Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Visarion Puiu (1879-1964) destinul unui mitropolit ortodox în emigrație

Cezar DOBRE

Între ierarhii bisericii române din secolul trecut, mitropolitul Visarion Puiu a fost o perso­nalitate deosebită. S-a născut în orașul Pașcani, în 1879, și a murit în exil lân­gă Paris, în august 1964. După studii teologice făcute la Iași și la București, și-a desăvârșit pregătirea teologică la celebra academie ortodoxă de la Kiev, făcând o vreme studii și în centrul orto­dox de la Karlowitz. A fost o vreme cadru didactic și responsabil al unor instituții de învățământ teologic.


Din anul 1921 a început cariera sa de ierarh al Bisericii Ortodoxe Române. Timp de doi ani a funcționat ca episcop al Argeșului, trecând apoi în fruntea unei episcopii nou-înfințate în ținuturile basarabene, cea a Hotinului. A rămas acolo 12 ani desfășurând o rodnică activitate printre credincioșii de peste Prut. Între anii 1935-1940 a fost mitropolit al Bucovinei. După o perioa­dă de retragere la Mănăstirea Neamț, în anii 1942-1943 a condus în calitate de mitropolit misiunea ortodoxă româ­nă din Transnistria, stând o vreme la Odessa.
În august 1944 a fost trimis de către patriarhul Nicodim și Sfântul Sinod ca delegat al Bisericii Ortodoxe Române la Zagreb, în vederea sfințirii unor ierarhi ortodocși croați. A ajuns în capitala statului croat la 16 august 1944. A fost primit într-o audiență spe­cială de șeful statului care i-a înmânat cea mai înaltă distincție croată. A avut, așadar, un rol în recunoașterea for­mală a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Croate. Ulterior patriarhul sârb Gavrilo Dozici I-a învinuit vehement pe mitro­politul Visarion Puiu pentru sprijinirea ustașilor croați împotriva sârbilor.
În timp ce se afla în străinătate, în țară au avut loc cunoscutele eveni­mente de la 23 august 1944. Astfel că a decis să se autoexileze, A trăit o vre­me în Austria, fiind chiar închis tempo­rar într-un lagăr în Tirol. Există unele știri că factori politici germani ar fi dorit ca în fruntea guvernului național format în exil să se afle mitropolitul Visarion Puiu, și nu Horia Sima. Oricum Visarion Puiu a colaborat cu guvernul de la Viena fără a fi desfășurat în cadrul acestuia o activitate notorie.
În toamna anului 1945, a trecut în Italia, fiind în contact cu cercurile Vati­canului și locuind timp de doi ani într-o mănăstire catolică. A plecat apoi în Elveția unde, de asemenea, a locuit doi ani până în 1949 când credincioșii români din Franța l-au convins să se mute la Paris unde a locuit în anii urmă­tori după care s-a stabilit până la moarte în micul sat Viels-Maisons unde a și murit la 10 august 1964.
Imediat după război a fost încadrat de către noile autorități între „criminalii de război” și „vinovații de dezastrul țării”. A fost judecat în contumacie în februarie 1946, fiind învinuit pentru „acțiuni de teroare în Basarabia și Transnistria”. Cităm în continuare din actul de acuzare: “Părăsește țara pentru a se pune în slujba hitlerismului și a vinde interesele țării ocupând pos­tul de ministru al cultelor în guvernul național român din Germania...”
De Anul Nou 1945 Visarion Puiu adresează o pastorală prin radio Dună­rea prin care îndeamnă poporul român să-i urmeze „trădarea” astfel: “Anul Nou 1945 va aduce eliberarea Româ­niei, dar acest lucru depinde în mare măsură și de poporul român care nu trebuie să asculte ordinele sovietice”.
Tribunalul l-a condamnat la moa­rte, iar autoritățile române au făcut eforturi nereușite de extrădare. Între timp comunitățile ortodoxe din Europa liberă l-au recunoscut drept supremul lor ierarh. În 1950 Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, la cererea auto­rită­ților, a decis caterisirea mitropolitului Visarion Puiu pentru că era „cons­pi­rator în slujba imperialiștilor și a Vaticanului, voind să smulgă Biserica Orto­doxă Română din legăturile actuale, adică să o detașeze de la sânul bisericii mame, Biserica rusă”.
În timpul exilului de două decenii, activitatea sa s-a direcționat spre mai multe obiective. Astfel a adresat scrisori și memorii unor personalități ale vremii și unor organisme interna­ționale, militând pentru eliberarea Româ­niei, căreia să-i fie redată inde­pendența, restituirea tuturor teri­toriilor care făcuseră parte din România Mare, instaurarea unei reale democrații care să asigure și progresul multilateral al poporului român. Astfel de memorii au fost adresate de exemplu secretarului general ONU sau președintelui Franței, Charles de Gaulle.
Începând din 1949, Visarion Puiu s-a aflat în fruntea Eparhiei românilor din străinătate cu sediul la Paris. Se știe că, în condițiile marii conflagrații mon­diale și imediat după aceea, un număr însemnat de români au ales sau au fost siliți să rămână în emigrație în Occident creându-se astfel o diasporă românească atât în Europa occiden­tală, cât și peste ocean. Această dias­po­ră românească era extrem de diver­sificată din punctul de vedere al ideilor politice, cuprinzând un evantai foarte larg de concepții, precum cele ale legionarilor, țărăniștilor, partizanilor lui Carol al II-lea etc.
Mitropolitul Visarion Puiu a încercat să realizeze unitatea exilului românesc prin biserică. A avut în acest sens con­tac­te deosebite cu Constantin Vișo­ianu, aflat în fruntea Comitetului Național Român. A adresat în mai mul­te rânduri apeluri de unitate tuturor credincioșilor români, ca de exemplu în anii 1950, 1954, 1956, 1959 etc. Din acest punct de vedere sunt interesante con­tactele lui cu episcopul Valerian D. Trifa, aflat în fruntea Episcopiei ortodoxe din America. De altfel acesta din urmă l-a și invitat, având în vedere și condițiile materiale precare în care se afla mitropolitul, să se stabilească în America. Nu a reușit să-i adune laolaltă pe toți credincioșii din SUA și Canada, alături de cei din Europa occidentală, sub aceași autoritate canonică.
Mitropolitul Visarion Puiu a fost și un adept al ecumenismului și s-a stră­duit pentru refacerea unității creștine, având o serie de contacte cu înal­ți reprezentanți ai tuturor bisericilor creștine la Roma, Constantinopol, Moscova, Londra etc.
Un capitol aparte în activitatea lui Visa­rion Puiu l-a constituit preo­cu­parea sa pentru soarta aromânilor împrăștiați în spațiul balcanic, fie în Grecia, considerată liberă și demo­cra­tă, fie în țările comuniste. Într-o astfel de preocupare, el s-a întâlnit cu unul dintre cei mai de seamă intelectuali aromâni, aflat de asemenea în exil, respectiv Constantin Papanace, în arhiva căruia de altfel s-au și păstrat un număr însemnat de scrisori primite din partea mitropolitului.
Între altele, Constantin Papanace a prezentat în mai multe rânduri pro­ble­ma aromânilor în periodicul „Mace­do­nia”, tipărit în SUA în limbile de circulație și difuzat personalităților și instituțiilor importante ale vremii. Într-unul din numerele revistei „Mace­do­nia”, se află și un apel al mitropolitului Visarion. Respectivul număr, realizat din inițiativa Iui Constantin Papanace în mai 1955, evoca jubileul de 50 de ani de la recunoașterea naționalității române în Turcia europeană, de către sultan. În paginile periodicului se arăta politica de deznaționalizare și de asimilare promovată în statele balca­nice, reliefându-se că biserica greacă era un instrument al șovinismului.
În acest context se înscrie acțiunea lui Visarion Puiu sub forma unui apel către ÎPSS Vichenti, patriarhul sârb, ÎPSS Chiril, patriarhul Bulgariei, și PSS Spiridon, mitropolit și primat al Greciei:
„Subsemnatul Visarion Puiu, mitro­polit ortodox, actualmente în fruntea diocezei refugiaților români în țările Europei occidentale, vă adresez pre­zenta scrisoare cu călduroasă rugă­min­te: de 50 de ani eu citesc știri având legătură cu diversele perturbații care se produc în Balcani. Incursiunile din trecut conduse de diferiți șefi și provenind din diverse părți ale lumii au dus la cucerirea și la supunerea popoarelor ce trăiau în Balcani, între Dunăre și Marea Egee, Marea Neagră și Marea Adriatică și care au fost ținute în sclavie de mai multe secole...
Biserica creștină are misiunea de a cultiva și de a stabili între popoare învățătura sa sublimă de pace și de armonie socială...
Nimic nu pune mai mult pacea în pericol, nimic nu amenință mai mult relațiile dintre popoarele europene decât agitațiile provocate de interesele criminale ale atâtor «ideologii» politice și îndepărtarea de biserică. Numai astfel se poate  explica de exemplu stabilirea de acte diplomatice lipsite de orice drept moral și juridic, prin decizia doar a trei oameni: vrem să vorbim de hotărârile luate la Teheran, la Yalta și la Potsdam, atunci când viața a milioane de oameni a fost distrusă și când au fost aruncate în mâna comunismului rus atâtea mici popoare nevinovate din Europa răsăriteană... Este o datorie incontestabilă ce se impune clerului creștin, ce are ca misiune să intervină de fiecare dată când sunt comise greșeli și nedreptăți politice ce lezează umanitatea, tulburând pacea și armonia între popoare.
Prin prezentul mesaj în calitatea de demnitar al Bisericii creștine ortodoxe în exil, adresăm acest mesaj sincer șefilor religioși de la Belgrad, Atena și Sofia, rugându-i ca, având în vedere situația actuală din provinciile mace­donene găsindu-se sub dominația politică a statelor creștine Iugoslavia, Bulgaria, Grecia, să facă toți eforturi pe lângă guvernele respective pentru ca să fie aduse îmbunătățiri situației populației de acolo.
Rugăm, așadar, pe sfinția voastră de a interveni pe lângă guvernul său, pentru ca să dea Macedoniei libertatea și independența pe care dreptatea le cere pentru ea și astfel «vulcanul balcanic» se va transforma într-un alt exemplu, cel al Elveției, respectiv al armoniei între popoarele balcanice”.
Publicat în : Români în lume  de la numărul 63

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: