Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

În dialog cu John Helmer - Colții crizei și economia Rusiei, sau despre capcanele democrației manageriate

Gabriela IONIȚĂ

John HelmerJohn Helmer este cel mai longeviv corespondent străin în Rusia, singurul jurnalist occidental care operează un birou independent. A ajuns la Moscova în 1989, fiind acum decanul presei străine în Rusia. Născut și educat în Australia, apoi la Harvard, Helmer a fost și profesor de științe politice și consilier al unor șefi de state - Andreas Papandreu, în Grecia, Jimmy Carter, în SUA și J.R. Jayewardene în Sri Lanka. Înainte de a ajunge în Rusia, Helmer a publicat o serie de cărți pe teme politice și militare. Din 1989 a publicat aproape exclusiv pe teme rusești. Astăzi, Helmer este printre cele mai importante autorități în materie de afaceri rusești.

Domnule Helmer, recent preșe­din­tele rus Dmitri Medvedev a menționat că actuala criză, prin care implicit trece și Rusia, e un moment bun ca oligarhii să-și amintească de datoriile morale pe care le au față de societatea rusă. Ce înseamnă acest lucru în mod concret?
Datoria morală în Rusia de astăzi poate fi asociată renumitei maxime a celor trei maimuțe care nu văd, nu aud și nici nu vorbesc de rău.
În teorie, declarația președintelui rus înseamnă că toți acei care au capturat cea mai mare parte a resurselor naturale ale Rusiei și au făcut averi uriașe cu mai mult de un deceniu în urmă combinând corupția și mijloacele frauduloase, apoi au ajuns să dispună de averi colosale în străi­nă­tate prin manipularea slăbiciunilor sistemului fiscal al Rusiei și a lipsei con­trolului de capital au enorma da­torie de a-și plăti privilegiile față de sta­tul rus și de a ajuta economia Rusiei.
În practică, Medvedev nu a avut și nu are intenția de a rosti nume, cu atât mai puțin probabilă fiind o acțiune de colectare a datoriilor, fie ele morale sau fiscale. Într-adevăr, Medvedev pare la distanță și neobișnuit cu astfel de practici de protecție; și totuși l-a prote­jat pe unul dintre oligarhi. Oleg Deri­paska trebuie să-și onoreze obligațiile de împrumut pe care le are la băncile de stat ale Rusiei, precum și la un grup de mai mult de 70 de bănci comer­cia­le, unele ruse, cele mai multe străine. Dacă există astăzi cineva în Rusia cu cea mai mare datorie morală, precum și datorie financiară, acesta este Deripaska. Îmi explic, așadar, de ce a spus Medvedev, la o conferință regio­na­lă în Irkutsk pe 20 februarie, în pre­zența lui Deripaska: “Eu sunt pe deplin de acord cu ceea ce Oleg Vladimirovici [Deripaska] a spus despre situațiile de criză, mă refer la situațiile când criza duce la reglări de conturi... Nu ar trebui să existe situații când „rivalitatea” dintre diferite structuri să conducă la colapsul unui întreg grup de firme... Astfel de acțiuni ar trebui să cunoască o reacție adecvată din partea statului. În acest scop, avem o instituție serioa­să, Guvernul Federației Ruse... Există situații când puterea trebuie să fie folosită.“
În cazul în care cineva avea îndoieli asupra intenției lui Medvedev și a mâinii protectoare puse în jurul lui Deri­paska, el a repetat mesajul la o reu­niune la Kremlin pe 17 martie. Cu această ocazie, președintele s-a întâlnit cu alt oligarh, Mikhail Fridman, acționar majoritar al Alfa Bank Group. Aceeași Alfa la care Deripaska are restanțe la rambursarea creditelor între 650 milioane și un miliard de dolari, ceea ce a determinat intentarea de acțiuni în justiție atât la Moscova, cât și în Jersey (unde sunt înregistrate unele din companiile lui Deripaska). O întâlnire în care avocatul Medvedev părea a-i spune bancherului Fridman: “Nu putem sacrifica întregi companii, cu multe mii de angajați, pentru a satisface ambițiile anumitor organizații de credit.”
Este un lucru ca un politician să vrea să fie evaziv sau să spună lucruri diferite pentru audiențe diferite. Este clar un alt lucru pentru un politician să spună lucruri pe care el nu are nici o putere să le facă, în ideea că inten­țio­nează să facă în secret ceea ce nu ar îndrăzni să recunoască în public. În cazul lui Medvedev, a fost încercarea de a-l salva pe Deripaska de conse­cințele mutărilor proaste din ultima vre­me, multe dintre ele constituind grave încălcări ale legii, și de a-l salva de la faliment prin aceleași proceduri frauduloase prin care Deripaska a obținut în instanțele din Rusia controlul asupra multora din proprietățile sale.
Cu credite datorate de companiile sale ce depășesc 20 miliarde dolari, cu obligații față de acționarul fondator și fostul partener Mikhail Chernoy de mai mult de 6 miliarde dolari, precum și cu alte datorii cash față de deținătorii de acțiuni de cel puțin alte 15 miliarde do­lari, nimeni nu este mai plin de datorii în Rusia decât Deripaska. Unii chiar susțin că a pierdut peste 10 miliarde dolari, câștigați din afacerile din Rusia, și apoi reinvestiți cu Rothschilds, sau cheltuite pe bunuri imobiliare de lux din Londra, New York, Franța, India și Japonia. Dacă există conceptul de datorie morală pentru un oligarh, Medvedev nu are nevoie de agenți secreți care să-i spună cât de mare este aceasta în cazul lui Deripaska. Dar președintele a făcut mai mult de­cât să închidă ochii și să treacă astfel cu vederea. Medvedev a autorizat doi dintre subordonații lui – pe consilierul său economic, Arkady Dvorkovich, și pe șeful comitetului anti-criză, Igor Shu­valov – pentru a scrie scrisori, a orga­niza diverse întâlniri și a face anunțuri pe la bănci, cu intenția de a salva de la pierdere activele lui Deripaska.
În schimb nu știu să fi fost rostit un cuvânt despre faimoasele scheme de evaziune fiscală, care au fost docu­men­tate în Marea Britanie, demons­trând cât a furat Deripaska din resur­sele Rusiei și cum a făcut o avere pe care ulterior a ascuns-o în străinătate. Nu s-a spus nici despre modul în care acesta și-a înșelat partenerii de afaceri, încălcând înțelegerile acțio­na­riale, cum numele rivalilor săi au fost puse pe lista neagră – toate acestea se regăsesc în evidențe și hotărâri ale instanțelor din Marea Britanie, Elveția și Statele Unite ale Americii.  
La tradiționala maximă japoneză a celor trei maimuțe, de fapt acum avem o a patra maimuță. Ea este menită să însemne „do not evil”, și este, de obi­cei, înfățișată cu mâna peste șliț. În Moscova zilelor noastre, președintele a adaptat această maximă pentru Deripaska și a adăugat o variantă a jură­mântului hippocratic pentru medici. Mesajul lui Medvedev pentru Deri­paska este – „you do the evil, I’ll do you no harm”.  
„Este timpul ca rubla să devină moneda regională cu un curs de schimb stabil, contrar instabilității financiare mondiale”, spunea președintele Med­vedev în vara anului trecut. În schimb, ministrul de Finanțe, Andrei Kudrin, remarca însă că, pentru a deveni monedă regională, rublei îi vor fi necesari 5 ani. Cât de viabile mai par aceste intenții în condițiile crizei financiare globale, context în care rubla și-a demonstrat cu prisosință slă­biciunea ?
Când Uniunea Sovietică s-a pră­bu­șit și Rusia a încăput pe mâna regimului lui Boris Elțân, distrugerea rublei a fost unul dintre obiectivele prioritare pentru trei instituții funda­mentale de la Washington: Adminis­tra­ția prezidențială a SUA, respectiv pre­șe­dintele Bill Clinton, Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială. Motivul a fost simplu. Ca monedă de rezervă pentru statele sovietice, rublă dădea o putere enormă politicii monetare a Băncii Centrale a Rusiei. Reușind distanțarea acestor state de influența Moscovei și subordonarea politicii monetare a Rusiei Washing­tonului, devenea necesară înlocuirea rublei cu dolarul. Acest lucru a fost un mare succes.
Timp de cinci ani, în spațiul fostei Uniuni Sovietice s-au vehiculat somoni, tenge, manta, sum, dram, hyrvnia, lats, lari, kroon, și litas. Dacă nu puteți ști ce țară reprezintă aceste monede, nu contează – toate aceste economii au intrat în sfera de influență a dolarului.
Dar rubla rusească a fost capabilă să-și revină. Asta se datorează în parte cererii de import a Chinei, care avea nevoie de resurse pentru a susține creșterea economică a țării. În mare măsură, de asemenea, rubla a renă­s­cut și din cauza politicilor catastrofale urmărite de către Clinton și succesorul său, George W. Bush, inclusiv cele câteva războaie pierdute, ultimul fiind cel din Georgia, în august 2008, ge­nerat de invazia din Osetia. Totuși, nu costul acestor războaie americane s-a dovedit a fi extrem de dezastruos pentru dolar, cât mai ales boom-ul global în domeniul petrolului, al gazelor și altor resurse.
Excedentele uriașe de bani generate de acest boom pentru statul rus și organizațiile comerciale care-și datorau profiturile bunăvoinței Krem­linului trebuiau puse la adăpost de o scădere a cotației dolarului. A fost, astfel, inevitabil ca strategia Rusiei să înceapă să se concentreze asupra metodelor de protecție a valorii acti­velor ruse expuse riscului depre­cierii monedei americane. Exporturile mari de petrol, gaze naturale, nichel și alte produse rusești plătite în dolari la preț denominat au fost însă expuse la pierderi. Crahul financiar al băncilor din SUA, urmat de scandalurile de fraudă a instituțiilor financiare de creditare și falimentul unora, neres­pectarea legilor ce reglementau piața americană au declanșat slăbiciunea rublei, dar numai pentru că cererea de mărfuri și comerțul s-au prăbușit primele. Prim-ministrul Vladimir Putin a analizat public situația în cadrul Forumului de la Davos. Prin numirea dolarului “monedă virtuală”, susținută de “rapoarte inventate și îndoielnice ratinguri“, Putin a întreprins un demers rar întâlnit în cadrul forumului amintit. El a spus clar: “Excesivul grad de dependență față de ceea ce este, în principiu, doar o monedă de rezervă este periculos pentru economia mon­dială... cele mai multe țări își păstrează rezervele internaționale în valută. Și ar dori să fie sigure de securitatea lor. La rândul lor, emițătorii de monedă de rezervă sunt pe drept interesați să vadă că banii lor sunt în cerere și în alte țări”.
Chiar și mai recent, guvernatorul Băncii Centrale a Chinei, Zhou Xiao­chuan, a spus același lucru, punându-l pe secretarul american al Trezoreriei, Tim Geithner, într-o situație stânje­ni­toare. Reacția nesigură a lui Geithner a avut impact imediat pe dolar. Comen­tând propunerea Chinei de extindere a drepturilor speciale în schimburile comerciale, Geithner a spus: “Noi sun­tem destul de deschiși pentru aceas­ta“. Cum dolarul a scăzut cu 1,3% într-un flash, Geithner a fost obligat să clarifice remarca adăugând: “Cred că dolarul rămâne moneda de rezervă dominantă din lume“.
Dacă aceasta n-a fost o nano-de­mons­trație despre slăbiciunea dola­rului, eu sunt gata să mănânc rubla mea. Dar, de fapt, Putin, Zhou și Geithner sunt de acord că în prezent există o  slăbiciune reciprocă a tuturor monedelor. Leacul este, de asemenea, ajutorul reciproc și interdependența. În privința Rusiei, Elțân a încercat să în­groape rubla pentru că americanii l-au sfătuit să facă ceea ce a fost bine pentru ei. Acum Elțân este îngropat, și rubla este, încă o dată, în viață. Numai că politica monetară a Rusiei nu mai este în mâinile unor prostănaci și ale unor marionete.
Analiștii politici occidentali au exprimat serioase îndoieli atunci când, deși apăruseră primele semne ale crizei, premierul Vladimir Putin a declarat că strategia de dezvoltare a Rusiei până în 2020 nu va suferi modificări majore. Cum se văd aceste ajustări acum, în condițiile recalculării bugetului pe 2009, ale previziunilor privind stagnarea creșterii economice, concomitent cu creșterea numărului de șomeri, dar și ale retragerii masive de capital străin și ale unei piețe de schimb valutar fragile?
Analiștii vestici pe Rusia cunosc despre utilitatea celor trei bucățele de hârtie igienică. Când în camerele hotelurilor din Rusia hârtia igienică a fost oferită sub formă de mici pătrățele, vizitatorii cu funduri mai sensibile au fost obligați să-și aducă necesarele role în propriile valize. În prezent, fundurile rusești au posi­bili­tatea de a alege, însă calitatea vestică nu mai reprezintă cea mai bună alegere în raportul investiție/cost. Nu e nimic special privitor la Rusia aici – părțile sensibile ale tuturor națiunilor sunt obligate să se supună la ceea ce generic numim “ajustări majore”.
E mai mult decât o supra-simpli­fi­care să spunem că recuperarea economică rusă depinde acum de rata de creștere economică a Chinei. Dar asta vine ca o confirmare că la Kremlin calculele au fost prestabilite pe o fundație a unei politici economice în care toată lumea credea încă, în urmă cu un an. Principiul de bază a fost că, indiferent cât de severă va fi contracția economiei globale, cererea de energie și de materii prime se va menține, la care se adăugau cererea din economia internă și excedentul în numerar la rezervele de stat; astfel s-a ajuns la concluzia că PIB-ul ar putea și cu siguranță va continua să crească. Ca doctrina politică să fie viabilă s-a recurs la o pur keynesiană strategie de stimulare a cererii. Dar eșecul s-a datorat acelor multe lucruri pe care Putin a crezut că le-a integrat stabil în sistemul construit cât s-a aflat la Kremlin – Puterea Verticală. Așa a fost gândită ierarhia puterii politice și administrative a Rusiei. S-a presupus că funcționează. Dar nu s-a întâmplat așa. Iar Kremlinul s-a dovedit a fi inabil în utilizarea stimulentelor financiare prin intermediul sistemului bancar, precum și în susținerea cererii de consum intern și de investiții. Constructorii de mașini și investitorii imobiliari nu au putut găsi cumpă­rători, astfel încât comenzile către furnizori au fost stopate. Furnalele producătorilor de oțel au încremenit. Luminile fabricilor s-au stins. Cen­tralele electrice au anunțat Gazpromul de oprirea livrărilor la minele de cărbune. Camioane, trenuri și nave container s-au oprit. Și toată lumea a oprit plata facturilor. În schimbul creditării rublei planul statal de salvare bancară a fost amânat până când n-a mai fost posibilă resuscitarea capi­talului de lucru, băncile și-au convertit fondurile în dolari – maximizându-și  profitul, ulterior ascuns pe bilanțuri în vederea creșterii totalului sumelor pierdute și scăderii valorii activelor.
Acesta este modul în care s-a dovedit că premierul Putin nu con­trolează economia țării. Rușinea sa în fața mult mai eficientei administrări realizate de omologul său chinez este usturătoare. Dar Putin este singurul din lume într-o astfel de situație, nu-i așa? Iar suferința și sărăcia Chinei nu sunt atât de transparente astfel încât relativa comandă și controlul conducerii de la Beijing să poată fi măsurate fiabil...
Cel mai recent episod Rusia versus Ucraina din seria „Criza gazelor” a născut ample controverse atât în plan politic, cât și economic. S-a vorbit de asemenea că de data aceasta (după înfrângerea din conflictul cu Georgia) Rusia a câștigat detașat războiul mediatic. Dar cum stau lucrurile privitor la relațiile cu Uniunea Europeană? Nu cumva, dincolo de reacțiile diplomatice ale oficialilor europeni, Rusia a pierdut la capitolul credibilitate?
Ce memorie scurtă avem cu toții! De ce uită oare europenii că germanii au fost cei care au făcut pionierat în utilizarea gazului ca armă de război? De asemenea, de ce nu-și amintesc că a existat în secolul al XIX-lea un celebru politician german, Otto von Bismarck, autor al faimoasei declarații că politica este arta de a face posibilul – înainte de a-și trimite armata să invadeze Vestul?  
Judecarea rezultatului așa-numi­tului “război al gazului“, inițial între Rusia și Ucraina, dar care apoi a implicat multe din statele est-euro­pene, trebuie să plece de la faptul că prim-ministrul Rusiei, Vladimir Putin, și omologul său ucrainean, Yulia Timo­șenko, au ajuns să elaboreze o politică de realizare a imposibilului: încălzirea sobelor ucrainene cu costuri cât mai mici, în timp ce câștigul Gazprom, principala întreprindere din Rusia, însemna mai mult profit, cel puțin pe hârtie.
Pentru prima dată, judecarea rezultatului se poate face și prin citirea textului acordului de gaz, semnat la 19 ianuarie de către Gazprom și Naftogas Ukrainy. Textul a fost făcut public de către presa de la Kiev, chiar dacă oficialii Gazprom au refuzat să răspun­dă la întrebări în legătură cu condițiile contractului și impactul său asupra veniturilor companiei, precum și asu­pra prețurilor la gaz pentru consu­matorii est-europeni. Poziția Rusiei s-a axat pe definirea prețului la gaze de la frontiera de est a Ucrainei; s-a vizat instituirea unei formule pentru ajustarea trimestrială a prețului plătit de Ucraina pentru perioada rămasă din acest an, stabilirea volumelor de gaz ce urmează a fi livrate consumatorilor din Ucraina și Europa, precum și excluderea intermediarilor între Gazprom și Naftogas, rămânând însă cei între Naftogas și utilizatorii finali din Ucraina. Prin urmare, Gazpromul a dorit să evite asocierea cu dezbaterile politice excesive ale Kievului privind această ofertă. De fapt, a fost evident că acest conflict va alimenta disputa dintre premierul Timoșenko și preșe­dintele Victor Iușcenko. Acest aspect confirmă spusele Moscovei potrivit căreia la originea conflictului s-a aflat partea ucraineană, nu Rusia. Dacă acest argument este acceptat, atunci nu există nici un motiv pentru care Vestul să susțină că Rusia nu este un furnizor de energie fiabil, sau că mânuiește gazele naturale și petrolul ca arme împotriva adversarilor. Pune asta în contextul românesc, și te întreb dacă voi, care cu greu puteți vinde sau cumpăra ceva din Ucraina, ați opta pentru Iușcenko și Timoșenko ca parteneri și clienți, dacă ați avea de ales?
În acest context, referitor la propu­nerea premierului Putin de a include România pe traseul South Stream și a livra importul de gaz rusesc fără intermediari, mass-media din România a alternat între a lua în serios acest aspect sau a considera că a fost o ironie tipică premierului rus. Ce-i drept, nici autoritățile române n-au furnizat vreun punct de vedere clar în această privință. Dvs. cum credeți că trebuia interpretat?
Personal, cred că South Stream este un proiect serios de furnizare de gaz pentru partea de est a Europei în principal, mai ales că acordurile politice și comerciale necesare pentru începerea construcției și pentru asigurarea debitului de gaze sunt în mare parte deja semnate. Dar, din perspectiva rusă, acest proiect are o prioritate mai mică decât gazoductul Nord Stream, construit cu ajutorul Ger­maniei și care va traversa Marea Baltică, urmând să furnizeze gaz Europei de Vest. Deci pentru moment – având în vedere și scăderea cererii de gaz în Europa, ca urmare a scăderii disponibilităților de capital, ceea ce implicit înseamnă exporturi mai mici de gaz din Rusia și Asia Centrală – punerea în aplicare a South Stream ar putea să încetinească. Condiție în care cred că orice alte speculații nu își au rostul în acest moment.
Să vorbim un pic despre democrația manageriată din Rusia, despre care s-a spus în multe ocazii că este singura soluție viabilă, ținând seama de structura și mentalitatea societății ruse. Credeți că democrația vestică este incompatibilă cu ceea ce își dorește populația Rusiei?
Chiar așa, discutând în termeni de natură strict internă, distrugerea Parlamentului, începută de Elțân – în aclamațiile Vestului – și completată de Putin, constituie o normală negociere între regiuni, grupuri de interese, precum și oameni cu opinii concu­ren­te. Acesta este motivul pentru care ați auzit despre o continuă luptă între supor­terii lui Medvedev și susținătorii lui Putin, între siloviki și liberali etc, etc... Să fie clar –  nu este nimic neo­bișnuit în lupta acestor fracțiuni și nici nimic nedemocratic.
Există, de asemenea, ca oriunde, și frica politicienilor de a-și pierde votu­rile, și de a nu-și fi ridicat o avere înain­te de a pierde puterea. Corupția, susținută de beneficiarii serviciilor de stat pentru a obține ceea ce doresc înain­tea altora mai îndreptățiți sau nu, este democratică – în cadrul demo­crației de bani. Și, dacă șpaga este rege, atunci raționând, regele-regilor cu siguranță trebuie să fie omul care a cheltuit cel mai mult pentru a fi ales – Barack Obama. Nu credeți că este des­tul de greu de demonstrat cu siguranță că la Moscova corupția este mai mare decât, să zicem, la Londra, pe Wall Street sau Zurich?
Când în 1991 Uniunea Sovietică s-a dezintegrat și sistemul comunist a fost abandonat, societatea rusă a cunoscut o întoarcere accelerată către condițiile din secolul al XIX-lea. Pentru unii, a fost o înveselitoare eliberare. Pentru cei mai mulți, aceasta a fost cu totul altceva. Un mod prin care socie­ta­tea rusă, guvernarea sa pot fi înțelese substanțial are ca referință cartea “Scrisori din Rusia”, scrisă de către Astolphe de Custine. Un francez care în timpul Revoluției Franceze abia a scăpat viu, de Custine a vizitat Rusia în 1839. Cartea sa, scoasă în secret afară din țară, și publicată la Paris în 1843, a fost interzisă în Rusia până în 1910, și apoi de la 1919 până în 1996. Custine a fost în măsură să evalueze puțin exact acest aspect – ceea ce își dorește poporul rus. Dacă studiem atent ce s-a întâmplat cu demons­tra­țiile din perioada 1986-1996, vom descoperi că ceea ce au vrut rușii, și ceea ce au luat, au fost două lucruri foarte diferite. Elțân n-a reușit să ofere rușilor libertatea de opțiune. Regimul său a adus doar haos și furt la un nivel greu de imaginat într-o Europă mo­dernă.
Poporul rus nu e lipsit de inteligență. Chiar înainte ca Elțân să deschidă focul asupra parlamentului, rușii știau că el nu le va livra democrația. Și după ce salvele de tun au fost oprite, poporul rus a știut că nu urma să vină domnia legii și ordinii. De atunci, mentalitatea oamenilor din Ru­sia a fost de tipul: “să așteptăm și să vedem“. Mentalitatea minorității, a celei liberale, a fost “să luăm și să ve­dem“. Constituția Rusiei a fost astfel concepută încât permite abordarea de fals și stimulează mentalitatea de tip „să vedem”. Și astfel, observând realitățile, rușii, în rândul cărora mi s-a permis și mie să trăiesc, revin la poziția celor trei maimuțe. Și la prietenul lor și al meu, cea de-a patra maimuță, a că­rei mână stă pe singurul loc care, în zilele noastre, mai oferă satisfacție.

Interviu realizat de Gabriela Ioniță

Publicat în : Interviu  de la numărul 65

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: