Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Necesitatea patriotismului într-o lume globalizată

Silviu PETRE

O dată ce ai pus ca izvor al modernității conceptul de libertate, evoluția acesteia a mers în cascade. Dezvoltarea drepturilor civile a presupus decuplarea unui anumit tip de determinism de capacitatea indivizilor (luați singular sau colectiv).


Meritocrația presupune, așa­dar, concentrarea evaluării nu pe clasa, rasa, genul, reli­gia sau naționalitatea indivizilor, ci pe capacitatea acestora de a reuși în societate. Globalizarea promite astfel înlăturarea ultimelor bariere geo-socio-culturale care condiționează libertatea umană. Poți lucra oriunde și profesa aproape orice meserie fără a mai fi le­gat de prejudecățile tradiționale, națiu­nea ori cultura în care te-ai născut și format, limba în care ai fost educat ș.a.m.d. Expresia de “self made man” es­te dusă astfel până la ultimele sale consecințe și promite posibilitatea ca fiecare dintre noi să se reclădească sau reinventeze, voința fiindu-i singura gra­niță. Într-un asemenea curent de opi­nie a face apologia localului sau națio­­nalului poate părea învechită, dacă nu chiar reacționară, dacă discu­tăm cu un adept intransigent al globa­lizării.
Globalizarea a accelerat modali­tă­țile de socializare a speciei umane. Posibilitatea de a fi împreună cu orice conjunctură, de a cunoaște mai mulți oameni decât oricând, de a călatori și a te dezvolta reprezintă un pachet de privi­legii greu de ignorat.
Dar, ca orice promisiune, dacă este afirmată necondiționat și nu-și rezervă frâna falsificaționismului, devine o uto­pie. Iar orice utopie provine dintr-o oligo­topie – de la încercarea de a extrapola o experiență redusă la nivelul întregului spațiu. Dacă unii au reușit, oricine poate reuși. Nu aici se rezumă cartea de vizită a oricărei promisiuni?
Să luăm ca exemplu Uniunea Euro­peană și comunitatea euro-atlantică.
Unificarea europeană și matu­riza­rea comunității euro-atalntice au adus abolirea balanței de putere și creș­te­rea prosperității fără precedent în spa­țiul civilizației occidentale. Cu toate imperfecțiunile inerente oricărei clădiri umane, comunitatea euro-atlantică (luată ca model de amalagamare supra­na­țională) pare să aducă bene­ficii superioare costurilor. Încercarea de a-i prolifera exemplul pare semnul unei gândiri mature și realiste. Și totu­și, adepții radicali ai globalizării, fie în ceea ce privește supremația pieței sau slăbirea suveranității statale, uită că orice vis măreț se oprește pe undeva pe drum. Alături de ramura de măslin și de electrocasnice, globalizarea a pro­dus în nenumărate locuri nu accen­tuarea clasei de mijloc, ci prole­tariza­rea și pauperizarea comunităților; lipsa de respect față de mediu; inducerea unei filozofii consumeriste care distruge tradițiile și îi încurajează omului dorințele succesive și nelimi­tate. Spuse fiind cele de mai sus, apologia localismului și chiar a patrio­tismului nu mai pare atât de rău-venită. În rândurile de mai jos voi încer­ca sa prezint o serie de argumente în favoarea lor.
Pentru un patriotism științific?!
Subtitlul de mai sus pare să creeze impresia abdicării spiritului științific în favoarea fundamentalismului ideolo­gic. Iar secolul al XX-lea a cunoscut deja prea multe deturnări ale științei pentru a justifica actele cele mai abominabile. Pentru a scăpa de prejudecăți trebuie să prezentăm o argumentație în cascadă.
 În primul rând știința și mai ales științele exacte (hard) sunt asociate cu capacitatea predicției sub forma unor enunțuri de tipul “dacă A, atunci B”. Însă, dacă stricta cauzalitate este singurul criteriu, ar trebuie să negăm caracterul științific al domeniilor uma­niste, sociale: sociologia, economia, istoria ș.a.m.d. Chiar dacă factorul uman introduce o infinitate de variabile într-un proces, aceasta nu ne împie­dică să distilăm anumite modele de acțiune și pe baza lor să facem predicții.
În al doilea rând, tebuie spus că știin­ța trebuie să răspundă unor nevoi omenești care la rândul lor nu sunt de multe ori cercetate, ci luate ca axiome: fericirea, prosperitatea, progresul, efi­ciența sau vreun alt scop specific. Astfel Aristotel, Kautilya sau Machia­velli își propun să ofere un ghid de strategii și norme bazate pe observație și istorie pentru a-i ajuta pe principi să guverneze mai bine. Adam Smith și economiștii moderni pornesc de la ideea că este în natura noastră a căuta prosperitatea și încearcă să ne arate cum o putem atinge fără a prejudicia în același timp nevoia de moralitate. Părinții Constituției americane pornesc de la ideea că oamenii caută fericirea și libertatea. De aceea strădania lor țintește spre edificarea unui guver­nă­mânt care să asigure maximul de bine îngrădind efectele negative ale naturii umane.
În al treilea rând, se poate aduce drept critică observația de bun simț că sentimentele nu pot fi comandate. Ele nu pot fi într-adevăr acționate precum un automat, dar pot fi stimulate sau împărtășite. Modul în care acționăm conștient față de un om este motivat de dorința de a-i stârni anumite afecte. Sistemul educațional sau inserția socială au drept scop (indiferent de măsura în care reușesc) indu­ce­rea/sti­mularea unei anumite sociabilități bazate pe anumite sentimente/loia­lități. Sociologia și psihologia lucrează cu termenul de familie, dar modul în care se structurează sentimentele ce leagă membrii unei familii diferă de la caz la caz și presupune o serie de alegeri individuale (chiar dacă alegerile respective au o relevanță socială).
Waltz și teoria firmelor
Când publica în 1979 “Teoria poli­ticii internaționale” (Polirom, Bucu­rești, 2006), Kenneth Waltz viza câștigarea unui pariu intelectual cu înaintașii săi în domeniu pe care îi acuza că nu au reușit să explice dinamica relațiilor dintre state. Instisfacția față de scrierile unor autori precum Raymond Aron, Henry Kissinger, Stanley Hof­fman, John Hobson sau Harry Magdoff era că se focalizaseră prea mult pe trăsăturile particulare ale statelor și prea puțin pe sistemul internațional în ansamblu. Waltz găsește soluția în teoria actorului rațional și în teoria firmelor. Statele, precum firmele, sunt actori raționali care urmăresc două obiective: supraviețuirea și maximi­za­rea profitului. Sistemul internațional pre­cum o piață înseamnă mai mult decât suma deciziilor actorilor impli­cați. Piața, respectiv sistemul induc o socializare a statelor care determină o uniformizare a comportamentelor, indiferent de trăsăturile interioare ale fiecărui stat, precum psihologia condu­cătorilor, tipul guvernului, ideologia ori alte repere axiologice. Waltz își inspiră teoria din comportamentul bipolar al celor două superputeri nucleare, SUA și Uniunea Sovietică, într-o perioadă când se tociseră rivalitătile ideologice și se direcționa rivalitatea prin inter­me­diul interpușilor în uriașul teatru numit Lumea a Treia. Deși construcției waltzie­ne i se aduc o seamă de repro­șuri (faptul că simplifică mult tabloul relațiilor dintre state, că este prea sta­to­centristă, că nu ține seama de ele­mente imponderabile precum valorile, religia și ideologia), ea a lăsat un teren fertil pe care se poate progresa.
Cum arătam în subcapitolul ante­rior, științele sociale se bazează pe o serie de asumpții axiomatice primare despre natura umană (dorința de autoconservare, de supraviețuire, de afirmare, de hrană etc.). Raționalitatea ar exprima, așadar, mai degrabă o meto­dă, un inventar de proceduri și instrumente care permit atingerea scopului cu cel mai mic efort posibil. Motivația sau scopul în sine poate fi în afara raționalului, eticii sau chiar posibilului. Astfel, unui zelot sau unui terorist fundamentalist i se poate părea rațională o crimă sau un act care îi netezește drumul spre paradis. Pentru un ateu, un laic sau un pacifist actul distrugerii unei vieți în numele religiei sau al unei lumi paradisiace improbabile sau inexistente poate să fie complet irațional. (În mod ironic, ducând argumentul waltizian până la ultimele sale consecințe ajungem la un reducționsim absolut: fiecare stat fiind diferit de celelalte, are raționalitatea sa unică. Realitatea se oprește undeva la mijloc între extremele gândirii. Dacă nu sunt fracturi ideologice majore în sistem, precum în timpul Războiului Rece, în diferențele dintre state pot fi găsiți numitori comuni.)
Capitalul social ca patriotism
Teoria lui Kenneth Waltz, deși sedu­cătoare, este incompletă și rămâne în suspensie. Este prea simplist a presupune că statele sunt actori raționali ab initio, și punct. Realitatea mediului internațional, mai ales a celui post-glacial, de după 1990, arată o puzderie de state slabe, eșuate, care contribuie la prolife­rarea unor entități non-statele nocive (precum mafiile sau terorismul) și cariază sistemul interna­țio­nal. Ba mai mult. Cele mai feroce conflicte și crize umanitare nu au vizat relațiile inters­tatale, ci sectorul națio­nal, domestic. De la faptele geno­ci­dare din prima jumătate a secolului al XX-lea, continuând cu regimul khmerilor roșii, violențele din interiorul socie­tăților pre­domină. Din 108 conflicte care au avut loc între 1989 și 1998, 92 au fost intra­statale (Wallens­teen & Sollenbeg, 1996, Sollenberg, 1998).
 Dacă prezumăm statul ca fiind un actor rațional, atunci trebuie observat că, așa cum o firmă nu  poate exista în absența unui team-building matur, tot așa un stat în care nu există un capital social ridicat nu se poate comporta ca un decident rațional (sau măcar moderat).
Marea problemă a știintei politice a secolului al XXI-lea, sesiza Fukuyama (“Încredere. Virtuțile sociale și crearea prospe­rității”, Antet, Prahova, 1995; “Construcția statelor”, Antet, Prahova, 2003) este construcția statelor, procesul de nation și respectiv institution-building. Sau, mai limpede spus, crearea patrio­tismului. Ce este patriotismul dacă nu un pro­ces de team-building la o scară extrapolată?
Nu este suficient ca ONU sau alte foruri să aloce bani pentru reconstrucție și dezvoltare din moment ce persoanele interesate, adică cei aflați la fața locului, nu doresc să-și îmbunătățească și condiția. Oamenii tebuie încurajați să-și iubească țara, nu într-un mod ermetic și revanșard, ci prin cultivarea capitalului social, a încrederii și cooperării. Politica nu poate fi eficientă decât în măsura în care dorim să construim împreună un polis, să ne punem la dispoziția celorlalți.
Nu este la urma-urmei sloganul “Gân­dește global, acționează local”mantra zilelor noastre? Expresia unui optimism prin care diferențele specifice să se armonizeze și să se racordeze la un lexicon universal minimal.
Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 67

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: