Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Terorismul Roșu

Claudia CRISTESCU

Când, pe 20 mai 1999, Brigăzile Roșii – ramura Partidului Comunist Combatant – îl asasinau pe consilierul ministrului Muncii, profesorul universitar Massimo D’Antona, opinia publică, politicienii și presa au fost cu toții luați prin surprindere ipotetizând că acțiunea nu ar fi fost, de fapt, opera temutelor BR ce înspăimântau Italia deceniilor șapte și opt, ci un incident izolat pus în cârca grupării, din rațiuni de impact mediatic și politic. De altfel, atât la nivel politic, cât și investigativ, se credea că povestea Brigăzilor Roșii se încheiase o dată pentru totdeauna în urmă cu zece ani.


În schimb, incidentul D’Antona a readus la suprafață o grupare teroristă care, începând din 1992, s-a coagulat treptat în jurul aceluiași nucleu ideologic formulat de exponenții Brigăzilor Roșii condamnați la închisoare pe viață la finele anilor ’80.
La trei ani după asasinarea lui Massimo D’Antona, pe 19 martie 2002, un alt consilier din cadrul Minis­terului Muncii, Marco Biagi, devenea victima grupului terorist BR. Șirul crimelor cu același mobil politico-simbolic, anume atacarea reformelor și reformiștilor, debutase în 1978 cu sechestrarea timp de 55 de zile și uciderea liderului creștin democrat Aldo Moro – caz unic în istoria teroris­mului european.
De fapt, unica diferență între vechiul și noul brigadism este contextul intern și internațional diferit compa­ra­tiv cu perioada „anilor de plumb” (anni di piombo) marcată de frecventele atentate ale Brigăzilor Roșii, precum și subevaluarea sau chiar ignorarea de către presă și politicieni a noului fenomen BR renăscut în deceniul trecut prin infiltrarea filo-brigadiștilor în mișcările sindicale muncitorești, în mișcările de tip No Global și prin relansarea Frontului combativ anti­im­perialist prin care se urmărea reorga­nizarea terorismului la nivel global.

Omertà, încălcată


Recent, Tribunalul din Roma a decis anularea sentinței dispuse în cazul Cinzia Banelli, condamnată la 12 ani pentru asasinarea lui Massimo D’Antona și la 10 ani pentru uciderea lui Marco Biagi, și acordarea arestului domiciliar pe considerentul colaborării cu Justiția a fostei “compagna So” (camarad So) cum era cunoscută Banelli în cadrul Brigăzilor Roșii. Faptul a suscitat nemulțumirea societății civile italiene, considerându-se că D’Antona și Biagi au fost asasinați a doua oară prin hotărârea luată de instanță, însă decisivă în decizia magistraților italieni a fost mărturia fostei brigadiste în legătură cu parola de acces la arhiva Brigăzilor Roșii care a permis anchetatorilor decriptarea unor documente inaccesibile până anul acesta.
În plus, Cinzia Banelli va intra în programul de protecție a martorilor, i se va acorda o identitate nouă, o rată lunară de întreținere și urmează să fie transferată într-o locație secretă unde va executa restul sentinței.
Dintre cei șase membri BR arestați și condamnați în speța asasinatelor D’Antona și Biagi, Cinzia Banelli a fost singura care a încălcat legea tăcerii (omertà) impusă de “camarazii” briga­diști, invocând necesitatea de a-i asi­gura copilului său un viitor. Decizia descar­cerării fostei brigadiste a relan­sat dezbaterea publică privind teroris­mul politic italian, în condițiile în care Brigăzile Roșii nu sunt un caz singular; o serie de alte organizații armate de extremă dreaptă au activat sau mai activează pe teritoriul Italiei: Azione Rivoluzionaria, Barbagia Rossa, Bri­ga­te Comuniste, Brigate Rosse, Brigata XXVIII marzo, Cellule di Offensiva Rivolu­zionaria, Collettivi Politici Veneti, Comitati Comunisti Rivoluzionari, Comu­nisti Organizzati per la Libera­zione Proletaria, Formazioni Comuniste Armate, Formazioni Comuniste Com­battenti, Gruppi d’Azione Partigiana, Gru­ppo XXII Ottobre, Volante Rossa Martiri Partigiani, Movimento Comu­nis­ta Rivoluzionario, Nuclei Armati Proletari, Nuove Brigate Rosse, Nuclei Comunisti Territoriali, Partito Comu­nis­ta Politico-Militare, Prima Linea, Primi Fuochi di GuerrigliaProletari Armati per il Comunismo, Reparti Comunisti d’Attacco, Unità Comuniste Comba­ttenti.

Ținte vizate

Terorismul politic de extremă stângă se reafirma în panorama politică italiană în 2007, încercând influențarea proceselor politico-sociale și menținerea unei presiuni asupra libertăților decizionale democratice.
Pe 12 februarie 2007, în baza mandatului emis de magistratul mila­nez Ilda Boccassini, 500 de agenți ai DIGOS (Serviciul Italian de Investigații și Operațiuni Speciale) operau ample percheziții și descinderi în marile orașe din Nordul Italiei, Milano, Padova și Trieste, cercetând 70 de suspecți și arestând alți 15 membri ai grupării teroriste Noile Brigăzi Roșii (Le Nuove BR), sub acuzația de asociere în vederea comiterii de acțiuni subver­sive, tentativă de răpire, constituire de grup militar terorist și deținere ilegală de muniție. Țintele militanților erau profesorul universitar și economistul Pietro Ichino, precum și câteva din se­diile companiilor lui Silvio Berlusconi, blamat pentru implicarea militară a Italiei în Orientul Mijlociu: reședința Berlusconi din strada Rovani din Milano, sediul Eni din Milano, redacția ziarului “Libero”, sediul Sky. Operațiu­nea antiteroristă concretizată în 2007 avea la origine ancheta inițiată de DIGOS Milano în august 2004 și coordonată de procuroarea Tribuna­lu­lui din Milano, Ilda Boccassini, pornind de la descoperirea într-o cantină univer­sitară a unor documente conți­nând informații relative la organizarea de acțiuni cu caracter terorist.  

ADN antistatal

Gruparea Brigăzile Roșii (Brigate Rosse), care a terorizat douăzeci de ani întreaga Italie, a renăscut în urmă cu doi ani în regiunile nordice Piemont, Lombardia, Veneto și Friuli-Venezia Giulia, țintind aceleași obiective din trecut: asasinarea vreunui om politic, plasarea unei bombe în sediul unei instituții strategice sau companii importante… și totul pentru a atrage atenția opiniei publice și a disemina frica prin intermediul presei ce relata despre faptele lor. Ceea ce face din Italia unicul stat occidental în care continuă să supraviețuiască și să revină în mod ciclic acest tip de terorism. De ce un asemenea fenomen terorist a găsit teren propice în nordul peninsulei? O posibilă pistă explicativă se referă la facilitarea emergenței actelor subversive de manifestarea unei nereceptivități civice, adică incapacitatea interceptării posibilelor comportamente deviante; dovadă stă faptul că opt dintre cei 15 membri BR arestați pe 12 februarie 2007 erau infiltrați în mișcarea sindicalistă CGIL, fără a trezi vreo suspiciune. Mai mult, un plan terorist de tipul celui dejucat de agenții DIGOS nu putea fi pus la cale în câteva ore sau zile, ci a pre­su­pus câțiva ani de pregătiri intense, concretizate inclusiv în exerciții de trageri cu arme automate, nu într-o zonă muntoasă ferită de ochii lumii, ci într-o localitate din apropierea orașului Padova, la Rovigo, de asemenea fără a trezi vreo suspiciune.
Un alt potențial răspuns ar fi exis­tența unui difuz sentiment antistatal ca trăsătură tradițională seculară din ADN-ul regiunilor italiene nordice, Veneto în mod particular, care tinde să per­ceapă instituțiile statale drept inamice. Păcat că prin asemenea acțiuni violente, grupări de tipul Brigate Rosse luptă, de fapt, nu împotriva statului considerat inamic, ci împotriva sistemului democratic.
De altfel, arestările operate în 2007 în rândul membrilor BR au amintit locuitorilor din nordul Italiei de un coșmar pe care credeau că îl lăsa­seră demult în urmă: violența politică, terorismul, amenințarea principiilor democratico-civice. Aparent, este incredibil că unul din centrele fenome­nului BR este Padova, orașul dialo­gu­lui, al culturii, al multicul­tura­lismului, al toleranței, antifanatismului și antivio­len­ței. Totuși, fenomenul terorist are antecedente în zonă la nivelul istoriei recente: în anii ’70, în Padova, violența politică trona; exponenți ai partidelor politice și profesori universitari erau amenințați, intimidați, bătuți sau chiar asasinați, totul culminând cu plasarea unei bombe în biroul rectorului Univer­si­tății din Padova, Enrico Opocher. Bilanțul: 1200 de acțiuni teroriste doar în perioada de apogeu a BR 1977-1979, adică – în medie – mai mult de un atac terorist pe zi.

Davanzo, liderul brigadist

Planul grupării acuzate de asociere în scopuri subversive și bandă armată, pe care anchetatorii DIGOS din Padova îl dejucaseră, s-a articulat în trei faze. Reîntoarcerea din Franța a lui Alfredo Davanzo, în noiembrie 2006 și iniție­rea antrenamentelor de tir cu arme automate în localitatea Rovigo din apropierea orașului Padova, urmate de spargerea unor bancomate ale Băncii Antonveneta din Albignasego, în de­cem­brie 2006, ca “sursă” de auto­fi­nanțare a acțiunilor teroriste. Acțiuni în care “coloana padovană” a Noilor Brigăzi Roșii a avut un rol activ sub toa­te aspectele: organizatoric, logistic și executiv.     
Revenirea în Italia a lui Alfredo Davanzo a dat un impuls extraordinar organizației brigadiste, fiind veriga de legătură dintre cele trei celule ope­rative de bază ale BR (din Torino, Milano și Padova) și structurile omo­loge externe (din Elveția și Belgia). Tot Davanzo, considerat  ideologul Noilor Brigăzi Roșii, gestiona și editarea revis­tei de propagandă “L‘Aurora”, fiind responsabil inclusiv cu elaborarea direc­țiilor operative și strategice ale Noilor Brigăzi Roșii, adică stabilirea țintelor atacurilor teroriste, sursele de auto­finanțare, difuzarea revistei propagandistice, înarmarea celulelor brigadiste. De altfel, Davanzo este considerat de magistrații anchetatori noul ideolog al Brigăzilor Roșii: în 1982 și 1985 fusese închis pentru dise­minarea de idei extremiste în condițiile în care – declara sora acestuia, Maria Grazia Davanzo: “Politica a fost mereu obsesia lui Alfredo… citea, vorbea, discu­ta numai despre politică. Încă de când era adolescent.” În 1985, Da­van­zo emigrează în Franța, la Paris, unde avea să se stabilească pentru urmă­torii zece ani, scriind articole pentru o serie de ziare de extremă și documentându-se încontinuu pentru formularea principiilor doctrinare ale Noilor Brigăzi Roșii.

Prozelitism brigadist în mediul universitar

Noile Brigăzi Roșii au abandonat strategia izolaționistă și au ales calea violenței, declarând război statului, cultivat pe un teren fertil de simpatie unde nemulțumirile sociale erau mai pregnante, anume în fabrici și univer­sități. Recrutau membri din rândul studenților Universității din Padova, practicau “prozelitismul” brigadist printre studenți și diseminau docu­mente cu caracter propagandistic în mediile academice. S-au infiltrat în cel mai mare sindicat din Italia, CGIL (reunind 5000 de membri, dintre care 400 doar în provincia Padova), tot în scopuri propagandistice și pentru atragerea de noi aderenți. Se declară “prizonieri politici” în fața magistraților-anchetatori și a completului de jude­cată, argumentând că li se înscenează un proces politic datorită faptului că s-au opus vehement deschiderii unei noi baze NATO la Vicenza. Însă nevinovăția declarată le-a fost contrazisă de sutele de ore de interceptări telefonice care i-au incriminat pe cei 15 neobrigadiști și de arsenalul depistat pe un câmp din Bovolenta (regiunea Veneto), care ajunsese în posesia grupării teroriste via Torino pe filiera Salvatore Scivoli, grație raporturilor sale cu Mafia pentru care prestase sechestrări de persoane în perioada anilor ’70-’80.

Muniție din fosta Iugoslavie

Potrivit probelor strânse de anche­tatorii DIGOS, în baza interceptărilor ambientale și a convorbirilor tele­fo­ni­ce, între cei 15 brigadiști se produceau întâlniri frecvente la care se stabileau țintele umane și logistice ce urmau a fi atacate. Astfel, doi dintre brigadiștii arestați, Latino și Ghirardi, au ales ca locație orașul Milano pentru a discuta detaliile unei operațiuni violente împo­triva unei victime cu nume neprecizat care urma să fie “împușcată în pi­cioare”. Latino face referire la nece­sitatea unei acțiuni de moni­torizare și supraveghere a domiciliului potențialei victime, vorbind de strada Monza 305 (unde locuiește Vito Schirone, fost director al Breda). Într-o altă convorbire interceptată, Latino pomenește de numele lui Schirone, care urma să fie împușcat în propriul apartament de Massi­miliano Gaeta și Davide Borto­lato, precum și de orchestrarea unui atentat pe strada San Donato Mila­nese, adică la sediul Eni, considerat “un obiectiv politic pregnant”. Plasarea unei bombe într-o mașină este con­siderată de cei doi complotiști ca fiind metoda cea mai adecvată.
Pe 31 august 2006, Ghirardi și Latino fac referire pentru prima dată la asasinarea consilierului Pietro Ichino. Cei doi nu știau sigur dacă Ichino are sau nu gardă de corp, motiv pentru care se decide monitorizarea depla­sărilor sale în țară și străinătate. Economistul Pietro Ichino este profesor de Dreptul Muncii la Universitatea de Stat din Milano; în trecut fusese membru al sindicatului CGIL și al unui partid extraparlamentar, actualmente fiind susținător al coaliției Olivo. De cinci ani beneficiază de protecție datorită numeroaselor amenințări cu moartea formulate la adresa sa.
Planul brigadiștilor îl viza inclusiv pe premierul Silvio Berlusconi; vila sa de pe strada Rovani din Milano, precum și sediile companiei Fininvest erau nominalizate ca obiective logis­tice.
Arsenalul cu care urmau să fie efectuate atentatele, peste 100 de mitraliere Uzi, Kalașnikov, Bazooka și explozibili – toate procurate din fosta Iugoslavie –, a fost depozitat la domi­ciliul lui Valentino Rossin și pe un câmp din Bovolenta, localitate din nordul Italiei.

Pactul cu ‘Ndragheta

Ipoteza unei colaborări între Brigă­zile Roșii și organizația mafiotă ‘Ndra­gheta a fost luată în calcul de anche­tatori ca urmare a călătoriei în Croația a unuia dintre brigadiști pentru procu­rarea de armament și a discuției interceptate de DIGOS între Salvatore Scivoli și Bruno Ghirardi, ambii foști oameni ai Mafiei în beneficiul căreia organizau sechestrări de persoane și spargeri de bănci în anii ’80. “Am stabilit contacte cu fratele lui Mimmo Belfiore” – fraza-cheie rostită de Salva­tore Scivoli – a fost ultima piesă de puzzle care demonstrează existența raporturilor solide dintre brigadiști și crima organizată: frații Belfiore fac parte dintr-un puternic clan ‘Ndragheta cu “tentacule” din Calabria până în Piemont, responsabil printre altele de asasinarea procurorului-șef din Torino, Bruno Caccia. De altfel, cu prilejul unei întâlniri într-un bar milanez, din 24 ianuarie 2007, Scivoli și Ghirardi discută despre precedentele infrac­țiu­ni comise în tandem cu organizații mafiote, de tipul răpiri și sechestrări de persoane, spargerea unei bănci (acțiune pentru care “onorariul” său s-a ridicat la 145.000 de euro) sau o “lovitură” de 3 miliarde de euro într-un magazin de bijuterii.

Tandemul BR-servicii secrete

Pactul de tipul celui cu Mafia nu este singular pe traseul existenței Brigăzilor Roșii ca organizație teroristă, fiind dublat de o legătură organică între BR și anumite sectoare ale serviciilor secrete italiene și străine: fiecare dintre participanții la acest “joc” își urmărea propriile scopuri încercând să se folosească de celălalt, fiind la rândul său conștient că este și el folosit. Alberto Franceschini, fonda­torul și primul lider adevărat al Brigă­zilor Roșii, în cartea autobio­gra­fică “Ma­ra, Renato și eu”, povestește cu lux de amănunte raporturile strânse dintre BR și Mossad, Carabinieri și SISDE (Serviciul de Informații Italian), precum și rolul jucat de serviciile secrete israeliene și americane în seches­tra­rea și asasinarea lui Aldo Moro, puse exclusiv pe seama Brigăzilor Roșii.
Mai mult, Noile Brigăzi Roșii erau atent monitorizate de SISDE și totuși, în mod inexplicabil, au reușit să ducă la bun sfârșit atentatele împotriva sediilor din Roma și Padova ale mișcării Forza Nuova. Unul dintre atentatori, cel din Roma, a fost ulterior eliberat, deși fusese găsit vinovat; cât despre aten­tatorii de la Padova, aceștia au fost închiși, dar poate tocmai pentru că ancheta se desfășura altundeva decât în centrul de comandă Roma. De altfel, celulele milaneze, torineze și pado­vane au fost identificate și distruse. E posibil oare ca la Roma să nu existe nici un vinovat? Șansele sunt minime în condițiile în care în posesia unuia dintre arestați (și apoi eliberați), un anume Falessi, au fost găsite acte minis­teriale care nu puteau proveni decât de la DIGOS sau SISDE și în condițiile în care Mișcarea Proletară Anticapitalistă (Movimento Proletario Anticapitalista) și structura sa locală Centro di Inizitiva Popolare Alessan­dri­no (CIP Roma Sud) sunt finanțate de ani de zile și în mod direct din fondurile “negre” ale SISDE, lucru scos la iveală de ancheta judiciară și jurnalistică ce a urmat asasinării contesei Alberica Filo Della Torre în 1994. Fondatorul CIP, Alberto Luzzi, fusese finanțat de SISDE prin intermediul mamei sale, Matilde Martucci (supranumită “Țarina”), func­țio­nară a SISDE, pentru a achiziționa case conspirative și pentru a folosi activitatea firmei de turism Miura Travel (la care Luzzi și alți exponenți ai CIP erau angajați) ca acoperire pentru călătoriile de serviciu ale funcționarilor SISDE.
Anchetele jurnalistice au furnizat dovezi concrete ale legăturilor organice dintre Brigăzile Roșii și sectoare ale serviciilor de informații, respectiv expo­nenți ai puterii judiciare, politice și parapolitice, care au făcut ca struc­turile brigadiste din Roma, cu precă­dere, să nu fie puse sub acuzație. De pildă, pe 7 ianuarie 1978, la Roma, trei activiști ai mișcării Frontul Tineretului erau uciși cu sânge rece pe stradă de un comando BR folosind mitraliere de tip Skorpion, foarte rare în Italia. Cercetările au relevat că armele se aflau în proprietatea cântărețului italo-american Jimmy Fontana, mafiot și mason al lojei Propaganda Due (P2). Anii următori, mitraliere similare au fost găsite în posesia unor brigadiști, ca arme personale folosite în diverse atentate: este cazul lui Alvaro Loja­co­no, fiul unui magnat al industriei farmaceutice, membru marcant al Partidului Comunist Italian și șeful structurii militare a PCI (Potere Ope­raio). Lojacono organizase o serie de atentate, inclusiv asasinarea studen­tu­lui anticomunist grec Mikis Mantakas pe Via Ottaviano din Roma, fiind sus­pectat de alte șapte asasinate realizate tot cu mitraliere tip Skorpion. Refugiat în Elveția, nu a fost niciodată extrădat, ci a rămas chiar operativ în celula BR a structurii elvețiene. O situație similară au avut Alessio Casi­mirri și Achille Lollo, care participaseră la sechestrarea lui Aldo Moro, militanți ai structurii militare a PCI, dar care nu fuseseră niciodată arestați, fiind lăsați liberi să se refugieze în Nicaragua, respectiv Brazilia.
La începutul anului 2000, un fost membru al CIP – Alessandrino se adre­sează autorităților povestind că, în cursul unei reuniuni a grupării, pe când avea 16 ani, unul dintre capii structurii s-a prezentat cu o mitralieră tip Skor­pion despre care spunea că o va folosi într-un atentat împotriva forțelor de dreapta. Tânărul este arestat pe loc sub acuzația de crimă cu premeditare, însă, după doar câteva ore de la arest, este găsit mort în celula sa, deși nu dispunea de mijloace de suicid. Chestiunea este trecută sub tăcere de autorități.
La o distanță de treizeci de ani, noi declarații incendiare ale unor politicieni scot la iveală faptul că serviciile secrete italiene și din alte țări nu erau străine de acțiunea-emblemă a Brigăzilor Roșii, anume sechestrarea și asasinarea liderului creștin-demo­crat Aldo Moro. Într-un interviu din iulie 2005,  acordat postului de televiziune RAI News 24, fostul vicepreședinte al Consiliului Superior al Magistraturii și actual senator al Partidului Creștin-Democrat, Giovanni Galloni, decons­pi­ra complicitatea CIA și Mossad cu Brigăzile Roșii în asasinarea lui Aldo Moro: “În condițiile în care serviciile americane și israeliene își infiltraseră agenți în BR anterior sechestrării lide­rului creștin-democrat, fapt cunoscut de serviciile de informații italiene, se poate spune că există o complicitate a Statelor Unite și Israelului la asasi­narea lui Moro, care își propusese co­op­tarea la guvernare a comuniștilor”.      
Potrivit lui Galloni, informația privind infiltrarea CIA și Mossad în structurile brigadiste o aflase de la însuși Aldo Moro, cu care fusese nu doar coleg de partid, ci și bun prieten. “Nu pot să uit afirmația lui Moro făcută cu câteva săptămâni înainte de a fi răpit: discutam despre Brigăzile Roșii și despre dificultatea de a le identifica locațiile conspirative, context în care mi-a spus: «Preocuparea mea actuală este să verific informația potrivit căreia serviciile secrete americane și israeliene și-au infiltrat agenți la nivelul Brigăzilor Roșii, însă fără știrea noastră, căci altfel le-am fi depistat deja ascunzătorile.» În plus – continuă Galloni – în cele 55 de zile de sechestru al lui Moro, autoritățile italiene au întâmpinat enorme dificultăți de stabilire a contactelor cu serviciile de informații americane, dificultăți pe care nu le mai întâmpinasem cu alte ocazii, ca de pildă la răpirea generalului Dozier.”

Incidentul Moro

Asasinarea consilierilor ministeriali Massimo D’Antona și Marco Biagi, în 1999, respectiv 2002, marca, de fapt, reluarea terorii roșii brigadiste care culminase în martie 1978 cu răpirea și asasinarea liderului creștin-democrat Aldo Moro și a celor cinci gărzi de corp ale sale. Sechestrarea lui Aldo Moro, definită de BR drept “Operațiunea Fritz”, constituie o acțiune unicat nu doar în istoria brigadistă, ci și a tero­rismului occidental, pe marginea că­reia s-au scris sute de cărți, s-au emis zeci de teorii și s-au formulat diverse interpretări pornind de la culpa exclu­sivă a Brigăzilor Roșii în organizarea și executarea asasinatului lui Moro, la ideea unui complot ordonat de CIA și ges­tionat de loja masonică italiană Propaganda Due (P2). Potrivit susți­năto­rilor teoriei conspirative, Aldo Moro – care își propusese cooptarea la guve­rnare a Partidului Comunist Italian – fuse­se sacrificat pe altarul politicii Războiului Rece de CIA, Henry Kissin­ger, Mossad și KGB, în condițiile în care regimurile politice de pe ambele maluri ale Atlanticului au refuzat să se implice în negocierea eliberării liderului creș­tin-democrat. Potrivit versiunii oficiale a faptelor stabilită de magistrații an­che­tatori din dosarul Moro, respon­sa­bilitatea asasinării politicianului italian revine exclusiv Brigăzilor Roșii care au căzut pradă culturii revoluționare mar­xist-leniniste. Totuși, incapacitatea ser­viciilor de informații de a depista locația în care Moro a fost sechestrat timp de 55 de zile, dublată de perfor­manța investigativă slabă a poliției italiene în cercetarea circumstanțelor decesului politicianului (materializată inclusiv în pierderea probelor, neve­rifi­carea tuturor pistelor investigative și ne­mo­nitorizarea potențialilor sus­pecți).
Au existat o serie de voci care au argumentat cu probe versiunea cons­pirativă asupra morții lui Aldo Moro. Astfel, Leonardo Sciascia în cartea “L’affare Moro” (1978), Sergio Flamigni în “La tela del ragno” (1988), precum și Tina Anselmi, președinta Comisiei parlamentare de cercetare a activității lojei P2, au susținut implicarea Propa­ganda Due, a serviciilor de informații și a anumitor structuri din cadrul Poliției italiene în sechestrarea și asasinarea lui Moro, datorită politicii reformiste și progresiste inițiată de acesta, concre­ti­zată în deschiderea manifestată către colaborarea cu Partidul Comunist.
Strict cronologic vorbind, Opera­țiu­nea Fritz a avut următorul desfă­șu­rător: în dimineața zilei de 16 martie 1978, președintele Consiliului Național al Democrației Creștine, Aldo Moro, se îndrepta spre Parlament unde urma să discute structura noului guvern de soli­daritate națională cu Partidul Comu­nist pentru prima dată în postură de forță politică majoritară.
Via Fani din Roma, ora 9:02, coman­doul BR intră în acțiune, asa­sinând întreaga escortă a politicianului creștin-democrat (agenții de Poliție, Raf­faele Iozzino și Giulio Rivera, ma­re­șalul de Carabinieri, Oreste Leonardi, cara­binierul Domenico Ricci și vicebri­ga­dierul de Poliție,  Francesco Zizzi). Moro este răpit, introdus într-o mașină marca Fiat 132 și dus într-o locație secretă a Brigăzilor Roșii unde va fi ținut timp de 55 de zile. Pe durata sechestrului, organizația teroristă a emis 9 comunicate și o serie de scri­sori redactate de Moro către familie și către o serie de personalități ale lu­mii politice și religioase. Pe 9 mai, la ora 12:30, un telefon dat unui apropiat al familiei Moro indică locul de unde poate fi ridicat trupul neînsuflețit al politicianului: portbagajul unui Renault 4 plasat pe o stradă din apropierea sediilor Partidului Comunist și Partidului Creștin Democrat.
 
Lupta anti-imperialistă, ieri și azi

Milano, cartierul Lorenteggio, pri­mă­vara lui 1970: apar primele flyer-e marca Brigate Rosse, cu simbolul unei stele asimetrice cu cinci colțuri. Deși se năștea proiectul unui război civil, opi­nia publică nu conștientizează peri­colul, iar puterea politică și judiciară îl subevaluează. Nu se alarmează nici mă­car în momentul în care la sediul companiei Siemens din Piazza Zava­t­tari din Milano este plasat un pachet cu explozibil și un document reven­di­cativ care critică situația muncitorilor și “dictatura directorilor de fabrici și companii” care trebuie eliminați.
Septembrie, același an, via Moretto din Brescia – o liniștită stradă rezi­den­țială –, ora 20:30. Două canistre cu benzină explodează în garajul lui Giuseppe Leoni, directorul de personal al companiei Siemens. Pe poarta garajului se afla sigla Brigăzilor Roșii. Era prima acțiune punitivă marca BR în concordanță cu sloganul “lovește unul pentru a educa o sută”. Nici acum, ni­meni nu acordă vreo importanță ac­tului cu clare caracteristici teroriste.
Brigăzile Roșii, cu siguranță cel mai cu impact și longeviv grup armat italian, au marcat treizeci de ani din istoria recentă a Peninsulei. Gruparea prinde contur în primăvara lui 1970, sfârșindu-și – aparent – traiectoria la începutul anilor ’90, decimată de ares­tări și încarcerări ale majorității mem­brilor săi marcanți. Numeroasele facțiu­ni care se desprinseseră din gruparea originară au asigurat, însă, supra­viețuirea până în prezent a struc­turilor brigadiste. Sub aspect ideo­logic, Brigăzile Roșii se inspiră din doctrina marxist-leninistă. A fost și e o orga­ni­zație închisă, rigid compar­timentată, care se concepe ca o grupare de masă care trebuie să indice calea spre instau­rarea dictaturii proletariatului. Deciziile în cadrul BR se iau la nivelul unei direcții strategice care inițiază cam­panii îndreptate către dezarti­cu­la­rea adversarului pe care-l identifică cu puterea statală. Hotărârile direcției strategice se numesc rezoluții strate­gice, fiind documente de analiză poli­tică ce stabilesc obiectivele primare, precum și modalitatea de realizare a acestora, de cele mai multe ori prin acțiu­ni armate.
Traseul Brigăzilor Roșii a evoluat în trei faze: propaganda armată (1970-1974), atacarea statului și instituțiilor sale (1974-1980), respectiv perioada 1981-1988 care coincide cu diviziunea și disoluția aparentă în: ramura mila­neză Walter Alasia, partidul de gherilă (Partito della Guerriglia) dezvoltat în Torino, Roma și Napoli, respectiv Brigăzile Roșii – ramura Partidul Comunist Combativ (BR – Partito Comunista Combattente (BR-PCC), cu baza în regiunea Veneto.

Noile Brigăzi Roșii

Noile Brigăzi Roșii, formula BR/PCC, se opun doctrinar și militar politicilor externe și din domeniul muncii ale guvernului italian, precum și implicării Italiei în NATO. Țintele gru­pă­rii sunt politicieni, oameni de afaceri, profesori universitari și necesitatea stabilirii unor “alianțe între forțele anti-imperialiste și revoluționare din diferite regiuni ale Europei și Orientului Mijlo­ciu. Deși BR lăudase atacurile teroriste ale Al Qaeda de la 11 septembrie, Sta­tele Unite nu au considerat nece­sară nominalizarea oficială a BR pe lista or­ganizațiilor teroriste externe elabo­rată de Departamentul de Stat american.
În ciuda faptului că membership-ul grupării s-a diminuat considerabil pe durata deceniului nouă, acțiunile vio­lente ale BR/PCC au marcat perioada 1999-2003 prin atacuri cu bombă, jafuri armate din rațiuni de autofi­nan­țare, trafic cu arme procurate din fosta Iugos­lavie și Orientul Mijlociu, asa­si­nate.
Deși BR/PCC se formase în 1984, primul atac este lansat în mai 1999 prin asasinarea profesorului univer­si­tar și consilier ministerial Massimo D’Antona. În aprilie 2001, la Institutul de Relații Internaționale din Roma este plasată o bombă, atac nesoldat cu victi­me. În martie 2002, însă, consi­lierul ministerial Marco Biagi este asa­sinat, iar anul următor BR/PCC sunt implicate într-un schimb de focuri cu echipele antitero italiene, finalizate cu moartea prin împușcare a unui oficial de securitate, dar și a lui Mario Galesi, unul dintre liderii influenți ai Noilor Brigăzi Roșii. Incidentul a condus la arestarea unui alt lider brigadist, Desdemona Lioce, urmărit din 1995 pentru implicarea sa în uciderea lui D’Antona.
Eforturile autorităților antitero italiene au culminat în octombrie 2003 cu capturarea altor șase membri BR/PCC, în baza informațiilor culese urmare a arestărilor din martie același an. În 2004, alți doi brigadiști au fost reperați în Cairo (Egipt), fiind suspectați de conexiuni cu grupul responsabil de sechestrarea și uciderea lui Aldo Moro.
Fantasma terorismului brigadist din trecutul recent al Italiei – ce părea definitiv judecată și învinsă – s-a reinsinuat în viața cotidiană, inducând aceeași atmosferă de precaritate și nesiguranță specifică obscurei perioa­de a “anilor de plumb”. Arestarea, în februarie 2007, a celor 15 membri brigadiști de către autoritățile din Padova a marcat semnalul de alarmă ce anunța reîntoarcerea Brigăzilor Roșii care nu sunt „noi”, care nu sunt „altele”, ci sunt „vechile” Brigăzi Roșii, adică o umbră din trecut care se prelungește în prezent. Obiectivele țintite de cei 15 (asasinarea profe­so­rului universitar Ichino, atacarea lui Silvio Berlusconi și a companiilor sale) demonstrează că Noile Brigăzi Roșii sunt, de fapt, similare celor vechi – ca structură organizațională, ca metodă de acțiune – și că nu au abandonat nici o clipă delirul luptei armate, fiind încă prizoniere ale aceluiași coșmar armat care ucide inocenți. Retragerea stra­te­gică mult-anunțată la sfârșitul anilor ’80 nu s-a produs, ci doar era un pre­text și o acoperire pentru revenirea în forță prin atacarea sediului Confin­dustria în 1992 și al Colegiului Nato Defence, culminând cu asasinarea lui Massimo D'Antona (1999) și a lui  Marco Biagi (2002).
Cine și unde sunt informatorii și strategii din umbră ai acestei grupări teroriste? Iar, dacă Noile Brigăzi Roșii sunt, de fapt, vechi, cine le furnizează elementele de analiză deloc grosolane și tipul de discurs elevat formulat în comunicatele revendicative? Acesta este terorismul actual italian: o grupare de muncitori înarmați și un humus cultural care trebuie sterilizat pentru a împiedica teroriștii să continue recru­ta­rea informatorilor, a intelec­tualilor sau studenților. Și, pentru asta, e nevoie de următorul exercițiu: a suprapune peste derivele prezentului, pe cele ale trecu­tu­lui, intervenind intempestiv și dur acum, ca și atunci; a suprapune asa­sinilor, revendicărilor și obiectivelor teroriste de astăzi, asasinii, reven­di­că­rile și obiectivele de ieri.

Răpirea unui general


În februarie 2007, arestarea celor 15 membri ai celulei brigadiste din Padova a fost relaționată cu opoziția Noilor Brigăzi Roșii față de deschiderea unei baze NATO la Vicenza. În mod similar, în decembrie 1981, generalul american James L. Dozier, oficial NATO al bazei din Verona, era răpit de teroriștii brigadiști, acțiune care ieșea din pattern-ul BR care sechestraseră până atunci doar oficialități italiene, industriași, juriști, ziariști sau polițiști. Motivația răpirii consta în solicitarea retragerii trupelor “imperialiste” NATO din nordul Italiei, mai precis a Deta­șamentului 9 pentru Activități Speciale (1141 USAF Special Activities Squa­dron) cu baza pe aeroportul Dal Molin din Vicenza, unde staționau peste 100 de oficiali americani ai Air Force și familiile lor, alături de o serie de oficiali ai Marinei americane și personal militar german, turc și francez având misiuni internaționale. O lună mai târziu, o trupă de elită a carabinierilor anunța succesul operațiunii de eliberare a ostaticului Dozier care fusese sechestrat într-o așa-numită “închisoare a poporului” din Padova, ceea ce nu a însemnat încetarea amenințărilor la adresa oficialilor NATO staționați la Vicenza.
Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 67

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: