Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Guvernul enervării naționale

Cristian BANU

PSD și PD-L au avut ghinionul să ajungă la putere fix când e criza în toi. România n-a avut guverne competente poate niciodată în istoria ei. Ocazional a mai avut câte un ministru care știa cu ce se mănâncă domeniul său, dar, dacă îi numeri, cred că nu depășești degetele de la ambele mâini.


Până acum, incompetența gu­ver­nelor post-decembriste a fost acoperită ba de entu­ziasmul post-revoluționar și dragostea pentru Ion Iliescu, ba de FMI și de orga­nismele internaționale, ba de creș­te­rea economică, astfel încât prostiile au fost înghițite mai ușor. Acum, măștile au fost forțate să cadă. Dacă nema putirință, geaba chichirez gâlceavă.
Ei au crezut că pur și simplu ajung la putere și fac și ei un ban grămadă, iar plebea să fie fericită că primește 10% în plus la salariu și la pensie. Mai o licitație, mai o atribuire directă, o mână spăla pe alta și amândouă obrazul. Țeapă. Nimic din toate astea nu este posibil. Nu doar că nu mai sunt bani, dar nici nu prea mai vin, fiindcă nesimțiții de privați nu mai plătesc taxe și impozite că nu prea mai au de unde, degeaba trimiți Garda pe ei. De unde plănuiau să-și fericească sponsorii cu 10 miliarde “investiții”, se trezesc acum că n-au bani să plătească salarii și dau din colț în colț, împrumutându-se cu sume imense (pe lângă banii de la FMI și UE).
Acum, ei intuiesc că trebuie să facă ceva, și chiar fac. Dar, neavând cali­fi­care în management, neconducând în viața lor nici măcar un sereleu sau avâ­nd măcar vreo tangență cu economia reală, oamenii nu știu de unde să apu­ce și ce să facă. Majoritatea măsurilor sunt în sine corecte: reducerea personalului din administrație, redu­ce­rea salariilor, creșterea taxelor. Dar sunt făcute cu barda acolo unde trebuie să se folosească bisturiul. De aceea, impozitul forfetar produce mai multă enervare decât bani la buget și pentru maxim 70 de milioane de euro te întrebi dacă merită tot acest circ (deși, dacă judec după comentariile de pe majoritatea site-urilor, cel puțin o categorie e fericită că “și bogații plâng”. Ministerul de Finanțe recu­noaș­te senin că nu are o bază de date și că decizia impozitului forfetar și palierele acestuia s-au luat arbitrar “în baza discuției cu patronatele”. Nu e de mirare că ei vorbesc de 650.000 de firme în vreme ce în realitate sunt 780.000. 130.000 de firme în plus. Un fleac.
Măcar, în prostia lui, Guvernul Tă­riceanu a redus taxele și rolul statului în economie, ajutând firmele să se dez­volte. Dacă ar fi combinat această măsură cu o întărire a disciplinei financiare, o reducere a birocrației prin care să se scadă costurile adminis­trative (nimeni nu stă să calculeze câți bani se pierd numai prin administrarea celor 8-9 declarații pe care trebuie să le depună lunar o companie și pe dischetă, și pe hârtie sau prin “timbre fiscale” de 1-4 lei), cu creșterea bazei de impozitare, altfel ar fi arătat finan­țele publice.
Impozitul forfetar impus de Guver­nul Boc, chipurile la presiunea FMI, a stârnit reacții preponderent isterice. Ceea ce a frapat nu este însă intro­ducerea unei poveri suplimentare la adresa firmelor cât mai ales tonul pe care s-a făcut. Este prima dată când reprezentații statului tratează pe față, fără menajamente, cetățenii ca pe niște infractori nedovediți. Am fost de-a dreptul șocat de modul în care pun domnul Pogea și doamna Grațiele Iorda­che, precum și alți reprezentanți ai ministerului problema. Aroganța lor depășește orice limită de bun simț. Asta ca să nu mai aduc în discuție amă­nuntul penibil că firmele lui Pogea și Videanu sunt restante la plata datoriilor către stat, iar Videanu este obligat să plătească despăgubiri pentru proasta administrare a banilor publici.
Nu am văzut până în momentul de față niște calcule cu privire la numărul firmelor afectate de noua formă de impozit. Există circa 240.000 de firme care au raportat pierderi, dar din restul până la 780.000 nu se știe câte au plătit impozite mai mici decât cele incluse în noua grilă forfetară. Chiar și în cazul celor 240.000 rămâne de văzut pentru câte din ele noile sume reprezintă cu adevărat o problemă.
Există însă câteva date care trebuie luat în considerare. În primul rând, în România sunt surprinzător de multe companii raportat la numărul de angajați. Media europeană este de 27 angajați/întreprindere, la noi este de 6 (șase), deci de aproape patru ori mai multe firme decât la nivel european. (Spre comparație, în Franța există cu doar 30.000 de firme mai mult decât în România, respectiv 810.000.) Este evident că viabilitatea economică a acestora este redusă. De exemplu, doar puțin peste 230.000 firme au o cifră de afaceri peste 100.000 lei, respectiv mai mult de 2000 euro pe lună. Dacă reducem limita la 1000 euro/lună, mai adăugăm 70.000 fir­me. Dacă o ridicăm la 3000 euro/lună – cifră care reprezintă, în opinia mea, pragul de la care un SRL devine capabil să stea pe propriile picioare (adică să plătească un salariu mediu, chiria și cheltuieli curente) – ajungem la 190.000. Cifra de circa 200.000 de întreprinderi este mai aproape de media europeană, dar, dacă luăm în considerare un procent de circa 20% însemnând munca la negru, cifrele ajung să corespundă.
Un număr atât de mare de firme nu poate fi explicat prin simpla eferves­cență economică și este, desigur, înșelător. Se știe că o bună parte din ele sunt forme de mascare a salariilor, o parte dintre ele nu sunt active din cauza procedurilor greoaie de închi­dere, deci cifra pe care trebuie să o luăm în serios este cea de 200.000 de firme.
Dacă Guvernul Boc și-ar fi respec­tat cu adevărat cetățenii, ar fi trebuit să simplifice mai întâi procedurile de închidere a firmelor, pentru a se elimina acest întreg balast economic. Fiindcă el nu implică numai cheltuielile companiilor, ci și statul cheltuie destul de mult. Una este să gestionezi 200.000 de firme și alta 780.000.
Un impozit minimal nu este nea­părat un lucru rău, atâta timp cât pragul de intrare în business este atât de jos și permite intrarea cu ușurință în afaceri. Un capital social de 50 de euro și cheltuieli totale de înființare de maxim 300 de euro (inclusiv capitalul social) sunt foarte lejere – și așa și trebuie să fie –, însă administrarea unei firme impune niște cheltuieli pe­ntru stat (că ele sunt prea mari din cauza sistemului prost gândit este o altă discuție) și nu este corect ca ele să fie pasate în spinarea firmelor care își plătesc taxele și impozitele în mod corect. Spre comparație, în Bulgaria capitalul social minim este de 1500, iar în Ungaria de 7500 de euro, în Austria 10.000 și în Germania 25.000.
Cât timp economia mergea, firmele profitabile economic puteau susține și acest „balast”, acum însă, fiind și ele afectate de criza economică, încasările la buget au scăzut și ele trebuie compensate într-un fel. Este evidentă aici cerința FMI de creștere nu a fisca­lită­ții, ci a gradului de fiscalizare, foarte scăzut în economia românească, din interese politicianiste. Există domenii protejate fie datorită intereselor eco­nomice ale politicienilor sau clientelei acestora, cum ar fi construcțiile și imo­biliarele, altele din populism, cum este zona rurală, practic nefiscalizată, ceea ce face ca o treime din terenurile agrico­le să rămână nelucrate. Mai devre­me sau mai târziu, aceste domenii vor trebui să intre și ele sub incidența fiscalizării.
Un număr atât de mare de firme a condus și la un exces de ofertă pe anumite domenii, împiedicând firmele viabile economic să se dezvolte. Să ne gândim numai câte agenții imobiliare apăruseră, câte firme de montat termo­pane sunt… Există o limită din­colo de care concurența nu mai este benefică, deoarece diluează resursele și împiedică dezvoltarea. Noua con­junc­tură va permite o oarecare concen­trare, benefică pentru eco­nomie, fără mare legătură cu impozitul lui Pogea.
Este problema moralității impo­zitării unei firme “pe 0” sau a uneia pe pierdere. Guvernul Băsescu pare să considere apriori că acestea sunt vinovate de evaziune fiscală.
Se mai pune problema dacă în vreme de criză creșterea taxelor și impozitelor este cea mai bună măsură. Până acum, s-au impus două abordări, oarecum opuse. Varianta americană, care impune cheltuirea unor sume imense pentru ieșirea din criză, și cea europeană, care presupune o întărire a disciplinei financiare și un ajutor limitat. Desigur, americanii își permit având ca backup economia chineză, însă efectele pe termen lung nu pot fi decât dezastruoase.
România nu beneficiază de resur­sele americane, nici măcar de cele europene. Pentru a scăpa cu față curată, a trebuit să ne împrumutăm cu echivalentul a 15% din PIB, împrumut care va trebui și returnat. De aceea, este de așteptat ca fiscalizarea să continue să crească. România nu-și mai poate permite să continue să fie atât de generoasă fiscal colectând doar 40% din potențialul de taxe, mai ales că s-a ajuns la suprataxare pe anumite domenii, cum este zona sala­riilor, ceea ce a dus la apariția de feno­mene contrare. Atâta vreme cât la 21 de milioane de locuitori doar 4,7 milioane sunt angajați, povara pe care trebuie să o suporte aceștia nu are cum să fie decât ridicată, iar Guvernul Boc a mai adăugat 5% (practic s-a anu­lat scăderea înfăptuită de Tăriceanu în cei 4 ani de guvernare).
Important pentru economie ar fi ca fiscalizarea să nu crească exclusiv pe baza companiilor active și viabile eco­no­mic, ci să elimine inegalitățile de trata­ment fiscal între industrii și regiu­ni, pentru a nu se mai petrece aberații de genul cartiere de locuințe construite „pe persoană fizică” sau discrepanțele urban/rural.
Guvernul trebuie să întreprindă mă­suri pentru readucerea în circuitul economic real a celor 20% din PIB care sunt în economia neagră și a celor 30-35% din plăți salariale aflate în zona gri. Taxarea mai aspră a microîntre­prin­derilor este doar o mică soluție și nici simpla reducere a poverii fiscale nu este suficientă pentru a crește gradul de conformare voluntară. Guvernul Tăriceanu a redus semnificativ fiscali­tatea, dar economia neagră a crescut.
Datorită crizei economice, nu dis­pu­nem de timpul necesar expe­rimen­telor, astfel încât soluția trebuie identificată foarte repede. Este clar că veniturile la bugetul statului nu au cum să crească pe termen scurt, ci din contră, vor scă­dea (în primul trimestru s-a înre­gis­trat o scădere de 7%) oricâte taxe noi ar mai inventa Guvernul Boc, deci devine obligatorie reformarea admi­nistrației pentru reducerea cheltu­ielilor. Mă îndoiesc însă că actualul guvern are capacitatea de a o face, deși deține o majoritate parla­mentară de aproape 80%.  (C. B.)
Publicat în : Economie  de la numărul 67

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: