Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Campania pentru europarlamentare, o competiție cu miză importantă pentru politica europeană

Mihaela ENACHE

Modul în care a evoluat Parlamentul European în ultimii 50 de ani reflectă un veritabil proces ce a vizat democratizarea întregului mecanism instituțional comunitar. Inițial, acest mecanism european a fost conceput ca unul preponderent  tehnocrat – un consiliu cu o reprezentare a guvernelor naționale și o Înaltă autoritate (actuala Comisie Europeană) cu atribuții executive. Rolul Parlamentului European, o structură compusă din reprezentanți ai parlamentelor naționale, era unul pur consultativ. Anul 1979, anul primelor alegeri organizate pentru Parlamentul European, s-a constituit ca un pas decisiv în evoluția Legislativului comunitar.



Legitimitatea pe care i-a conferit-o alegerea sa prin vot direct de către cetățenii sta­telor membre i-a argumentat extin­de­rea prerogativelor în sistemul comu­nitar. După ce Curtea Europeană de Justiție a decis că nici o decizie nu putea fi aplicată fără ca Parlamentul să fi fost consultat, Comisia Europeană a fost nevoită să-i consulte pe parla­mentari înainte de a formula directive. În anii următori, rolul Parlamentului a crescut treptat – Actul Unic European (1986) a introdus procedura de coo­pe­rare, prin care Consiliul era obligat să țină cont, în mod oficial, de opiniile Parlamentului, Tratatul de la Maas­tricht (1993) a introdus procedura de codecizie, iar tratatul de la Amsterdam (1999) a extins această procedură la mai multe domenii.
Impunerea treptată a Parlamen­tu­lui European în cadrul sistemului insti­tuțional comunitar nu s-a limitat, însă, la zona legislativă. Legitimitatea sa - sus­ținută de alegerea prin votul cetă­țenilor europeni – i-a justificat ulterior dreptul în procesul de constituire a Execu­tivului european și de control asupra acestuia. Inițial, președintele Comi­siei Europene era desemnat de către șefii de guverne în cadrul Consi­liului European, apoi fiecare stat își desemna un comisar european. Schim­ba­rea s-a produs prin Tratatul de la Maastricht când s-a decis ca șeful Comisiei să fie numit după consultarea Parlamentului European. În urma unor în­de­lungi dezbateri și dispute, consul­tarea a devenit, în fapt, drept de veto, iar Tratatul de Amsterdam din 1999 stipula că nominalizarea pentru preșe­dintele Comisiei trebuie aprobată de Parlamentul European. Mai mult, s-a decis ca fiecare propunere de comisar să fie audiată în comisiile Legis­la­tivului.
O scurtă privire asupra evoluției atri­buțiilor și poziționării Parlamentului European în cadrul mecanismului insti­tuțional comunitar ne arată că acesta a reușit, în ultimii ani, să se impună ca o structură decizională importantă. De la un simplu rol consultativ la coop­tarea sa în procesul de decizie, de la ro­lul figurativ în desemnarea com­po­nenței Comisiei Europene la dreptul de veto care îi revine în acest proces, Legis­lativul European și-a câștigat o poziție însemnată în sistemul deci­zio­nal al Uniunii Europene. Faptul că este un for constituit în urma unor alegeri directe, prin votul popoarelor euro­pe­ne, a fost principalul argument pentru extinderea treptată a prerogativelor sale. Putem aprecia astfel că rezul­ta­tele alegerilor pentru Parlamentul Euro­pean pot fi foarte importante din perspectiva desemnării componenței Comisiei Europene.
Am făcut această succintă prezen­ta­re pentru a arăta că dincolo de criticile, uneori justificate, ce i se aduc și care vizează birocratizarea sau politi­zarea sa excesivă, Parlamentul Euro­pean reprezintă o instituție importantă. Unui stat, o reprezentare mai nume­roasă într-un grup politic sau altul în cadrul Parlamentului European îi poate aduce avantaje importante, iar absen­ța acestei reprezentări îl poate lipsi de șansa de a se exprima și de a-și susține interesele în cadrul instituțiilor europene.
Mișcările xenofobe și naționaliste – o provocare pentru Parlamentul European
Dacă despre poziționarea sa în cadrul mecanismului instituțional al Uniunii putem vorbi în termeni pozitivi (în sensul contribuției sale la democra­tizarea acestuia), nu același lucru pu­tem spune și despre modul de percep­ție a Parlamentului European la nivelul cetățenilor europeni. În cele mai multe state membre, interesul pentru proble­matica și politicile europene este unul foarte scăzut și se datorează fie neîn­crederii în ideea unei Europe unite, fie birocrației comunitare, fie unei insufi­cien­te cunoașteri a rolului și meca­nis­melor comunitare. La ultimul scrutin pentru Parlamentul European, în 2004, absenteismul a atins cote îngrijo­rătoare, prezența la vot fiind de numai 44,2%. Analiștii au apreciat atunci că deopotrivă, în țările fonda­toa­re, dar și în noile state membre, dezinteresul pentru acest tip de scrutin s-a datorat unor campanii apatice, în care dezbaterile au fost lipsite de miză, iar temele de campanie s-au axat pe problematici interne mai degrabă de­cât pe cele de interes european.
Mai mult decât în anii trecuți, în cazul scrutinului pentru Parlamentul Eu­ropean din iunie 2009, un pericol mai mare decât absenteismul la vot este orientarea cetățenilor europeni către mișcări extremiste și eurofobe. Efectele crizei economice, extinderea Uniunii și deschiderea granițelor în Euro­pa, fapt ce a generat un val de emigrări din Est spre Vest au generat nemulțumiri ce au alimentat mișcări xeno­fobe. De asemenea, incapacitatea politi­cienilor și a partidelor democra­ti­ce de a formula soluții concrete pentru acest tip de probleme a provocat nemul­țumiri și frustrări în rândul cetă­țenilor europeni care aleg, în acest caz, să se orienteze către formațiuni națio­na­liste, radicale. Dacă am face o clasi­ficare grosso modo a cauzelor acestui fenomen, am putea spune că în statele fondatoare ale UE nemulțumirile sunt generate, în mare parte, de valurile de imigranți, în condițiile crizei econo­mi­ce. Mișcările de extremă dreapta, în mod special, câștigă tot mai mult teren. În cazul noilor state admise în UE, putem aminti printre cauze inca­pa­citatea factorilor de putere de a ges­tiona perioada de tranziție și/sau de adap­tare la noile realități europene, lipsa de informare în ceea ce privește instituțiile și politicile UE, dar și unele frustrări mai vechi (teritoriale) ce pot alimenta atitudini naționaliste sau sepa­ratiste. În cazul României, orien­ta­rea electoratului către o formațiune națio­nalistă este puțin probabilă, în condițiile în care apreciază că acest tip de scrutin nu are implicații de orrdin intern și, implicit, nu îi poate schimba în vreun fel modul de viață aici, în Ro­mânia.   
Euroalegerile din România – percepute ca o competiție fără miză
În România interesul pentru scrutinul europarlamentar din iunie 2009 este foarte scăzut, iar cauzele sunt multiple. În primul rând, vizi­bili­tatea acestei campanii a fost estom­pată, încă de la început, de pregătirile campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale din toamnă. Un exemplu poate fi considerat, în acest sens, lansarea candidaților europarlamen­ta­ri ai partidelor care a vizat, în fapt, nominalizarea și lansarea candidaților la prezidențiale (PSD, PNL). Deși mai este foarte puțin timp până la 7 iunie, campania pentru aceste alegeri este puțin vizibilă, iar interesul românilor, extrem de slab. Lipsa dezbaterilor pe teme europene, sloganuri anoste și neconvingătoare, programe electorale lipsite de mesaj, o slabă mobilizare a electoratului la vot – iată doar câteva dintre motivele ce vor conduce la un absenteism masiv în cazul alegerilor pentru Parlamentul European.
Deși s-a vorbit foarte mult despre necesitatea derulării unei campanii de informare cu privire la instituțiile și politicile europene, instituțiile statului au făcut prea puțin în acest sens. În mare parte, pentru cetățeanul român miza alegerilor pentru Parlamentul European rămâne una lipsită de semni­ficație. Faptul că social-demo­crații, libe­ralii sau democrat-liberalii pot câștiga un număr mai mare de eurodeputați și pot influența procesul decizional în Legislativul de la Bruxel­les sau faptul că România, în urma acestor alegeri, ar putea obține un post de comisar european pe un domeniu important repre­zintă o miză abstractă și neim­por­tantă pentru cetățeanul român. Acesta este și motivul pentru care este de așteptat ca prezența la vot în România pe 7 iunie să fie una scăzută. Dincolo de aceasta, rezul­tatele la acest scrutin vor fi apreciate de partidele politice ca un potențial barometru al opțiunilor de vot. Ele ar putea fi relevante, nu însă și decisive, din perspectiva alegerilor prezidențiale ce vor avea loc în toamna acestui an.
Publicat în : Politica interna  de la numărul 67

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: