Navigare
Numerele anterioare
2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,Lunile anterioare
Autor
Necesitatea patriotismului într-o lume globalizată
Silviu PETRE
O dată ce ai pus ca izvor al modernității conceptul de libertate, evoluția acesteia a mers în cascade. Dezvoltarea drepturilor civile a presupus decuplarea unui anumit tip de determinism de capacitatea indivizilor (luați singular sau colectiv).Meritocrația presupune, așadar, concentrarea evaluării nu pe clasa, rasa, genul, religia sau naționalitatea indivizilor, ci pe capacitatea acestora de a reuși în societate. Globalizarea promite astfel înlăturarea ultimelor bariere geo-socio-culturale care condiționează libertatea umană. Poți lucra oriunde și profesa aproape orice meserie fără a mai fi legat de prejudecățile tradiționale, națiunea ori cultura în care te-ai născut și format, limba în care ai fost educat ș.a.m.d. Expresia de “self made man” este dusă astfel până la ultimele sale consecințe și promite posibilitatea ca fiecare dintre noi să se reclădească sau reinventeze, voința fiindu-i singura graniță. Într-un asemenea curent de opinie a face apologia localului sau naționalului poate părea învechită, dacă nu chiar reacționară, dacă discutăm cu un adept intransigent al globalizării.
Globalizarea a accelerat modalitățile de socializare a speciei umane. Posibilitatea de a fi împreună cu orice conjunctură, de a cunoaște mai mulți oameni decât oricând, de a călatori și a te dezvolta reprezintă un pachet de privilegii greu de ignorat.
Dar, ca orice promisiune, dacă este afirmată necondiționat și nu-și rezervă frâna falsificaționismului, devine o utopie. Iar orice utopie provine dintr-o oligotopie – de la încercarea de a extrapola o experiență redusă la nivelul întregului spațiu. Dacă unii au reușit, oricine poate reuși. Nu aici se rezumă cartea de vizită a oricărei promisiuni?
Să luăm ca exemplu Uniunea Europeană și comunitatea euro-atlantică.
Unificarea europeană și maturizarea comunității euro-atalntice au adus abolirea balanței de putere și creșterea prosperității fără precedent în spațiul civilizației occidentale. Cu toate imperfecțiunile inerente oricărei clădiri umane, comunitatea euro-atlantică (luată ca model de amalagamare supranațională) pare să aducă beneficii superioare costurilor. Încercarea de a-i prolifera exemplul pare semnul unei gândiri mature și realiste. Și totuși, adepții radicali ai globalizării, fie în ceea ce privește supremația pieței sau slăbirea suveranității statale, uită că orice vis măreț se oprește pe undeva pe drum. Alături de ramura de măslin și de electrocasnice, globalizarea a produs în nenumărate locuri nu accentuarea clasei de mijloc, ci proletarizarea și pauperizarea comunităților; lipsa de respect față de mediu; inducerea unei filozofii consumeriste care distruge tradițiile și îi încurajează omului dorințele succesive și nelimitate. Spuse fiind cele de mai sus, apologia localismului și chiar a patriotismului nu mai pare atât de rău-venită. În rândurile de mai jos voi încerca sa prezint o serie de argumente în favoarea lor.
Pentru un patriotism științific?!
Subtitlul de mai sus pare să creeze impresia abdicării spiritului științific în favoarea fundamentalismului ideologic. Iar secolul al XX-lea a cunoscut deja prea multe deturnări ale științei pentru a justifica actele cele mai abominabile. Pentru a scăpa de prejudecăți trebuie să prezentăm o argumentație în cascadă.
În primul rând știința și mai ales științele exacte (hard) sunt asociate cu capacitatea predicției sub forma unor enunțuri de tipul “dacă A, atunci B”. Însă, dacă stricta cauzalitate este singurul criteriu, ar trebuie să negăm caracterul științific al domeniilor umaniste, sociale: sociologia, economia, istoria ș.a.m.d. Chiar dacă factorul uman introduce o infinitate de variabile într-un proces, aceasta nu ne împiedică să distilăm anumite modele de acțiune și pe baza lor să facem predicții.
În al doilea rând, tebuie spus că știința trebuie să răspundă unor nevoi omenești care la rândul lor nu sunt de multe ori cercetate, ci luate ca axiome: fericirea, prosperitatea, progresul, eficiența sau vreun alt scop specific. Astfel Aristotel, Kautilya sau Machiavelli își propun să ofere un ghid de strategii și norme bazate pe observație și istorie pentru a-i ajuta pe principi să guverneze mai bine. Adam Smith și economiștii moderni pornesc de la ideea că este în natura noastră a căuta prosperitatea și încearcă să ne arate cum o putem atinge fără a prejudicia în același timp nevoia de moralitate. Părinții Constituției americane pornesc de la ideea că oamenii caută fericirea și libertatea. De aceea strădania lor țintește spre edificarea unui guvernământ care să asigure maximul de bine îngrădind efectele negative ale naturii umane.
În al treilea rând, se poate aduce drept critică observația de bun simț că sentimentele nu pot fi comandate. Ele nu pot fi într-adevăr acționate precum un automat, dar pot fi stimulate sau împărtășite. Modul în care acționăm conștient față de un om este motivat de dorința de a-i stârni anumite afecte. Sistemul educațional sau inserția socială au drept scop (indiferent de măsura în care reușesc) inducerea/stimularea unei anumite sociabilități bazate pe anumite sentimente/loialități. Sociologia și psihologia lucrează cu termenul de familie, dar modul în care se structurează sentimentele ce leagă membrii unei familii diferă de la caz la caz și presupune o serie de alegeri individuale (chiar dacă alegerile respective au o relevanță socială).
Waltz și teoria firmelor
Când publica în 1979 “Teoria politicii internaționale” (Polirom, București, 2006), Kenneth Waltz viza câștigarea unui pariu intelectual cu înaintașii săi în domeniu pe care îi acuza că nu au reușit să explice dinamica relațiilor dintre state. Instisfacția față de scrierile unor autori precum Raymond Aron, Henry Kissinger, Stanley Hoffman, John Hobson sau Harry Magdoff era că se focalizaseră prea mult pe trăsăturile particulare ale statelor și prea puțin pe sistemul internațional în ansamblu. Waltz găsește soluția în teoria actorului rațional și în teoria firmelor. Statele, precum firmele, sunt actori raționali care urmăresc două obiective: supraviețuirea și maximizarea profitului. Sistemul internațional precum o piață înseamnă mai mult decât suma deciziilor actorilor implicați. Piața, respectiv sistemul induc o socializare a statelor care determină o uniformizare a comportamentelor, indiferent de trăsăturile interioare ale fiecărui stat, precum psihologia conducătorilor, tipul guvernului, ideologia ori alte repere axiologice. Waltz își inspiră teoria din comportamentul bipolar al celor două superputeri nucleare, SUA și Uniunea Sovietică, într-o perioadă când se tociseră rivalitătile ideologice și se direcționa rivalitatea prin intermediul interpușilor în uriașul teatru numit Lumea a Treia. Deși construcției waltziene i se aduc o seamă de reproșuri (faptul că simplifică mult tabloul relațiilor dintre state, că este prea statocentristă, că nu ține seama de elemente imponderabile precum valorile, religia și ideologia), ea a lăsat un teren fertil pe care se poate progresa.
Cum arătam în subcapitolul anterior, științele sociale se bazează pe o serie de asumpții axiomatice primare despre natura umană (dorința de autoconservare, de supraviețuire, de afirmare, de hrană etc.). Raționalitatea ar exprima, așadar, mai degrabă o metodă, un inventar de proceduri și instrumente care permit atingerea scopului cu cel mai mic efort posibil. Motivația sau scopul în sine poate fi în afara raționalului, eticii sau chiar posibilului. Astfel, unui zelot sau unui terorist fundamentalist i se poate părea rațională o crimă sau un act care îi netezește drumul spre paradis. Pentru un ateu, un laic sau un pacifist actul distrugerii unei vieți în numele religiei sau al unei lumi paradisiace improbabile sau inexistente poate să fie complet irațional. (În mod ironic, ducând argumentul waltizian până la ultimele sale consecințe ajungem la un reducționsim absolut: fiecare stat fiind diferit de celelalte, are raționalitatea sa unică. Realitatea se oprește undeva la mijloc între extremele gândirii. Dacă nu sunt fracturi ideologice majore în sistem, precum în timpul Războiului Rece, în diferențele dintre state pot fi găsiți numitori comuni.)
Capitalul social ca patriotism
Teoria lui Kenneth Waltz, deși seducătoare, este incompletă și rămâne în suspensie. Este prea simplist a presupune că statele sunt actori raționali ab initio, și punct. Realitatea mediului internațional, mai ales a celui post-glacial, de după 1990, arată o puzderie de state slabe, eșuate, care contribuie la proliferarea unor entități non-statele nocive (precum mafiile sau terorismul) și cariază sistemul internațional. Ba mai mult. Cele mai feroce conflicte și crize umanitare nu au vizat relațiile interstatale, ci sectorul național, domestic. De la faptele genocidare din prima jumătate a secolului al XX-lea, continuând cu regimul khmerilor roșii, violențele din interiorul societăților predomină. Din 108 conflicte care au avut loc între 1989 și 1998, 92 au fost intrastatale (Wallensteen & Sollenbeg, 1996, Sollenberg, 1998).
Dacă prezumăm statul ca fiind un actor rațional, atunci trebuie observat că, așa cum o firmă nu poate exista în absența unui team-building matur, tot așa un stat în care nu există un capital social ridicat nu se poate comporta ca un decident rațional (sau măcar moderat).
Marea problemă a știintei politice a secolului al XXI-lea, sesiza Fukuyama (“Încredere. Virtuțile sociale și crearea prosperității”, Antet, Prahova, 1995; “Construcția statelor”, Antet, Prahova, 2003) este construcția statelor, procesul de nation și respectiv institution-building. Sau, mai limpede spus, crearea patriotismului. Ce este patriotismul dacă nu un proces de team-building la o scară extrapolată?
Nu este suficient ca ONU sau alte foruri să aloce bani pentru reconstrucție și dezvoltare din moment ce persoanele interesate, adică cei aflați la fața locului, nu doresc să-și îmbunătățească și condiția. Oamenii tebuie încurajați să-și iubească țara, nu într-un mod ermetic și revanșard, ci prin cultivarea capitalului social, a încrederii și cooperării. Politica nu poate fi eficientă decât în măsura în care dorim să construim împreună un polis, să ne punem la dispoziția celorlalți.
Nu este la urma-urmei sloganul “Gândește global, acționează local”mantra zilelor noastre? Expresia unui optimism prin care diferențele specifice să se armonizeze și să se racordeze la un lexicon universal minimal.
Publicat în : Idei contemporane de la numărul 67
Număr curent

Semnal editorial

Revolutia din decembrie 89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate. Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009 În volumul de eseuri Mintea cea socotitoare, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului. Eseurile sunt structurate pe patru parti - Mintea senina, Metaforele mintii, Mintea învolburata si Privind înainte. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.


Această carte de poezie este seismograful de mare sensibilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deopotrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMUSEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nedegradabile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale românului? Vibrația versurilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului paradoxal n-au efect distructiv asupra tonusului moral al cititorului, ci produc neliniștea cea bună, cum ar spune Sfinții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fiziologie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, o inimă din ceruri, cum ar spune poetul latin. Căci, în această inimă din ceruri, există lacrimi deopotrivă pentru românul umilit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui război-viață, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)