Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Avertizorii de integritate: dreptul de informare sau subminare a siguranței naționale?

Claudia CRISTESCU

Protectia avertizorilor de integritate este, deocamdată, un tabu pentru institutiile publice din România, după cum reiese din rapoartele întocmite de organizația Transparency International România. La cinci ani de la adoptarea Legii 571/2004 privind protecția personalului din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări ale legii, în majoritatea județelor țării, nu s-a consemnat nici măcar o avertizare în interes public la nivelul instituțiilor supuse analizei – Consilii Județene, Prefecturi, Primării, spitale județene sau universități de stat. Procesul lent de implementare a instrumentului avertizarii în interes public la nivelul administratiei publice centrale și locale - constatat de raportul TI Romania redactat la finele anului trecut – se materializează în slaba promovare a legii în rândul personalului administrației publice, în gradul scăzut de armonizare a Regulamentelor de Ordine Interioară cu prevederile Legii Protecției Avertizorului de Integritate, respectiv în numărul scăzut de referiri la avertizarea în interes public făcute de Consiliile de etică special create în acest scop.



Potrivit Legii, avertizarea în interes public reprezintă “sesizarea făcută cu bună-credință cu privire la orice faptă ce presupune o încălcare a legii, a deontologiei profesionale sau a principiilor bunei administrări, eficienței și transparenței”, iar avertizorul de integritate este “persoana care face o sesizare cu privire la orice faptă care presupune o încălcare a legii, a deontologiei profesionale sau a principiilor bunei administrări, eficienței și transparenței, care este încadrată într-o instituție publică ori administrează bunuri sau resurse publice”.
Așadar, actul normativ, pentru a evita cuvinte cu încărcătură peiorativă, folosește în loc de termenul de “informator” pe cel de “avertizor” (whistleblower) cu referire la persoana care reclamă practici ilegale la care este martor în cadrul unei organizații sau instituții.
În România, una din explicațiile absenței avertizărilor în interes public poate fi, desigur, riscul la care se expune „informatorul” -  de la răzbunare, la hărțuire, investigații, intimidare, trecerea pe „lista neagră” etc. Chiar și în Statele Unite ale Americii, unde s-a „brevetat” termenul de whistleblower și practica avertizorilor de integritate este una instituționalizată, cei care și-au asumat reclamarea unor practici ilegale au avut de suferit de pe urma curajului lor. Celebru este cazul analistului militar al RAND Corporation1, Daniel Ellsberg - considerat drept cel mai impactant whistleblower din istoria Statelor Unite – care trimitea, în 1969, o scrisoare ziarului New York Times, urmată ulterior de o serie de documente clasificate ale Pentagonului, ce revelau încălcări flagrante ale legii la cele mai înalte nivele ale puterii politice americane, perpetuate de-a lungul deceniilor de implicare în războiul destructiv din Vietnam.
      
Dosarele Pentagonului

Pe 13 iunie 1971, președintele american de la acea dată, Richard Nixon, deschide ziarul New York Times pentru a vedea pozele de la căsătoria fiicei sale Tricia. Însă, știrea de prima pagină avea să fie articolul lui Neil Sheehan despre Dosarele Pentagonului, “Arhiva Vietnamului: Studiul realizat de Pentagon relevă trei decenii de intervenționism american”.   
Pe 14 iunie 1971, Procurorul General John Mitchell avertiza telefonic ziarul New York Times să stopeze publicarea studiului, iar ziua următoare reușește obținerea unui mandat,  împotriva New York Times, Washington Post și a altor ziare, de suspendare a publicării materialului privind “Dosarele Pentagonului”. Procesul la care avea să se ajungă a culminat pe data de 30 iunie 1971 cu decizia Curții Supreme de Justiție a Statelor Unite de anulare a restricțiilor de publicare a materialului în speță – poate cea mai importantă decizie a Curții Supreme în materie de libertatea presei.
Scandalul Pentagon Papers din anii '70 a stabilit un precedent de facto de care ar fi trebuit să se știe profita pe viitor.

Istoria unui scandal
 
Au existat trei etape în evoluția "Dosarelor Pentagonului" de la document guvernamental clasificat la bombă de presă și caz penal. În primul rând, este vorba de fotocopierea a 7 000 pagini de documente clasificate din arhiva Departamentului Apărării al Statelor Unite de către Daniel Ellsberg. Planul de fotocopiere a documentelor a fost inițiat începând cu anul 1968, o dată cu revenirea lui Ellsberg din Vietnam, unde fusese trimis în calitate de analist al RAND Corporation. A urmat distribuirea materialelor către ziare și publicarea acestora. Neil Sheehan, reporter al The New York Times, a primit copia documentelor de la Ellsberg și a decis publicarea lor începând din 13 iunie 1971. În fine, a fost inițiat procesul împotriva lui Daniel Ellsberg, acuzat de trădare și periclitarea siguranței naționale. Procesul a fost etapa-cheie deoarece a dezvăluit atrocitățile comise în Vietnam de administrația Nixon. Președintele Richard Nixon a încercat să stopeze publicarea documentelor de către  ziarul New York Times, folosindu-se, într-o manieră fără precedent, de Justiție; în doar două săptămâni, cazul ajunge la Curtea Supremă, acolo unde administrația Nixon pierde, iar New York Times și celelalte ziare reiau publicarea materialului, oprită pe durata procesului.
Studiul guvernamental de analiză a decision-making-ului american în Vietnam (devenit ulterior cunoscut ca “Dosarele Pentagonului”) nu ar fi existat fără Robert McNamara, secretar de stat pe probleme de apărare în timpul administrațiilor Kennedy și Johnson, între 1961 – 1968.  În toată această perioadă, McNamara a promovat escaladarea conflictului din Vietnam, prin trimiterea a peste 500 000 militari americani înr-un război destructiv care avea să  nimicească trei state asiatice sărace, să ucidă milioane locuitori ai Vietnamului, Laosului, Cambodgiei dar și americani, și nu în ultimul rând, un război ce avea să dividă America în susținători și opozanți ai implicării americane în Vietnam. Pe măsură ce sporeau dubiile în privința unui război pe care el însuși îl încurajase, McNamara părăsește viața politică la începutul anului 1968, dar nu înainte de a solicita unui grup restrâns de experți ai Departamentului Apărării de a întocmi un studiu secret asupra deciziilor militare americane din Vietnam de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial.  Studiul, devenit ulterior cunoscut drept "Dosarele Pentagonului", a fost coordonat de Leslie Gelb și finalizat la mijlocul anului 1969. Studiul clasificat, strict secret, numără 47 de volume și 7 000 pagini, dintre care 3 000 pagini de istorie narativă și 4 000 pagini de documente anexate.  Au fost realizate doar 15 copii ale studiului, a căror distribuire a fost strict supravegheată și controlată. Cu toate acestea, două copii ale strudiului au fost trimise către RAND Corporation. Daniel Ellsberg, a cărui perioadă petrecută în Vietnam între 1965-1967 în calitate de angajat civil de rang înalt din partea Departamentului Apărării l-a convins de fapul că acest război era o greșeală și că guvernul american dezinformase opinia publică în legătură cu conflictul din Vietnam, a fost unul dintre angajații RAND cu acces la respectivul studiu. A realizat copii ale studiului pe care le-a trimis reporterului Neil Sheehan de la New York Times.
Studiul guvernamental cuprindea o istorie a implicării Statelor Unite în Vietnam, fiind comparat cu Arhivele Țariste și cu Arhivele Naziste declasificate în 1917, respectiv în 1945.
Se demonstra că Statele Unite au suportat circa 80% din costurile războiului francez împotriva Vienamului; că SUA s-au angajat în activități de spionaj împotriva Vietnamului de Nord încă din anul 1954; că Statele Unite au subminat Acordurile de la Geneva din 1954 prin susținerea unui lider sud-vietnamez nepopular care asigurase că nu se vor ține alegeri post-Geneva de unificare a Vietnamului; și că SUA au sporit activitățile de spionaj împotriva Vietnamului de Nord în 1964, înainte de a informa Congresul și opinia publică americană despre ceea ce se întâmplase în Golful Tonkin în august 1964.  
Pentagon Papers demonstrau duplicitatea guvernului Statelor Unite: imaginea publică utilizată la manipularea poporului american care trebuie să plătească taxele de război; latura secretă necunoscută majorității americanilor și total diferită de cea publică, dar cunoscută de victimele sale angrenate în războiul din Vietnam.  Fapte care au alimentat neîncrederea opiniei publice americane în administrația de la Casa Albă, a cărei temere de pierdere a puterii avea să conducă, ulterior, la scandalul Watergate și la demisia lui Richard Nixon.

Declasificarea
 
La 15 iunie 1971, administrația Nixon obține – prin presiuni asupra Curții Districtuale Federale din New York – mandat de oprire temporară a publicării studiului de către New York Times. Trei zile mai tarziu, Washington Post preia publicarea anumitor fragmente din "Dosarele Pentagonului". În aceeași zi, Procurorul General Adjunct, William Rahnquist, solicită telefonic oprirea publicării materialului. În ciuda presiunilor fără precedent exercitate de puterea politică asupra actului de justiție, la 25 iunie 1971, Curtea Supremă de Justiție acceptă audierea ambelor cazuri, care implicau cele două ziare New York Times și Washington Post. După susținerea argumentelor și pledoariilor orale ale părților, Curtea Supremă decidea (cu 6 voturi pentru și 3 împotrivă) anularea restricției de publicare a "Dosarelor Pentagonului". Presa câștiga confruntarea cu puterea politică în chestiunea istoriei secrete a războiului din Vietnam.
În evoluția "Dosarelor Pentagonului" de la revelații de presă la caz judecat la Curtea Supremă de Justiție a Statelor Unite în decursul a câtorva săptămâni, administrația Nixon a eșuat în tentativa sa de a limita libertatea presei. Departamentul de Justiție a formulat Curții Supreme două mari solicitări în ceea ce privește informațiile din studiul privind “istoria relațiilor americano-vietnameze 1945-1967” care pot fi considerate atât de importante securității naționale încât au trebuit ținute secret timp de 47 de ani. Una din aceste solicitări aparține  lui Erwin Griswold, procuror general al Statelor Unite, care a identificat 11 secrete de stat. Cealaltă, pe care Griswold a inclus-o în argumentarea sa, a fost formulată în New York către Curtea de Apel a Statelor Unite, și a idenitificat 17 secrete de stat.
La treizeci de ani de la scandalul iscat de "Dosarele Pentagonului", în iunie 2001, erau declasificate și date publicității o serie de documente oficiale relaționate cu acest scandal. Arhivele Securității Naționale Americane pun la dispoziția publicului casete audio cu convorbiri telefonice și conversații din Biroul Oval ale președintelui Nixon cu consilierii săi, urmare a publicării studiului guvernamental strict secret privind implicarea SUA în Vietnam;  decizia Curții Supreme de Justiție din 30 iunie 1971 prin care se acorda câștig de cauză ziarelor New York Times și Washington Post; transcrierea argumentelor orale și pledoariilor părților. Arhivele examinează dovezile statului, ca parte a acuzării, pentru a identifica de ce s-a dorit ca studiul Departamentului Apărării să rămână secret.  Esența argumentelor acuzării se află în două documente-cheie, anume:

a) The Griswold secret brief, care până și la ora actuală conține informații ce nu pot fi declasificate și care identifică 11 secțiuni ale "Dosarelor Pentagonului" care ar fi putut afecta securitatea națională a Statelor Unite;
b) Special Appendix, prezentat de acuzare Curții de Apel a Statelor Unite la data de 21 iunie 1971. Documentul face referiri la dovezile în baza mărturiei unor oficiali americani în cadrul audierilor de la New York, urmate de afirmații privind impactul  asupra operațiunilor militare curente a publicării Dosarelor Pentagonului. Esența acestui document este o lisă cu 17 referiri la materialul Dosarelor Pentagonului, fiecare însoțită de o explicare a manierei în care publicarea acestor informații ar revela secrete de stat.
 
La 28 de ani după proces, procurorul Erwin Griswold făcea o serie de declarații șocante ziarului Washington Post ("Secrete ce nu merită păstrate: infomațiile clasificate", 15 februarie 1989): "nu consideram că publicarea Dosarelor Pentagonului ar putea reprezenta o amenințare la adresa securității naționale a Statelor Unite. Pentru cineva care are experiență în analiza documentelor clasificate este evidentă practica hiperclasificării (overclassification), iar principala temere a celor care perpetuează această practică nu o reprezintă securitatea națională, ci  riscul prejudicierii imaginii administrațiilor de la Casa Albă în urma unor asemenea dezvăluiri. Nu neg necesitatea unei clasificări pe termen scurt, în perioada întocmirii strategiei operative sau de negociere, însă - cu excepția detaliilor referitoare la sistemele de armament - foarte rar există un risc real la adresa securității naționale prin publicarea unor informații referitoare la operațiuni din trecut, chiar și din trecutul recent. Aceasta este lecția experienței Dosarelor Pentagonului și, poate, relevantă în prezent."

Nigergate
 

“Lecția” Dosarelor Pentagonului nu a fost asumată, dovadă că, în martie 2007, Lewis “Scooter“ Libby devenea primul politician american care plătea în justiție eșecul  intervenției SUA în Irak, în urma celui mai mare scandal politic din ultimii 20 de ani. Instanța îl găsise vinovat pe fostul șef de cabinet al vicepreședintelui Dick Cheney de mărturie mincinoasă și obstrucționarea justiției în afacerea deconspirării agentului CIA, Valerie Plame, în 2003, totul având legătură cu discreditarea ambasadorului SUA în Niger,  Joseph Wilson - nimeni altul decât soțul lui Plame și aspru critic al intervenției americane in Irak. Wilson contestase, în mod public, veridicitatea argumentului de bază invocat de administrația Bush pentru declanșarea conflictului, anume achiziționarea de către Irak a unor cantități de uraniu îmbogățit din Niger. Deși Libby declarase în fața magistratului anchetator, Patrick Fitzgerald, că președintele George W. Bush în persoană ar fi autorizat scurgerile de informații din cadrul interviului acordat jurnalistei Judith Miller de la New York Times, totuși rechizitoriul întocmit nu a conținut nicio informație cu privire la “unda verde” dată de Bush sau Cheney pentru desconspirarea identității lui Valerie Plame.
Practic, administrația de la Casa Albă și-a sacrificat unul dintre oamenii-cheie din disperarea de a mușamaliza afacerea „Nigergate” prin discreditarea lui Joseph Wilson care revelase că intervenția militară din Irak s-a justificat printr-o minciună – adică dosarul uraniului importat de Saddam Hussein din Africa pentru a construi arme nucleare – dosar fabricat de serviciul secret al armatei italiene (SISMI) și „servit” CIA-ului. O lună după atentatele de la 11 septembrie 2001, falsul raport al intelligence-ului militar italian care acredita ideea achiziționării de către Irak a 500 de tone de „yellowcake” din Niger intoxica oficialii administrației de la Washington și Londra.

Afacerea Plame – realitate și ficțiune

Atât Dosarele Pentagonului cât și Nigergate au demonstrat faptul că unul dintre mecanismele practicii avertizării în interes public este informarea mass media.
Succes de box office anul trecut, filmul Nothing but the truth spune povestea jurnalistei Rachel Armstrong de la ziarul Sunday Times din Washington D.C. care care descoperă și publică informația strict secretă potrivit căreia necesitatea unui atac armat american asupra Venezuelei a fost de fapt o minciună, de vreme ce o agentă CIA trimisă anterior în zonă raportase faptul că nu există dovezi ale eventualei implicări a Venezuelei într-o tentativă de asasinare a președintelui SUA.  Prin publicarea articolului era deconspirată identitatea agentei CIA aflată sub acoperire - Erica Van Doren, soție de ambasador. Ajunsă la proces, acuzată de sfidarea Curții pentru refuzul de a dezvălui sursa de la care a primit știrea referitoare la raportul agentei CIA Erica Van Doren și condamnată la închisoare, Rachel Armstrong va opune rezistență sistemului și presiunilor procurorului special FBI, Patton Dubois, în numele păstrării secretului profesional al anonimatului surselor de informare.              Așadar, filmul se inspiră din cazul Valerie Plame, soția fostului ambasador SUA în Niger, Joseph Wilson care publica în iulie 2003 – în New York Times – articolul “What I Didn't Find in Africa” (Ce nu am găsit în Africa) prin care acuza administrația Bush că mistificase informațiile secrete privind presupusele arme de distrugere în masă ale Irakului ca pretext pentru atacarea această țară. Whistleblower-ul Lewis Libby, fostul șef de cabinet al vicepreședintelui Dick Cheney, este cel care devoalase identitatea agentului CIA Valerie Plame către ziariștii Judith Miller și Robert Novak.   
Realitate ori ficțiune cinematografică, scandalul Nigergate, Plamegate sau mai vechiul Pentagon Papers, ridică problema devenită clișeu a raportului dintre siguranța națională și dreptul de a informa, dintre devoalarea unor acte ilicite și subminarea siguranței naționale.
Absența deplină a avertizărilor în interes public la nivelul instituțiilor publice românești, respectiv existența whistleblower-ilor, dar intimidarea, hărțuirea sau chiar incriminarea lor în numele argumentului siguranței naționale în cazul SUA, sunt două fețe ale aceleiasi monede. Dincolo de nivelul instituțional, anularea perpetuării celor două tipuri de practici ține mai mult de asumarea unei lecții etice cuprinse în Codul de etică al funcționarului public din Statele Unite: „Orice funcționar public trebuie să pună loialitatea față de principiile morale și față de țară mai presus de loialitatea față de superiori, partid sau funcție ocupată.”

Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 64

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: