Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Despre stereotipurile occidentale referitoare la Rusia: reflecții pe marginea unei cărți

Laurențiu CONSTANTINIU

Aflat în vizită în Statele Unite, în 2003, președintele Vladimir Putin a profitat de ocazie și s-a întâlnit pentru un dialog cu studenții de la Universitatea Columbia. Încă de la începutul discuției, liderul de la acea vreme al Rusiei a ținut să precizeze, pornind de la constatarea că, printre disciplinele care se studiază acolo, se află și sovietologia, că această știință nu ar mai trebui să figureze în programa universitară deoarece obiectul ei de studiu – Uniunea Sovietică – a dispărut. Remarca președintelui rus poate fi interpretată și ca o invitație adresată studenților, oamenilor politici și, în general, societății americane de a renunța la stereotipurile despre fenomenul rus, prezente încă – atunci și acum – în mentalul colectiv american.

O politică externă constantă

Rememorarea acestui mo­ment ne-a fost prilejuită de lec­tura cărții cunoscutului specialist american în probleme ru­sești din cadrul reputatului think tank Council on Foreign Relation, Jeffrey Mankoff – Russian Foreign Policy. The Return of Great Power Politics, CFR Book, Rowman&Littlefield Publishers, 2009, 368 p. –, de recenta întâlnire din aprilie 2009, de la Londra, dintre Barak Obama și Dmitri Medvedev, precum și de preconizata vizită la nivel înalt, din iulie a.c., a liderului american la Moscova.
După destrămarea Uniunii So­vie­tice, în 1991, relațiile ruso-americane au avut o evoluție sinuoasă, momen­tele de cooperare alternând cu cele de confruntare – fie vorba între noi – mai mult verbală. Retorica belicoasă, pro­mo­vată în diverse momente de către reprezentanții celor două țări a hrănit – și continuă să o facă și în prezent – atât rusofobia americană, cât și antia­me­ricanismul rusesc. Pornind de la premisa că liderii celor două țări ar fi călăuziți de cele mai bune intenții în „dezghețarea” relației bilaterale, le-ar fi foarte greu să șteargă din mentalul colectiv american/rus cei aproape 50 de ani de confruntare din perioada Războiului Rece sau evenimente pre­cum bombardamentele americane asupra Belgradului, din 1999, războiul ruso-georgian din 2008 sau coope­ra­rea dintre Rusia și Iran. Cu alte cuvinte, pentru ambele părți este necesară depășirea stereotipurilor, prezente încă în modul de abordare al acestei relații bilaterale. Pentru ca relațiile ruso-ame­ricane să intre pe făgașul nor­ma­lizării este necesar – cum foarte bine remarca Jeffrey Mankoff – să se „expli­ce de ce aceste conflicte reale din ultimii ani nu reprezintă un obstacol pentru normalizarea relațiilor cu Rusia” (p. 12).
Teza de bază a tânărului cercetător american este aceea că a vorbi despre „o agresivitate specială” din partea Rusiei, în perioada când la conducerea acesteia s-a aflat Vladimir Putin, nu este corect, din mai multe motive: a) pentru că politica externă rusă din perioada 2000-2008 a urmat o linie, stabilită încă din anii 1990; b) și pentru că, în pofida serioaselor conflicte dintre Rusia și Occident/SUA, în ultimii ani Kremlinul nu și-a elaborat politica externă pornind de la ideea de confrun­tare și comportament agresiv. După cum remarcă autorul: „Chiar atunci când acest lucru s-a petrecut, confrun­tarea a fost, mai degrabă, un mijloc de apărare a intereselor rusești, în momentul în care ele, potrivit opiniei Kremlinului, erau amenințate de acțiunile SUA” (p. 45).
Rusia și revenirea la vechea politică externă
Potrivit opiniei deja înrădăcinate în Occident, preluarea puterii de către Vladimir Putin, în mai 2000, a repre­zentat un moment de cotitură al politi­cii externe rusești: Kremlinul a încercat să submineze prin orice mijloace „revo­luțiile portocalii”, declanșate în ime­dia­ta vecinătate a granițelor sale, și a sprijinit o serie de lideri – dictatori, în opi­nia analiștilor occidentali – din vecinătatea mai mult sau mai puțin apro­piată a Rusiei. Însă, după cum convingător explică cercetătorul ame­rican, politica externă rusă din ultimii ani „a reprezentat punctul culminant al unui proces, început cu mai bine de 10 ani în urmă, în perioada când preșe­dinte era Boris Elțin” (p. 60). Într-ade­văr, la acea vreme, cea mai mare parte a elitei politice rusești a realizat faptul că Rusia nu va putea deveni „parte a Occidentului” – din punctul de vedere al standardelor occidentale privind demo­crația și economia de piață – în viitorul imediat și, din acest motiv, o adoptare a modelului de dezvoltare propus de Occident nu contribuia intereselor țării. În momentul în care factorii de decizie ruși și-au dat seama de acest lucru, politica promovată de Andrei Kozîrev – poate cel mai pro-occidental dintre miniștrii de Externe ai Rusiei – a fost abandonată, iar Rusia și-a reluat vechiul comportament în relațiile internaționale. Care este însă esența lui? Conform acestui model, Rusia se consideră unul dintre centrele de influență (mare putere), iar principiile de bază după care ar trebui să se ghideze în relațiile internaționale sunt: concurența dură dintre state, caracterul instabil, conjunctural, prag­ma­tic al oricărei alianțe; păstrarea deplinei libertăți de acțiune în proble­mele de politică internă. Această para­digmă după care – în opinia noastră – se guvernează factorii de decizie de la Moscova a început să se manifeste viguros o dată cu apropierea NATO de grani­țele Rusiei și a dezacordului manifestat de către Kremlin față de modul de în care Occidentul a decis să rezolve criza iugoslavă.
Opțiunile Occidentului
Actuala politică externă promovată de Rusia nu reprezintă altceva decât „rezultatul consensului la care a ajuns elita politică rusă în privința rolului pe care Rusia trebuie să-l dețină în lume” (p. 85). O realitate de care ar trebui să se țină cont atunci când sunt analizați pașii făcuți de Rusia pe arena interna­țională o reprezintă faptul că majo­ri­tatea elitei politice și militare ruse are vederi antioccidentale (mai degrabă euroasiatice). Din acest punct de vedere, declarațiile fostului președinte pot fi catalogate ca moderate. Acest lucru i-a permis lui Vladimir Putin să neutralizeze opoziția manifestată în interiorul acestei elite (Partidul Co­munist, Blocul Serghei Glazev-Dmitri Rogozin etc.) și să-și asigure o mai mare libertate de acțiune. În plus, părăsirea scenei politice de către B. Elțin și o parte a anturajului său – care se bucurau de o mai bună imagine în Occident –, consolidarea așa-numitei „verticale a puterii”, explozia prețului petrolului și dificultățile cu care s-au confruntat Statele Unite în Irak și Afganistan au creat condițiile pentru punerea în practică a ideii, care s-a conturat încă din a doua jumătate a anilor 1990: redobândirea, de către Rusia, a statutului pierdut pe arena internațională. „În perioada cât Vladi­mir Putin s-a aflat la conducerea țării, Rusia nu a inaugurat un nou curs în politica externă, ci doar a acumulat forța necesară pentru a se comporta așa cum dorea încă din perioada Elțin” (p. 120), și nu putem să nu fim de acord cu remarca analistului american. Cu alte cuvinte, politica externă rusă din ultimii ani este parte a repre­zen­tărilor ideologice ale elitei ruse și, de aceea, nu sunt de așteptat schimbări majore ale acesteia. Prin urmare, con­cluzia care se impune este aceea că Occidentul trebuie să „învețe” să tra­teze/coopereze cu Rusia așa cum este ea fără să se aștepte din partea acesteia la o „schimbare la față” peste noapte.
Cooperarea cu Rusia trebuie să plece de la următoarele premise: nici Vladimir Putin, nici Dmitri Medvedev nu doresc să se ajungă la o confruntare, ci mai degrabă la un parteneriat, ale că­rui condiții să fie stabilite de comun acord cu Moscova; absența de pe agen­da de lucru a problemei privind stadiul democrației ruse, în condițiile în care Occidentul întreține relații cu o serie de state nedemocratice; renun­ța­rea de către Occident la intențiile sale de integrare – ideologică și institu­țio­nală – a Rusiei (în opinia noastră, acest mod de abordare al relației cu Ru­sia de către occidentali reprezintă o remanență a containment-ului din perioada Războiului Rece); renunțarea la intențiile de a izola Rusia.
Într-o prezentare făcută lucrării mai tâ­nărului său coleg, reputatul sovie­to­log John Lewis Gaddis recomanda mem­brilor Administrației Obama ca aceas­tă carte „să fie citită” pentru a putea înțelege mai bine evoluția poli­ticii externe ruse din ultimul deceniu. Este îndemnul pe care ni-l permitem și noi a-l adresa oamenilor noștri politici cu speranța că lectura ei îi va ajuta să nu mai greșească în relația cu o țară a cărei continuă ignorare se va dovedi a fi contraproductivă pe termen mediu și lung.  (L.C.)
Publicat în : Politica externa  de la numărul 67

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: