni precum domnul Videanu, Blaga sau Berceanu, căci domnia sa intuia că nu el îi va conduce pe ei, ci ei -  în numele partidului - îl vor conduce pe el. Președintele Băsescu l-a sprijinit pe Stolojan în acest demers și a încercat să dea șah baronilor PD-L. Ori, spre stupoarea sa, structura de comandă a partidului s-a ridicat instantaneu împotriva sa și a domnului Stolojan, pe care a fost forțat să îl schimbe practic peste noapte. A fost actul oficial de naștere al Partidului Corporatist.
Prin ce se definește acest partid acum?

În primul rând că nu aderă la nici o formulă ideologică. Este mai degrabă un catch all parties nu pe valori ci pe metode, nu pe perspective pe termen mediu și lung ci numai pe perspective foarte scurte, un fel de tunuri politice și de imagine.

În al doilea rând că se construiește pe o structură de rețea în care importantă este doar rețeaua și organizatorii acesteia. Primarii și liderii de organizații s-au străduit până la epuizare să strângă voturi nu pentru că îl iubeau pe domnul Boc sau pe domnul Băsescu, ci pentru că frica de Blaga era uriașă. Cetățenii în această rețea sunt cuantificabili în voturi și poate în impozite, liderii de organizații dacă doresc să primească o cotă parte din aceste impozite – prin contracte, prin încredințări directe, prin influență etc. – trebuie să transforme anual impozitele în voturi, și apoi invers.

Astfel partidul este o uriașă corporație economică care vinde iluzii – eliminarea taxei auto, creșterea salariilor profesorilor, regionalizare, moderniazarea statului , scăderea numărului paralamentarilor etc. – pe bani proveniți din impozite. Și ca orice corporație este o întrerindere pe acțiuni, are profit – este la putere – acționarii își iau dividendele, nu are profit acționarii – lideri de organizații etc- sunt considerați slabi și proști și eliminați din sistem. De aici și sentimentul de gașcă pe care acest Partid Corporatist îl prezumă. Idealul romantic „Toți pentru Unul, Unul pentru Toți” are valabilitate doar în cerc închis, cetățenii nefiind decât la partea cu toți pentru Unul. Astfel, ceea ce este profund nedemocratic și chiar la limita dictaturii, societatea devine doar un mijloc și nu un scop.

În al treilea rând, este un partid eminamente oligarhizat. Desigur, oligarhizarea partidelor este un subiect vechi al științelor politice, dar ele este rezolvat de Pareto printr-o anumită dinamică a elitelor vulpe în raport cu elitele leu. Oligarhizarea în Partidul Corporatist vizează mai degrabă conceptul antic de oligarhie, decât cel modern. Pentru antici oligarhia reprezenta puterea celor puțini (care inițial fuseseră aristocrații buni și recepți) care prin presiune sau dictatură (sau rapt și mită) pun mâna pe frâiele statului. Oligarhia este antinomică democrației, pentru că cei de la putere nu reprezintă voința și suveranitatea populară ci doar interesele lor, care câteodată pot concorda cu interesele cetățenilor alterori nu – și de cele mai multe ori nu. Pentru a legitima puterea oligarhiei statele non-democratice (de cele mai multe ori fasciste sau dictaturile latino americane) au inventat și fundamentat teoretic conceptul de elită. Iar pentru Partidul Corporatist conceptul de elită este fundamental – căci el poate explica alegerile, de multe ori iraționale, persoanelor  cu care partidul își îndeplinește funcția de selectare a personalului politic. Astfel persoane precum dom”Costel,  Monica Iacob Ridzi, doamna Plăcintă, Gheorghe Pogea etc. pot fi legitimitate prin faptul că au avut succes în afaceri sau – mai rar – la locul de muncă, adică au demonstrat că sunt parte din elită. Mai mult, așa cum s-a văzut cei din vârful absolut al partidului nu au nici priză în societate – Videanu nu a mai candidat, iar Blaga și Berceanu au pierdut alegeri importante fiecare în fieful propriu. Alegerile generale au fost câștigate de ultimii doi în colegii de protocol, dar ar fi interesant de văzut ce s-ar întâmpla în cazul unor alegeri pe teren străin.

Din acest motiv oligarhii PD-L încearcă să își cosntruiască mai degrabă o aură de tehnocrați decât de politicieni, ei sunt veșnicii ministeriabili la ministere oarecum dedicate și prin aceasta își întăresc puterea asupra partidului și asupra societății. După ce permit mita electorală înspre societate permit și creșterea impozitelor sau acordarea de contracte celor care trebuie să își recupereze mita dată. Dacă nu ar deține aceste poziții toate grupurile construite piramidal s-ar prăbuși sau și-ar încerca norocul în altă parte, sau chiar s-ar teme de justiție. Dar așa sistemul tinde să devină un monopol politico-economic al unui singur partid condus de o foarte strâmtă oligarhie.

Un sistem oligarhic nu are ca opoziție partide democratice și probabil nici nu concepe așa ceva. Perspectiva lui este că de fapt toate formațiunile politice sunt și ele conduse în același fel. De aceea atacul lor politic nu este la adresa opiniilor sau al valorilor altor partide ci la ceea ce se consideră a fi cealaltă oligarhie, ascunsă și ea în spatele partidelor. Din acest motiv în ultima campanie lupta a fost dusă împotriva oligarhilor denumiți generic moguli. Iar numele acestei bătălii a fost „modernizarea statului:”

Mi-e frică însă că modernizarea statului poate fi un atac al unei oligarhii dependente de stat și de partid la adresa unei oligarhii independente. Capitalismul neoconservator american – adică cel de după anii 80 –a permis și a făcut receptă nașterea oligarhiilor independente, ca expresii ale unor corporații private ce se implică în mai multe domenii tehnice, financiare și chiar sociale. Aceste oligarhii de tipul Donald Trump au accesat media print sau electronică ca pe o afacere și de multe ori au folosit-o atât în plan personal cât și politic. Despre moralitatea unui asemenea demers s-a scris mult, s-a vorbit și mai mult dar nu l-a anulat, ci mai degrabă i-a crescut cota de piață. Un tip asemănător de oligarhie independentă a apărut apoi și în Rusia anilor 90 în perioada Elțân, numită generația „noilor ruși”, a căei reprezentanți de marcă a fost Roman Abramovici sau Mihail Hodorkovski. Titlul de glorie al lui Putin și a partidului său Rusia Unită a fost lupta împotriva oligarhilor și fie alungarea lor – cazul Abramovici – fie arestarea și încarcerarea lor – cazul Hodorkovski. Dar așa cum arăta Anna Politovskaia, locul marilor oligarhi independenți a fost luat de un grup masiv de oligarhi dependenți de stat și de Gazprom (ceea ce e cam același lucru) care pe criterii politice și/sau de fidelitate economică își împart astăzi imperii energetice precum Iukos sau Sibneft.  Supraviețuitori precum Deripaska sau Prohorov acceptă astăzi să se pună la dispoziția statului și chiar să se lase umiliți în public de premierul Putin. Dar și când au probleme financiare statul le sare în ajutor cu miliarde de dolari pentru a le salva afacerile. Astfel în Rusia  oligarhia independentă a fost fie distrusă fie adusă în stare de dependență față de partidul Rusia Unită a lui Putin. Iar societatea a fost complet scoasă din jocul politic, celelalte partide au fost aduse la stadiul de partide marionetă iar puținii critici din societatea civilă au fost îndepărtați și inclusiv eliminați fizic. Rusia Unită reprezintă expresia extremă a unui partid corporatist, care după un model sovietic naționalizează statul în folosul unei oligarhii politico-economice.

Desigur că Partidul Corporatist Român nu este – sper – încă de dimensiunile și amploarea modelului rusesc, și asta pentru că România nu are potențialul economic și energetic al Rusiei, dar are același tip de societate semi-feudală, cu câteva insule de europenitate în capitală și în orașele mari. România nu este o mare putere politică, dar face parte din Uniunea Europeană și NATO, elemente externe care pot contribui la disuadarea unui atare model politic. Dar asta nu însemană că anumite paralelisme nu există sau nu pot exista.

Atacul cel mai recent la adresa unor oligarhi independenți precum Dinu Patriciu sau Sorin Ovidiu Vântu reprezintă un model relativ asemănător cu cel din Rusia, cel puțin în condițiile în care în spate moguli precum George Păunescu sau Dorin Cocoș sprijină Partidul Corporatist, și probabil visează la cotele de piață ale oligarhilor atacați. Iar un atare proces în care oligarhii dependenți se opun celor independenți va conduce la intarea în dependență a celor din urmă sau la ieșirea lor de pe scenă.

Astăzi Partidul Corporatist este PD-L, dar deja în PSD sunt voci precum ale lui Miron Mitrea care vor să copie modelul. Probabil și Călin Popescu Tăriceanu este atras de un asemenea model. Astfel, în scurt timp, s-ar putea ca modelul corporatist să cuprindă întregul spectru politic împotriva democrației și a cetățenilor României.

Publicat în : Cover story  de la numărul 70

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: