Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Elitele

Andrei ȚĂRANU

Teoria politică tot încearcă să ne convingă de faptul că orice societate se împarte între două categorii de membri – elita și ceilalți. Adică între cei care dețin puterea – prin rapt, prin alegeri, prin violență, prin naștere etc. – și ceilalți, care se supun pur și simplu unei condiții sociale lipsite de orice deziderat de conducere și putere. Ideea nu este nouă.

Mandelville făcea analogia, preluată de orice ortodoxie liberală, între modelul de organizare al societății albinelor și cel al oamenilor. Căci și în societatea albi­nelor există elita – matca – și restul care trăiesc doar pentru a o servi, pre­cum și trântorii care, servind sexual matca, își îndeplinesc rolul urmând să moară pentru aceasta. Și marea ma­joritate a oamenilor se nasc, ne spu­ne teoria elitară, doar pentru a-i servi pe cei care, prin naștere, rapt, violență, alegeri etc. dețin vremelnic pu­terea și care folosesc această putere în favoarea sau în detrimentul celor care slujesc.
Căci, trebuie spus clar, cei care sunt considerați non-elită au doar rolul de figuranți ai istoriei, de persoane care au tranzitat această lume pentru a-i potența pe cei care sunt în sfera străluminoasă a elitei. Ceilalți nu exis­tă, sunt doar decorul istoric, personajul colectiv, norod și oșteni. Cei care fac istoria fără să participe la ea.
Teoria elitelor a lui Pareto – deși con­siderată sociologică – nu se ba­zează pe nici o cercetare serioasă, fiind doar o adap­tare a „cultului eroi­lor” al lui Carlyle la modelul său eco­nomic. Analiza sa statistică doar demonstrează că socie­ta­tea nu are un model piramidal, ci mai degrabă al unui obelisc (ca să păstrăm com­­pa­rația egiptologică), cu o bază uria­șă – masele – și o săgeată ce se subțiază la vârf – elitele. Ceea ce remarca Pareto era că vârful extrem de subțire este compus din câteva familii (sau grupuri) care dețineau puterea economică și pe cea politică, ele conducând discre­țio­nar baza prin mijlocirea corpului inter­mediar al obeliscului. Astfel, elitele erau complet de­tașate de mase, fără a avea vreo le­gătură democratică cu acestea. De altfel, Pareto – considerat părinte al elitismului – disprețuia de­mocrația și orice principiu liberal, motiv pentru care ideile sale au fost îmbră­țișate fără rezerve de fascism și na­zism. De aceea, Karl Popper îl va con­sidera teoreticianul tota­litarismului, iar principiul său 20/80 – princpiul-cheie al excluderii sociale.
Desigur că elitismul a fost adoptat cu mare simpatie de majoritatea statelor în dezvoltare la începutul mo­dernității pentru că, prin această teorie, altfel de nede­monstrat, grupul care deține puterea poate să-și pro­clame intențiile ca fiind scopuri fun­damentale pentru binele tuturor – căci, dacă elita reprezintă țara, ce e bine pentru țară este bine pentru toți cetă­țenii ei, chiar dacă unii dintre aceștia nu-și dau seama de acest bine.
Singura problemă era că aceste state nu erau democratice în sensul contem­po­ran al cuvântului, așa că nici respectivele elite nu erau promotoarele unei demo­cra­ții reale, fiind plasate perfect în sistemul votului cenzitar, acolo unde el deschidea cale demo­crației, sau susțineau cauza unei dictaturi naționale acolo unde legiti­mi­tatea lor democratică nu s-ar fi susți­nut.Vedem, de altfel, că oriunde principiul elitar s-a format ca principiu al moder­nității și modernizării, din Germania până în Argentina sau din România până în Japonia, democrația a fost impusă cu for­ța din exterior sau prin revoluții sânge­roase și lungi perioade de instabilitate politică.
Trebuie făcută o precizare foarte clară – și de altfel și Vilfredo Pareto o face – atunci când ne referim la elită ne referim la ceea ce el numește elita guverna­me­n­tală (incluzând aici și elita financiară) și nu la elita profesională. El asumă faptul că în baza obeliscului sau pe traseu se pot afla persoane cu talente excepționale sau cu date na­turale ieșite din comun. Dar ele nu contează în plan politic și economic, chiar dacă prin opera lor unele dintre aceste persoane aduc un aport uriaș la dezvol­ta­rea omenirii. Iar acest prin­ci­piu este evident din structurarea modelului de salvare publică actuală – în cazul unui cataclism sau al unui război, primele persoane pe care statul le salvează sunt cei care sunt considerați elita politică (pre­ședintele statului sau monarhul, primul ministru etc.) și abia apoi femeile, copiii și bă­trânii. Adică într-o formulă simbolică statul se salvează chiar dacă îi dispare națiunea.
România ca stat s-a format sub auspiciile elitismului (care, ca orice -ism poate fi asimilat unei ideologii) și sub oblăduirea unor elite politico-financiare, pe care nu le putem nega în sens istoric. Și statul și-a asumat, da­torită acestui model al creării sale, modelul că elitele sunt motorul istoriei sale, poporul fiind simbolizat prin personaje mitografice, ele însele cu aspect de elită – Peneș Curcanul, Moș Ion Roată etc. Astfel, istoria României s-a confundat cu istoria elitei sale, idiosincraziile sau simpatiile perso­na­le ale unor personaje politice din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea costând România teritorii sau mii de vieți omenești. Câteodată, elitele au fost benefice – precum o parte din fa­milia Brătianu –, alteori au fost grotești – pre­cum Carol al II-lea, alteori au fost nule din punct de vedere politic, dar, datorită unei conjuncturi în spațiul elitar, au ajuns în cele mai înalte funcții – precum Gheorghe (Guță) Tătărăscu, care i-a servit și pe Carol al II-lea și pe comuniști, în calitate de președinte al diferite variante ale PNL.
Carol al II-lea a intrat în elită prin naștere. Dar modalitățile de a intra în respectiva elită sunt complet încurcate sau imposibil de stabilit cu precizie. Veri și mătuși, alianțe matrimoniale, bastarzi și prostituție par a fi modalități de a intra în elită. Iar, ca elită, e greu să decelezi cine este bun și cine este rău, în condițiile în care totul este o luptă și o competiție pentru puterea cea mai înaltă în interiorul elitei. Marele bărbat de stat care a fost Ion C. Brătianu pu­tea fi ușor comparat, în epo­că, cu un Hrebenciuc modern, iar porecla dată în cei 12 ani cât a fost pre­mier a fost „Viziru”, ceea ce denota pro­babil modelul democratic pe care îl pro­mova. În plus, a fost cel care s-a opus extrem de vehement acordării cetățeniei române evreilor, fiind sursa unor serioase probleme diplomatice legate de punerea în aplicare a Tra­tatului de la Berlin din 1878, tratat prin care România devenea inde­pen­dentă. Astfel, elita, chiar și în tim­pul vieții și apoi și istoric, este contro­ver­sată, iar mișcarea browniană din interiorul grupului elitar capătă aspect de dia­lectică istorică. Iar în cadrul acestei dialectici isto­rice, în care Elena Lupescu genera politica României, iar Ion Antonescu apărea ca un salvator pentru că se opunea Duducăi, bu­nicul meu alături de o sută de mii de soldați români mureau aiurea în fața Ode­ssei, într-o campanie complet inutilă, din­tr-un război mondial eminamente ideo­lo­gic. Moartea de cele mai multe ori inutilă a sutelor de mii de soldați români pe fron­tul de Est ne-a adus în final comunismul.
Comunismul a fost în sine un regim bazat pe elită – fiind o expresie a dialec­ticii istorice obiectivate – elita de partid, conectată din Tirana până la Phenian, via București cu Moscova. Această elită era indiferentă în raport cu națiunea pe care urma să o con­ducă. Probabil că Ana Pauker ar fi avut aceeași atitudine față de supușii ei, chiar dacă aceștia ar fi fost iakuți sau maghiari, iar Dimitrov a de­mons­trat că poate fi erou german și bul­gar și comu­nist sovietic, toate în același timp. Căci V.I. Lenin a construit un partid lipsit de orice determinare națională, o veri­ta­bilă suprastructură marxistă, adică partidul-stat. Astfel elita politică din toată Europa Centrală și de Est a devenit extrem de asemănătoare cu cea de la Moscova sau de la Beijing, Orientul in­trând pe tancurile rusești până în centrul Europei.
Astfel, perversiuni de neimaginat în țări civilizate au devenit banale în grupul elitar comunist. Căci a ucide pe cineva cu ranga în 1954 este o crimă în orice condiții, dar, dacă aceasta îți aduce postul de comandant al Miliției RPR și gradul de general, și o intrare triumfală pe ușa din dos a elitei co­muniste, pare o mișcare dialectică bună. Comunismul a distrus orice condiție a elitei în sens moral și obiectiv, căci o elită condusă de un cizmar devenit general într-un singur an la Aca­demia Frunze din URSS și o vânzătoare de semințe ajunsă aca­demician, profesor doctor inginer nu își mai merită titlul și numele de elită.
Și totuși în sensul lui Pareto aceas­ta este elita – elita guver­na­men­tală – cea care deține puterea și banii. Iar familia Ceau­șescu a fost indubitabil elita guver­namentală a României. Iar în jurul acestui centru unic de putere au gravitat sute sau mii de alți indivizi care s-au considerat și au fost consi­derați ca fiind parte din elită – prim-secretari de partid, miniștri, fii, soții etc. Chiar am cunoscut persoane care aveau doar această calitate – soția sau fiica lui cutare de la CC. Nu erau ingi­neri, elevi, profesori, muncitori agricultori – erau fiica lui X. Iar când X nu mai era o falie uriașă din elită se prăbușea cu zgo­mot și scandal. Și toate astea în timp ce spitalele nu aveau medicamente, casele încălzire, fabricile utilaje și poporul mâncare. Blocajul elitei comuniste a con­dus la revoluția din 1989 și la începutul democrației.
Dar ceea ce m-a frapat și continuă să mă frapeze este că, deși condus o istorie întreagă de elite incompetente și imorale, primul lucru pe care l-au făcut proaspăt eliberații de comunism a fost să își găsească o nouă elită lângă care să se adăpostească. În accepțiunea paretiană, Ion Iliescu și Petre Roman au fost elita politică a României și au jucat ca atare: după ce au câștigat împreună alegerile, s-au împins unul pe altul pentru ca doar unul să dețină puterea absolută. În final Iliescu a câștigat, istoria e cu­noscută. Dar ce nu s-a înțeles în acel moment a fost faptul că un nou model elitar se naște în România – de fapt o readaptare a siste­mu­lui comunist – elita de partid. Partidele formate din oameni simpli – non-elită – dau șansa unor persoane complet anoste să poată pătrunde în cercul inițiaților elitari cu condiția să slujească o figură charismatică – conducătorul partidului. Acesta există însă doar într-o simbioză cu partidul din care face parte și pe care îl conduce. Petre Roman a fost împins de Iliescu la început de la putere și de Traian Băsescu de la conducerea partidului. Astăzi îl vedem ca pe un marginal politic – deși membru al unui partid liberal – pen­tru că de fapt nu are nici un fel de putere sau influență, are un prezent scandalos și o apetență uriașă pentru a reintra în elită. Spre stupoarea mea, de fapt, el continuă să se creadă parte a elitei și asta pentru că presa tabloidă îi comentează divor­țu­rile și aventurile galante.
Nu Petre Roman este subiectul aces­tui articol desigur, ci modelul caracterio­lo­gic a ceea ce se consideră a fi elita poli­tică. Și anume, acea categorie de perso­naje politice care sunt cele mai comen­tate în presă. Astfel vedem că în jocul eli­telor a mai apărut un personaj, pe care Pareto nu îl lua în calcul, și anume media. Astfel, elita devine tot mai mult parte a masei cu care se confruntă mediat prin intermediul presei. Iar această inter­me­diere dezechilibrează sistemul elitar căci îl pune în situația de a-și justifica acțiunile și chiar intențiile de putere, generând falsa impresie că elita chiar ar putea să se inter­secteze cu masa. Or, tocmai aceasta face diferența dintre guvernanți și guver­nați: capacitatea primilor de a lua decizii în numele celorlalți fără ca aceștia să poată reacționa.
Tot mai mult elita se destructurează prin creșterea uriașă a membrilor săi, fiind imposbil să se spună cine mai este elită și cine este parte a masei. Masa se simte tot mai stăpână pe sine și cere tot mai mult elitei să-și limiteze puterea, în con­dițiile în care presa devine ea însăși tot mai mult, de fapt, elita.
Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 65

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: