Navigare
Numerele anterioare
2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,Lunile anterioare
Autor
Elitele
Andrei ȚĂRANU
Teoria politică tot încearcă să ne convingă de faptul că orice societate se împarte între două categorii de membri – elita și ceilalți. Adică între cei care dețin puterea – prin rapt, prin alegeri, prin violență, prin naștere etc. – și ceilalți, care se supun pur și simplu unei condiții sociale lipsite de orice deziderat de conducere și putere. Ideea nu este nouă.Mandelville făcea analogia, preluată de orice ortodoxie liberală, între modelul de organizare al societății albinelor și cel al oamenilor. Căci și în societatea albinelor există elita – matca – și restul care trăiesc doar pentru a o servi, precum și trântorii care, servind sexual matca, își îndeplinesc rolul urmând să moară pentru aceasta. Și marea majoritate a oamenilor se nasc, ne spune teoria elitară, doar pentru a-i servi pe cei care, prin naștere, rapt, violență, alegeri etc. dețin vremelnic puterea și care folosesc această putere în favoarea sau în detrimentul celor care slujesc.
Căci, trebuie spus clar, cei care sunt considerați non-elită au doar rolul de figuranți ai istoriei, de persoane care au tranzitat această lume pentru a-i potența pe cei care sunt în sfera străluminoasă a elitei. Ceilalți nu există, sunt doar decorul istoric, personajul colectiv, norod și oșteni. Cei care fac istoria fără să participe la ea.
Teoria elitelor a lui Pareto – deși considerată sociologică – nu se bazează pe nici o cercetare serioasă, fiind doar o adaptare a „cultului eroilor” al lui Carlyle la modelul său economic. Analiza sa statistică doar demonstrează că societatea nu are un model piramidal, ci mai degrabă al unui obelisc (ca să păstrăm comparația egiptologică), cu o bază uriașă – masele – și o săgeată ce se subțiază la vârf – elitele. Ceea ce remarca Pareto era că vârful extrem de subțire este compus din câteva familii (sau grupuri) care dețineau puterea economică și pe cea politică, ele conducând discreționar baza prin mijlocirea corpului intermediar al obeliscului. Astfel, elitele erau complet detașate de mase, fără a avea vreo legătură democratică cu acestea. De altfel, Pareto – considerat părinte al elitismului – disprețuia democrația și orice principiu liberal, motiv pentru care ideile sale au fost îmbrățișate fără rezerve de fascism și nazism. De aceea, Karl Popper îl va considera teoreticianul totalitarismului, iar principiul său 20/80 – princpiul-cheie al excluderii sociale.
Desigur că elitismul a fost adoptat cu mare simpatie de majoritatea statelor în dezvoltare la începutul modernității pentru că, prin această teorie, altfel de nedemonstrat, grupul care deține puterea poate să-și proclame intențiile ca fiind scopuri fundamentale pentru binele tuturor – căci, dacă elita reprezintă țara, ce e bine pentru țară este bine pentru toți cetățenii ei, chiar dacă unii dintre aceștia nu-și dau seama de acest bine.
Singura problemă era că aceste state nu erau democratice în sensul contemporan al cuvântului, așa că nici respectivele elite nu erau promotoarele unei democrații reale, fiind plasate perfect în sistemul votului cenzitar, acolo unde el deschidea cale democrației, sau susțineau cauza unei dictaturi naționale acolo unde legitimitatea lor democratică nu s-ar fi susținut.Vedem, de altfel, că oriunde principiul elitar s-a format ca principiu al modernității și modernizării, din Germania până în Argentina sau din România până în Japonia, democrația a fost impusă cu forța din exterior sau prin revoluții sângeroase și lungi perioade de instabilitate politică.
Trebuie făcută o precizare foarte clară – și de altfel și Vilfredo Pareto o face – atunci când ne referim la elită ne referim la ceea ce el numește elita guvernamentală (incluzând aici și elita financiară) și nu la elita profesională. El asumă faptul că în baza obeliscului sau pe traseu se pot afla persoane cu talente excepționale sau cu date naturale ieșite din comun. Dar ele nu contează în plan politic și economic, chiar dacă prin opera lor unele dintre aceste persoane aduc un aport uriaș la dezvoltarea omenirii. Iar acest principiu este evident din structurarea modelului de salvare publică actuală – în cazul unui cataclism sau al unui război, primele persoane pe care statul le salvează sunt cei care sunt considerați elita politică (președintele statului sau monarhul, primul ministru etc.) și abia apoi femeile, copiii și bătrânii. Adică într-o formulă simbolică statul se salvează chiar dacă îi dispare națiunea.
România ca stat s-a format sub auspiciile elitismului (care, ca orice -ism poate fi asimilat unei ideologii) și sub oblăduirea unor elite politico-financiare, pe care nu le putem nega în sens istoric. Și statul și-a asumat, datorită acestui model al creării sale, modelul că elitele sunt motorul istoriei sale, poporul fiind simbolizat prin personaje mitografice, ele însele cu aspect de elită – Peneș Curcanul, Moș Ion Roată etc. Astfel, istoria României s-a confundat cu istoria elitei sale, idiosincraziile sau simpatiile personale ale unor personaje politice din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea costând România teritorii sau mii de vieți omenești. Câteodată, elitele au fost benefice – precum o parte din familia Brătianu –, alteori au fost grotești – precum Carol al II-lea, alteori au fost nule din punct de vedere politic, dar, datorită unei conjuncturi în spațiul elitar, au ajuns în cele mai înalte funcții – precum Gheorghe (Guță) Tătărăscu, care i-a servit și pe Carol al II-lea și pe comuniști, în calitate de președinte al diferite variante ale PNL.
Carol al II-lea a intrat în elită prin naștere. Dar modalitățile de a intra în respectiva elită sunt complet încurcate sau imposibil de stabilit cu precizie. Veri și mătuși, alianțe matrimoniale, bastarzi și prostituție par a fi modalități de a intra în elită. Iar, ca elită, e greu să decelezi cine este bun și cine este rău, în condițiile în care totul este o luptă și o competiție pentru puterea cea mai înaltă în interiorul elitei. Marele bărbat de stat care a fost Ion C. Brătianu putea fi ușor comparat, în epocă, cu un Hrebenciuc modern, iar porecla dată în cei 12 ani cât a fost premier a fost „Viziru”, ceea ce denota probabil modelul democratic pe care îl promova. În plus, a fost cel care s-a opus extrem de vehement acordării cetățeniei române evreilor, fiind sursa unor serioase probleme diplomatice legate de punerea în aplicare a Tratatului de la Berlin din 1878, tratat prin care România devenea independentă. Astfel, elita, chiar și în timpul vieții și apoi și istoric, este controversată, iar mișcarea browniană din interiorul grupului elitar capătă aspect de dialectică istorică. Iar în cadrul acestei dialectici istorice, în care Elena Lupescu genera politica României, iar Ion Antonescu apărea ca un salvator pentru că se opunea Duducăi, bunicul meu alături de o sută de mii de soldați români mureau aiurea în fața Odessei, într-o campanie complet inutilă, dintr-un război mondial eminamente ideologic. Moartea de cele mai multe ori inutilă a sutelor de mii de soldați români pe frontul de Est ne-a adus în final comunismul.
Comunismul a fost în sine un regim bazat pe elită – fiind o expresie a dialecticii istorice obiectivate – elita de partid, conectată din Tirana până la Phenian, via București cu Moscova. Această elită era indiferentă în raport cu națiunea pe care urma să o conducă. Probabil că Ana Pauker ar fi avut aceeași atitudine față de supușii ei, chiar dacă aceștia ar fi fost iakuți sau maghiari, iar Dimitrov a demonstrat că poate fi erou german și bulgar și comunist sovietic, toate în același timp. Căci V.I. Lenin a construit un partid lipsit de orice determinare națională, o veritabilă suprastructură marxistă, adică partidul-stat. Astfel elita politică din toată Europa Centrală și de Est a devenit extrem de asemănătoare cu cea de la Moscova sau de la Beijing, Orientul intrând pe tancurile rusești până în centrul Europei.
Astfel, perversiuni de neimaginat în țări civilizate au devenit banale în grupul elitar comunist. Căci a ucide pe cineva cu ranga în 1954 este o crimă în orice condiții, dar, dacă aceasta îți aduce postul de comandant al Miliției RPR și gradul de general, și o intrare triumfală pe ușa din dos a elitei comuniste, pare o mișcare dialectică bună. Comunismul a distrus orice condiție a elitei în sens moral și obiectiv, căci o elită condusă de un cizmar devenit general într-un singur an la Academia Frunze din URSS și o vânzătoare de semințe ajunsă academician, profesor doctor inginer nu își mai merită titlul și numele de elită.
Și totuși în sensul lui Pareto aceasta este elita – elita guvernamentală – cea care deține puterea și banii. Iar familia Ceaușescu a fost indubitabil elita guvernamentală a României. Iar în jurul acestui centru unic de putere au gravitat sute sau mii de alți indivizi care s-au considerat și au fost considerați ca fiind parte din elită – prim-secretari de partid, miniștri, fii, soții etc. Chiar am cunoscut persoane care aveau doar această calitate – soția sau fiica lui cutare de la CC. Nu erau ingineri, elevi, profesori, muncitori agricultori – erau fiica lui X. Iar când X nu mai era o falie uriașă din elită se prăbușea cu zgomot și scandal. Și toate astea în timp ce spitalele nu aveau medicamente, casele încălzire, fabricile utilaje și poporul mâncare. Blocajul elitei comuniste a condus la revoluția din 1989 și la începutul democrației.
Dar ceea ce m-a frapat și continuă să mă frapeze este că, deși condus o istorie întreagă de elite incompetente și imorale, primul lucru pe care l-au făcut proaspăt eliberații de comunism a fost să își găsească o nouă elită lângă care să se adăpostească. În accepțiunea paretiană, Ion Iliescu și Petre Roman au fost elita politică a României și au jucat ca atare: după ce au câștigat împreună alegerile, s-au împins unul pe altul pentru ca doar unul să dețină puterea absolută. În final Iliescu a câștigat, istoria e cunoscută. Dar ce nu s-a înțeles în acel moment a fost faptul că un nou model elitar se naște în România – de fapt o readaptare a sistemului comunist – elita de partid. Partidele formate din oameni simpli – non-elită – dau șansa unor persoane complet anoste să poată pătrunde în cercul inițiaților elitari cu condiția să slujească o figură charismatică – conducătorul partidului. Acesta există însă doar într-o simbioză cu partidul din care face parte și pe care îl conduce. Petre Roman a fost împins de Iliescu la început de la putere și de Traian Băsescu de la conducerea partidului. Astăzi îl vedem ca pe un marginal politic – deși membru al unui partid liberal – pentru că de fapt nu are nici un fel de putere sau influență, are un prezent scandalos și o apetență uriașă pentru a reintra în elită. Spre stupoarea mea, de fapt, el continuă să se creadă parte a elitei și asta pentru că presa tabloidă îi comentează divorțurile și aventurile galante.
Nu Petre Roman este subiectul acestui articol desigur, ci modelul caracteriologic a ceea ce se consideră a fi elita politică. Și anume, acea categorie de personaje politice care sunt cele mai comentate în presă. Astfel vedem că în jocul elitelor a mai apărut un personaj, pe care Pareto nu îl lua în calcul, și anume media. Astfel, elita devine tot mai mult parte a masei cu care se confruntă mediat prin intermediul presei. Iar această intermediere dezechilibrează sistemul elitar căci îl pune în situația de a-și justifica acțiunile și chiar intențiile de putere, generând falsa impresie că elita chiar ar putea să se intersecteze cu masa. Or, tocmai aceasta face diferența dintre guvernanți și guvernați: capacitatea primilor de a lua decizii în numele celorlalți fără ca aceștia să poată reacționa.
Tot mai mult elita se destructurează prin creșterea uriașă a membrilor săi, fiind imposbil să se spună cine mai este elită și cine este parte a masei. Masa se simte tot mai stăpână pe sine și cere tot mai mult elitei să-și limiteze puterea, în condițiile în care presa devine ea însăși tot mai mult, de fapt, elita.
Publicat în : Idei contemporane de la numărul 65
Număr curent

Semnal editorial

Revolutia din decembrie 89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate. Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009 În volumul de eseuri Mintea cea socotitoare, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului. Eseurile sunt structurate pe patru parti - Mintea senina, Metaforele mintii, Mintea învolburata si Privind înainte. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.


Această carte de poezie este seismograful de mare sensibilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deopotrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMUSEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nedegradabile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale românului? Vibrația versurilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului paradoxal n-au efect distructiv asupra tonusului moral al cititorului, ci produc neliniștea cea bună, cum ar spune Sfinții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fiziologie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, o inimă din ceruri, cum ar spune poetul latin. Căci, în această inimă din ceruri, există lacrimi deopotrivă pentru românul umilit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui război-viață, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)