Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Iran, partenerul strategic al Rusiei

Laurențiu CONSTANTINIU

 Specialiștii care au drept obiect de analiză politica externă a Rusiei imperiale/Uniunii Sovietice/ Federației Ruse au încercat (încearcă), nu de puține ori, să identifice acele elemente de continuitate care-i conferă vitalitate.


Este și cazul reputatului profe­sor A.V. Dughin, de la Insti­tu­tul de Stat din Moscova pentru Relații Internaționale, care, într-un articol publicat în nr. 6 (noiembrie-decembrie 2008) al prestigioasei reviste „Rossiia v globalnoi politike/ Russia in global affairs” și intitulat Vne­șniaia politika: ot postsovetskoi k rossiskoi. Uroki konflikta s Gruziei/Po­litica externă: de la cea post-sovietică la cea rusă. Lecțiile conflictului cu Gru­zia, afirma: „Dacă politica externă sovietică se baza pe confruntarea ideo­logică cu «lumea imperialistă», întru­chi­pată de  Occident (...) prin sintagma politică externă post-sovietică tradusă prin acea rămășiță de «sovietism», adi­că menținerea rolului de prim actor al Rusiei în relația cu Occidentul (...). Chiar dacă în documentele oficiale a fost fixată concepția «multipolarității», în practică politica externă rusă nu a depășit obișnuita paradigmă post-sovietică «Rusia-Occident». Relațiile cu alți parteneri (China, Iran, Orientul Mijlociu) erau adesea percepute ca mij­loa­ce de presiune asupra Occi­dentului”.
Către o lume multipolară
Una dintre figurile centrale ale establishment-ului rus de după 1991, Evgheni Primakov, fost șef al Servi­ciu­lui de Contraspionaj și ministru de Exter­ne, dar și un reputat specialist în probleme arabe, a dezvoltat conceptul „lumii multipolare”, cu scopul de a contra­balansa supremația crescândă a Statelor Unite. Având ca bază de ple­care acest nou obiectiv, diplomația ru­să și-a îndreptat atenția spre Asia de Sud-Est, unde, în scurt timp, China și India au fost declarate „parteneri stra­tegici” ai Federației Ruse. Nici Orientul Mijlociu nu a scăpat atenției Moscovei, iar Iranul a devenit – cel puțin în ultimii 10 ani – unul din cei mai importanți parteneri ai Rusiei din zonă. „Iranul cons­tituie partenerul nostru stabil de o perioadă îndelungată de timp”, declara președintele Vladimir Putin în mai 2004, iar în septembrie același an, minis­trul rus de Externe, Serghei Lavrov, întărea afirmațiile liderului de la Kremlin: „Rusia poate conta întot­deauna pe Iran, ca partener strategic în regiune”.
Prin astfel de declarații, Rusia nu fă­cea altceva decât să transmită Statelor Unite un mesaj clar: pentru autoritățile de la Moscova, eticheta de rogue nation aplicată Iranului nu exis­ta. Pentru a întări mesajul, în februarie 2005, după runda de convorbiri pur­tată cu negociatorul-șef iranian în probleme nucleare, Hassan Rohani, Vladi­mir Putin afirma: „Ultimii pași făcuți de către partea iraniană ne-au convins că Iranul nu intenționează să construiască bombe nucleare (...). De aceea, Rusia va continua cooperarea sa cu Teheranul în toate domeniile, inclusiv cel al energiei nucleare”.
Palierele cooperării               ruso-iraniene
Primul palier al parteneriatului Rusia-Iran urmărește, printre altele, men­ținerea Statelor Unite – și, implicit, a NATO – în afara regiunii caspice. Din acest motiv, toate demersurile ame­ri­cane de implicare în regiune au fost res­pinse atât de către Moscova, cât și de către Teheran. Este și cazul proiectului de creare a unei Gărzi a Mării Caspice (cu o componență de 120.000 de militari) – inițiat de SUA cărora urmau să se alăture toate statele riverane la Marea Caspică –, proiect care trebuia să ia parte la lupta antiteroristă, prin protejarea conductei Baku-Ceyhan și prevenirea traficului cu narcotice și cu arme de distrugere în masă în zonă. Dorind, probabil, să mas­cheze un refuz, Moscova a venit cu propria ofertă, care consta în crearea unei forțe navale reunite – ce s-ar fi denumit CasFor –, formată doar de statele riverane Mării Caspice.
Cel de-al doilea palier al cooperării dintre cele două țări îl reprezintă acordarea Iranului a statutului de obser­vator în cadrul Organizației de Cooperare de la Shanghai (ai cărei mem­bri sunt Rusia, China, Kârgâzstan, Kazahstan și Uzbekistan), premisele unei mai largi integrări în organizație a Iranului fiind destul de mari. În plus Rusia a depus eforturi intense la nive­lul acestei organizații – iar ele au fost încu­nunate de succes – reușind să eli­mine prezența militară americană din zonă (bazele americane din Kazahstan și Uzbekistan).
Al treilea palier al colaborării Rusia-Iran este de ordin economic, atât din punc­tul de vedere al volumului, cât și al structurii acestui parteneriat. Din 2005 și până în prezent, valoarea comer­țului bilateral a crescut la peste 2 miliarde dolari, balanța comercială fiind net favorabilă Rusiei, care exportă în Iran echipamente și instalații pentru construirea centralei atomice de la Bushehr, precum și pentru construirea unei hidrocentrale. În fine, unul dintre sectoarele cele mai dinamice îl repre­zintă comerțul cu arme. Iranul repre­zintă unul dintre principalii „clienți” ai Rusiei în acest domeniu, iar acordul încheiat în octombrie 2001 constituie o dovadă în acest sens. Potrivit terme­nilor acestui acord, Iranul s-a angajat să achiziționeze bombardiere de tipul Su-25, Su-24MK și MiG-29S, sisteme de apărare antiaeriană (S-200), tan­cu­ri și rachete, în valoare de mai multe miliarde de dolari. De fiecare dată când au fost semnate astfel de acor­duri, autoritățile ruse, pentru a menaja temerile Occidentului, și ale Israelului în special, au ținut să precizeze că, prin armamentul livrat Iranului, Rusia nu in­ten­ționează să destabilizeze regiunea.
În fine, ultimul – și poate cel mai impor­tant – palier al parteneriatului Rusia-Iran îl reprezintă cooperarea în domeniul nuclear și spațial. Iar acest parteneriat este dătător de neliniști atât pentru Statele Unite, cât și pentru Israel – principalul stat supus amenințărilor Teheranului –, care l-au criti­cat vehement în repetate rânduri. Centrala atomică de la Bushehr, proiec­tată a avea o putere de 1000 MW, este construită, în cea mai mare parte a ei, cu sprijinul specialiștilor ruși. Construcția acestei centrale este parte a unui plan de cooperare pe 10 ani, care a debutat în iulie 2002 și care prevede construcția a șase reactoare. Atât autoritățile ruse, cât și cele iraniene au răspuns criticilor venite din partea Occidentului că reactoarele sunt destinate doar furnizării de ener­gie electrică. Nici un fel de transfer de tehnologie militară nucleară nu s-a pro­dus dinspre Rusia spre Iran, iar autori­tățile ruse au exercitat presiuni asupra celor de la Teheran pentru a veni în întâmpinarea demersurilor întreprinse de Agenția Internațională pentru Energie Atomică, în vederea super­viză­rii programului nuclear iranian.
Un parteneriat necesar Rusiei
Pentru Moscova, Iranul reprezintă o putere regională și un stat-cheie al lumii islamice, de a cărui cooperare în regiunea caspică nu se poate lipsi. Populația musulmană din Rusia, dar și din fostele republici sovietice din Asia Centrală poate fi influențată de atitu­dinea Teheranului. De asemenea, Mos­cova are tot interesul ca Iranul să reprezinte o entitate statală puternică din punct de vedere economic și, mai ales, stabilă din punct de vedere politic, deoarece se află foarte aproape de două zone de interes strategic pentru Rusia: Caucaz și Asia Centrală. În fine, Moscova este interesată într-o cooperare energetică pe termen lung cu Iranul, ale cărui rezerve de petrol și, mai ales, de gaz natural îl situează pe un loc fruntaș în lume. Împiedicarea extinderii influenței americane în zona Mării Caspice constituie un obiectiv urmărit atât de Rusia, cât și de Iran. Fie și numai din aceste motive, parte­ne­ria­tul strategic ruso-iranian trebuie să con­tinue. Cel puțin din punctul de vedere al autorităților ruse.
Publicat în : Politica externa  de la numărul 67

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: