Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Fănuș Neagu: „Mi-e teamă de tot ce e deasupra noastră și mă înspăimântă subpământul”

Constantin PREDA

(Fragmente din cartea „Interviuri cu mari scriitori români contemporani”, în curs de apariție la Editura „Altaïr”- Craiova)

Vă e teamă de nemărginire?
Mie, nemărginirea îmi place. Mi-e teamă însă, ca oricărui om, de moarte. Mi-e teamă de tot ce e deasupra noas­tră și mă înspăimântă subpământul. Nu poate să-mi fie teamă de nemăr­gi­nire, pentru că m-am născut în câmpie și, de-abia în fundul zării, pe undeva, se deslușeau, în închipuirea mea, și nu aievea, munții. Eu m-am născut în câm­pie, nepătruns, încă din fragedă copilărie, de sentimentul melancoliei și de imensitatea drumurilor, de vraja depărtărilor.
Poate fi confundată nemărginirea cu zborul?
Păi, zborul trebuie să despice nemăr­ginirea. Cred că este o linie verti­cală pe planul orizontal al existenței. Zborul.  Gândește-te la  „Pasărea” lui  Brân­cuși – suntem în Oltenia –, ea este izvorul care țâșnește spre Dum­nezeu. Uită-te la Columna Infinită. Spre ce tânjește? Spre Zenit. Columna Infi­nită, în același timp, este stâlpul casei noastre. Stâlpul casei noastre, cioplit mai ales în Oltenia, care susține aco­perișul, adică susține sălașul lui Dumnezeu. Și stâlpul casei duce tot spre infinit. Carul cu struguri, aco­pe­rișul cu porumbei, cocoșul de pe creasta casei sunt tot un zbor. Adu-ți aminte din anii dulci, ăia când erai mic, fumul urca și el spre Dumnezeu, mai ales iarna.
Iarna, când și zeii parcă au suflete de copii.
Eu iubesc anotimpul ăsta mai mult decât pe celelalte. N-aș spune mai mult decât pe celelalte, dar, oricum, e mai aproape de ideea mea de om pentru că puritatea zăpezilor, puritatea gerului, vuietul crivățului și, mai ales, căderea zăpezilor fac parte numai din frumusețea pământului.
Ați făcut vreodată dragoste cu o femeie pe zăpadă?
N-am avut această bucurie, îmi pare rău, n-am încercat-o și pe-asta.
Să-i ardă bucile...
Să-i ardă bucile, da! Dar cred că n-ar fi plină de farmec clipa decât la cei tineri. La vârsta mea, a mai tânji după o asemenea clipă înseamnă a-mi arde singur dorurile.
Zaharia Stancu, parcă în „Șatra”, descrie o asemenea scenă de dragoste...
Nu-mi aduc aminte. Zaharia Stancu era un om frumos, unul dintre cei mai frumoși bărbați pe care i-am văzut eu vreodată și iubit de femei cum nu-ți închipui. Avea și un alinat, puțin de piciorul stâng. Asta-i dădea un farmec și  mai mare și era îmbrăcat mereu – spunea Crohmălniceanu – ca un absol­vent de „Inter”, superelegant, ca-n Anglia. Avea alură de lord, acest țăran din Deliorman.
Și femeile erau moarte după el.
Toate. Era și fermecător, avea și o răutate clonțoasă, și un zâmbet de violență care chema femeile.
Și a avut iubite multe?
Eu am încercat să-i pătrund, une­ori, amintirile, dar se ascundea înapoia unui zâmbet de cuceritor.
Când ați simțit cel mai acut sentimentul sfâșierii?
În clipa despărțirii de casă și sat, când am plecat la Liceul Militar. În 1944, sunt mulți ani de-atunci, Cons­tantine Preda!
De necrezut! Dumneavoastră, So­rescu, Bacovia – elevi ai unei școli mi­litare!
Au mai fost și alții.
Am zis trei nume.
Și Velea a fost.
Și Velea? Cum ați avut curajul?
Păi nu era vorba de curaj, eram săraci. Și liceele militare aveau foarte multe înlesniri pentru copiii care izbu­teau să treacă examenul de admitere. Te echipau militar. Casa, masa, foile de drum și vacanțele erau gratuite. Și totul pe o instrucție superbă. Vorbesc ca învățământ. Eu de acolo am deprins latina și patima verbului. După ce le-am trecut prin căldura intimă a biblio­tecii.
De la Liceul Militar?
Da. Erau profesori de elită acolo și aveau o bibliotecă uriașă.
Nu v-au marcat instrucția și „căprăria”, nu v-au influențat negativ existența?
Nu. Păi da’ îți dai seama, eram co­pil, am făcut primele patru clase acolo. Nu erau atât de zdruncinante pentru mine. Țineau mai mult de disciplina vieții și nu de mânuirea armelor, pentru cei mici vorbesc, sau de zdrobirea personalității ca planton, santinelă sau căprar de schimb. Ideile tale despre armată sunt ale recrutului, ale mele despre armată sunt ale elevului, beneficiind de generozitatea unei alcătuiri a școlilor superbă, făcută de marii domni ai învățământului româ­nesc. N-are nici o legătură cu „căpră­ria” de care vorbești tu la Liceul Militar.
Se poate defini poezia?
Nu. Este o stare de Dumnezeu, este o stare de naștere de îngeri, dacă vrei, o stare de cădere în robia dra­gostei și de izbucnire a țipătului alb. Nu știu ce-i poezia. Știu că îmi place la nebunie, pot să citesc și sunt fermecat să citesc și, mai ales, am puterea, fără a vrea, să rețin versuri frumoase. Dar eu, la memoria mea, care era de ele­fant când eram mai tânăr, citeam și țineam minte pe dinafară și cartea de telefoane. Puteam să învăț o pagină din cartea de telefoane în șapte sau zece minute. Dar asta mi-a și folosit în viață, mi-a și dăunat. De cifre n-am avut nevoie pentru că n-am avut bani să-i număr. Tabla înmulțirii nici acum n-o știu prea bine, dar nici nu cred că-mi folosea la ceva. Norocul meu a fost că am prins o perioadă foarte zbuciumată și tâmpită a învățământului românesc, când s-au făcut reformele lui Vasilichi (fost ministru, prin ‘48), toate de o tâmpenie fără egal, și am trecut prin matematici numai la nivelul clasei a patra, a cincea. Și am țâșnit în aler­gă­torul de cursă lungă, adică am absolvit liceul, dar nu liceul, Școala Normală, că am epuizat formele mijlocii de învă­ță­mânt fără să știu ceva despre ecua­ție. Aș fi rămas elev perpetuu, nu pu­team eu să salt peste logaritmi și ecuații de gradul I, II, III, IV, nu știu câte sunt. În zecimale m-am încurcat toată viața mea, și acolo am rămas. Am avut, din punctul de vedere al neghiobiei vieții, acest noroc, să fie bulversat învățământul și să scap de povara matematicilor. În schimb – vezi, toate lucrurile sunt cu dus-întors –, pe vre­mea aceea nu aveam manuale și am avut niște profesori scălâmbi, unii, spre exemplu, la limbi străine, și nu prea am deprins patima asta. Păcat. Iar dintr-un soi de rezistență a întregii Românii refuzam noi, toți copiii, să învățăm limba rusă. Învățam numai „porcă­rioa­re” din limba rusă. Azi, îmi pare rău că nu-i pot citi pe Dostoievski, Tolstoi sau Pușkin în original. Vezi, ocupantul so­vietic sădise în noi atâta furie încât s-a întors nu numai împotriva lui ura, ci și împotriva noastră, neînvățând o limbă destul de frumoasă.
Sau pe Esenin!
Dar câți scriitori ruși mari nu sunt.
Ce părere aveți de Isadora Duncan?
Isadora Duncan, păi, asta a fost dansatoare și era iubirea lui.
Iubirea vieții lui.
Iubirea asta între două genii, între doi nebuni. Nu se poate explica, nu se poate calcula și nu poate fi înghițită de nici un tipar. Geniile au frenezie, au fiori, au iad.
Cum a murit, de fapt,  Esenin?... Și-a tăiat venele?
Acum am recitit, anul ăsta, și pe urmă am și primit niște noi informații, că n-a izbutit să moară din tăierea venelor, ci s-a spânzurat.
A mai avut putere să se spânzure?
Da. Așa se pronunța un scriitor sovietic care a ajuns până în zilele noastre și l-a cunoscut bine pe Esenin.
Și moartea ei, la scurtă vreme, parcă a fost un blestem!
Moartea ei a fost accidentul ne­mer­niciei. Știu eu, parcă frumusețea ei vine și din moartea aceasta neso­cotită.
A amândorura?
Nu. Păi, se despărțiseră. Fiecare a avut destinul lui tragic și în vâltoarea unei revoluții când se răsturnau axele Pământului.
Și ei aveau timp de iubire.
Găsiseră puțin timp de iubire, dar și de risipire, de destrămare. Că s-au destrămat. Păcat!
Ce știți despre Natalia Negru?
Natalia Negru, prin ’50 și ceva, era o bătrânică. Avea vreo 80 de ani. O vizita Mihu Dragomir. Stătea la Tecuci.
Ați prins-o?
Da. După fotografii, îmi dau seama că a fost una dintre frumusețile epocii.
Ochii cum îi avea?
Negri și mari. Uriași. Așa, parcă erau niște eleștee de asfințit, nu de ză­ri. Eleștee în asfințit. Apele cre­pus­culu­lui. O femeie blestemată, damnată. Din cauza ei s-au sinucis Șt. O. Iosif și Di­mitrie Anghel. Radu Tudoran îmi poves­tea că era una dintre femeile după care îți suceai capul și rămâneai cu el întors.
Care este femeia fatală a vieții dumneavoastră?

N-am avut femei fatale. Am avut iubiri năprasnice și depărtări, aseme­nea. Auzi, femei fatale! Pot să vorbesc eu, după aproape 50 de ani de căsă­torie, de femei fatale? Mă Costică, feme­ile fatale nu se povestesc. Se imprimă în istoria sentimentală a fiecărui om și sunt duse dincolo de mor­mânt, majoritatea necunoscute. Cele care se fac cunoscute ori au fost ele prea nebune, ori cei care s-au destăinuit, prea nătângi. Femeia fatală funcționează mai mult ca idee până nu te lovești de ea. Atunci funcționează ca fulger, trăsnet, descărcările nebuniei. E bine să nu le întâlnești.
Și, deci, nu ne spuneți care e marea iubire a vieții dumneavoastră? Întâia iubire?
Întâia iubire, când eram elev la școală. Ciupeam de funduleț câte o colegă, pe la școala primară. Astea-s iubiri?
Ați fost îndrăgostit, cumva, de învățătoare?

Nu. Am avut o învățătoare bătrână și urâtă. Am avut însă patima să iubesc învățătorii. Ca orice copil de la țară, iubeam gârla, mânjii, pepenii, cireșii. Altă dragoste aveam eu în copilărie. Aceea de a fugi spre munți, să văd cerul. Să văd munții.
Dumneavoastră, om de câmpie?
Da.
Și când i-ați văzut întâia oară?
Păi prima oară m-am urcat în tren la 11 ani. Și tot atunci am văzut munții în depărtare. Când i-am cunoscut, m-am îndrăgostit de ei. Eu sunt îndrăgostit mai ales de zona Sinaia-Predeal, adică de Bucegi sunt îndrăgostit. Îi cunosc și pe ceilalți, dar nu i-am străbătut cu pasul. Nu sunt un drumeț, cu picioa­rele mele. Apelez la tehnica secolului XX. Mai puțin, de la un timp, apelez la avion. M-a luat frica, spre bătrânețe, de avion. Când eram tânăr, nu prea o aveam.
 Claustrofobie?
Nu din cauza claustrofobiei. Mi-e teamă de prăbușire.
De prăbușire?
Da, cu toate că bietul Teașcă, fostul antrenor de fotbal, Dumnezeu să-l ier­te, spunea: „Băi, dacă mergi cu avio­nul, e loc în coadă, că n-am văzut niciodată un avion căzând în coadă”.
Ce este iubirea, domnule Fănuș?
Atunci când îți pierzi capul, mai împru­muți unul și îl pierzi și pe ăla. Și când îl regăsești, nu ești tu. Și ai vrea să fie ea în locul tău și totdeauna știi, chiar dacă nu se întâmplă, că ea a plecat cu alții și e cu alții. Și iubirea e o lungă stare de gelozie, și de turbu­lență, și de nefericire. Iubirea e fru­moasă numai după ce ai traversat-o.
 Și ai scăpat cu viață.
Și ai scăpat cu viață. Da.
Și visul?
Visul, eu cred că vorbim prea mult despre vis.
E o lume paralelă?
Nu cred. E speranța noastră de a fi singuri și liniștiți. Și credința, dar foarte subțire, destul de firavă, de a ajunge unde speram că vom ajunge.
Și faptul că acolo, în vis, ne întâlnim cu oameni dragi, pe care i-am pierdut, care au murit, ce înseamnă asta?
Nu știu, nu pot să-ți spun, mi-ar trebui un tălmăcitor de vise. Cred că din prea marea noastră iubire de familie și de prieteni îi visăm mereu. Și parcă avem remușcări că i-am pierdut prea repede, fără a fi vinovați.
Ați trăit, vreodată, în copilărie cumplitul sentiment că vă veți pierde părinții, că vor muri de tineri?
Întotdeauna am umblat prin lume cu teama asta și, din nefericire, i-am și pierdut. Am pierdut și părinții, și mulți frați.
Considerați că ați pierdut deja legătura cu rădăcinile, cu pământul?
Nu. Eu mă întorc mereu acasă, în satul meu, la Grădiștea Brăilei. Mă întorc mereu acolo, în Bărăgan, chiar dacă nu mai am legături. Satul este însă pustiitor de mic.
Nu vi se pare și mai mic?
Parcă ar fi făcut din bețe de chibrit. Numai cireșii sunt la fel de înalți și  pomii și viile la fel de roditoare, câmpia la fel de plină de grâu, dar totul mi se pare atât de mic! Satul e pus pe un mal foarte frumos, între râuri și bălți, dar când eram copil, cum sunt ai tăi acum, și fugeam pe ulița satului, nu se mai sfârșea. Acum, ulița o străbat în două minute. Totul era, atunci, proiectat în fabulos, acum, proiectat la realitate, redus la starea adevărului, e un sat insignifiant. Dar eu nu-l moștenesc așa cum e. În mine trăiește alt sat, satul copilăriei, care este fabulos. Satul de acum n-are nici o legătură cu satul pe care eu îl descriu mereu.
Casa în care v-ați născut mai rezistă? Mai există sau a fost dărâmată?
E pe locul ei o altă casă.
Dar fântâna din care ați băut apă?
Eu m-am născut într-o casă și am locuit la bunici, la 200 de metri, de casa acestora. De acolo am eu amintirile cele mai frumoase, pentru că era pe malul apei. Sunt singurul dintre zecile de nepoți ale bunicilor mei, dinspre mamă, care locuiau la bunici. Fermecat de grădina lor. Și toate mofturile mi le făcea bunica. Bunicul era rău.
De când n-ați mai visat-o pe bunica? Dar pe mama?    
Le visez mereu, dar uneori nu le visez o perioadă lungă pentru că scriu despre ele. Și atunci le văd. Le văd cu ochii minții și nu le mai visez. Nu mai traversez, în somn, câmpia de mână cu bunica.
Ne aflăm, acum, în anul 2000, la Craiova, în orașul unde și-au sunat pașii Brâncuși, Arghezi, Macedonski și chiar Eminescu (în drumul său spre Florești). Ca localnic, spun că asistăm nepu­tin­cioși la degradarea patrimoniului na­țional local: casa lui Macedonski a fost devastată – i s-au furat ușile și feres­trele –, iar a lui Traian Demetrescu a fost transformată în cârciumă.
Casa Cocăi Farago?
E bine. E inclusă în circuitul Biblio­tecii Județene „Aman”.
Îmi pare rău ce se întâmplă.
Am citit stupefiat, într-un ziar local, că Poliția de la Goești a identificat hoții care au „spart” casa memorială Alexandru Macedonski, de unde au furat ușile și ferestrele pe care, n-o să vă vină să credeți, le-au montat la cotețul porcilor. Ce-au păzit, oare, în acest timp, funcționarii de la Prefectură sau de la Inspectoratul pentru Cultură al Județului Dolj? Nu sunt și ei vinovați, alături de muzeografi, cercetători, primari și alți activiști culturali, pentru tot acest dezas­tru care parcă nu se mai termină?...
Dezastrul ăsta se întâmplă în în­treaga Românie. De exemplu, la Brăila este un muzeu „Panait Istrati” în grădina publică. Un locaș pe care el nu l-a văzut și în care nici n-a locuit. Iar în Baldoveneștii lui mai exista cândva, cu mulți ani în urmă,  niște  mobilă. E trist că descoperim totul prea târziu. Ce să spun? Eu am părerea că acest oraș, Craiova, atât de bogat în tradiții cultu­rale și bogat ca oraș al României, își sapă singur poteca lacrimii de mâine pentru pierderile pe care, astăzi, le trăiește cu atâta nepăsare. Într-un oraș universitar, într-un oraș frumos, într-un oraș cu atâtea bogății, repet, ar trebui ca toată lumea să știe că, mâine, copiii noștri ne vor amenda pentru că nu-i păstrăm, în întregime, măreția pentru a o lăsa urmașilor. Bănia este un oraș imens în tradiții, în frumuseți legen­da­re, pătruns în toată poezia populară, oraș al răzvrătirilor, oraș colindat de boieri legendari, oraș al haiducilor în câmpia cântecului. E păcat că auto­ritățile nu au grijă să păstreze ceea ce ne-au lăsat cei dăruiți și aleși de Dum­nezeu, ca Macedonski, Arghezi și Traian Demetrescu. Nici nu-mi vine să cred că lucrurile nu se pot îndrepta, totu­și. Mai e timp încă să ne mărtu­risim dragostea față de marii noștri înaintași, așa cum trebuie să ne-o mărturisim.
Credeți?
Eu cred că mai e timp, dacă suntem mărturisiți ideii de bine și de frumos.
De ce se sfâșie scriitorii între ei? Parcă niciodată n-a fost atâta răutate în rândul scriitorilor?
Toate revoluțiile tulbură, sunt demente. Întorc apele înapoi spre izvoare, seacă mările și pustiesc sufletul, ca să se adune, din nou, un alt om, poate mai frumos și mai bun. Ne vom aduna!
Dar nu credeți că oamenii politici profită de popularitatea scriitorilor și-i asmut pe aceștia unii împotriva celorlalți?
Aș zice că tagma scriitorilor a fost și ea infiltrată, nu știu de unde, de la Dum­nezeu sau de la dracu’, cu neche­ma­ți, cu neperiați de îngeri, cu frag­mente de oameni cumsecade. În acest crâng al gândurilor și al frumuseții au pătruns lupi jigăriți, câini costelivi. Ei înșiși s-au înrobit oamenilor politici, nu oamenii politici i-au înrobit pe ei. Aici e tragedia literelor române de azi. Scriitorași de mâna a șaptea, filosofi fără idei, vetuști și plini de o bestia­litate țigănească au pătruns în tabăra scriitoricească și au bulversat-o. Lu­mea scrisului, a condeiului, lumea pati­mei de zăpadă știe ce să aștearnă în matca ei. Dar, deocamdată, e atâta răzvrătire pentru nimic, urmată de o sărăcie lucie, încât îți face impresia că oamenii politici au nenorocit tagma scri­itoricească. Nu-i deloc adevărat. Scriitorii de duzină au țâșnit în frunte și au luat toată mizeria lumii pe care o vedem. Nu oamenii politici i-au distrus pe scriitori, astăzi. Scriitorii se distrug ei înșiși. Dar, încă o dată, vorbesc de scriitorii mici, scriitorii submediocri.
Da, dar care, acum, sunt lideri de opinie și conduc ziare și reviste importante.
Ziare importante, nu. Sunt atât de înguste căile unei publicații literare încât nici nu contează la ora actuală. Nenorocirea pe care o fac acești ne­chemați este că nu lasă să iasă la iveală niște oameni care știu să orga­nizeze, niște manageri ai vieții literare. Nu neapărat să fie scriitori, bogați, încercănați în durerea de literatură. Niște mercenari. Scriitorii fiind săraci, chiar și cei buni, își cam prostituează condeiul în perioadele astea tulburi. Dar eu cred că poezia și proza vor ieși cu subiecte uriașe din această mare răstălmăcire a vieții noastre românești. Oricum, e un material de proză uriaș exact ce se întâmplă azi în România, cu toate că nenorocirile se repetă și va fi greu să ieșim din schemele lui Cara­giale. Se repetă „Scrisoarea” la nesfâr­șit. Un dar zevzec pe care nu știu cine l-a făcut românilor. Politica a trecut în prim-plan, goana îmbogățiților de război spre alți munți de aur, dar tot din cuprinsul României, iese din ce în ce mai ucigătoare. Când se vor liniști apele, dar trebuie să mai treacă timp, când fiii acestor tâlhari se vor crede oameni cinstiți, pentru că, după două generații de crime pentru strângerea averilor, a treia generație se crede legitimată – „boier”. Anulând ideea că, în trecut, cei care au strâns avere au furat și au ucis. Am stat de vorbă, de curând, cu niște francezi și spuneau: „Dom’le, ce se pe­trece la dumneavoastră s-a petrecut și la noi, în Franța, dar cu 200 de ani în urmă. Avem conți acum? Avem! Bine, nu mai sunt în stima lumii cum erau în tre­cutul îndepărtat. Avem nobili. Avem mari case, mari familii și averi pe care nu le-au agonisit cinstit. Cum să ago­nisească cinstit? Au furat, de-a lungul a 200 de ani, și acum sunt mărturisiți în cinstea lui Dumnezeu. Așa se va întâm­pla și la dumneavoastră.” Dacă trec 200 de ani, ce să facem, nu-i vom pier­de noi, dar povestea nu se întâmplă de-a lungul unei vieți de om, se întâmplă de-a lungul unei vieți de ape, de mare sau de arbore. În orice caz, de-a lungul unei vieți de jderi, cum sunt copiii tăi, nu se petrec numai lucruri frumoase. Se șlefuiește clipa în care să se verse în alta mai bogată decât aceea pe care o trăim noi. Nenorocirea e că viața-i scurtă ca noi să pierdem un prag vioriu ca să decantăm întâmplările de azi și să le scriem. Dăm buzna spre glorie, care nici nu există și nici nu merită apucată de picior. Mai degrabă o fată frumoasă, apucată de călcâi sau de țâțișoară. Sau idei ca un strugure care să ne dea nouă vin să-l bem și de viață lungă să ne fie!...
Craiova, 2000
Interviu realizat de Constantin PREDA

Publicat în : Interviu  de la numărul 67

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: