Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Doamna Roosevelt

acad. Mircea MALIȚA

Doamna RooseveltZilele faste apar rar și pe neașteptate. Nu bănuiam că în acea zi de primăvară din 1956 voi întâlni trei nume mari ale istoriei politice. Mă aflam la New York, în calitate de consilier la prima Misiune Permanentă a României la ONU, însoțindu-l pe ambasadorul Athanase Joja.

 Sosiți în martie, n-aveam încă sediu, nu sosise încă personalul. Stăteam la un hotel care privea latura nordică a Parcului Central, între Fifth Avenue, artera principală a Manha­t­tanului și Sixth Avenue. Făceam și muncă de secretariat, băteam la mașină corespondența cu Secre­ta­riatul ONU și începusem să stabilim relații cu celelalte misiuni. Sosește o invitație către ambasador din partea Asociației Americane pentru ONU, rugându-l să participe la arborarea steagurilor admise ca membre ONU, printre care și România, în ultima lună a anului 1955, la Centrul Rockefeller. „Nu pot merge”, spune Joja. „N-am prezentat încă scrisorile de acre­di­tare.” Încerc  să-l conving. Nu e ca în rela­țiile bilaterale. Aici e mai puțin formalism. Nu există șef de stat, care să proclame solemn primirea unui nou sol diplomatic, în plus invitația vine de la o adunare neguvernamentală, un gest simbolic. Dar Joja, un logician în toate fibrele sale, ține la protocolul diplomatic, refuză și mă deleagă pe mine. Rockefeller Center era la doi pași de noi, pe Fifth Avenue, din care un fragment de stradă strecurată printre blocuri ducea la patinoarul celebru străjuit de statuia unui discobol având pe margini șirul de steaguri ale națiunilor. Mă îndrept spre locul ceremonialului.
La barele care ne separau de tribuna improvizată lângă patinoar, manifest o oarecare ezitare în găsirea intrării. Se apropie o persoană în costum maro, zâmbindu-mi. Spun că fac parte din delegația română, mă conduce la tribună unde ocup un loc după alfabet lângă noul stat admis, Sudan. Un ambasador amabil și cultivat. Aparținea grupului de susți­nători ai independenței, format din avocați, profesori, ziariști, o societate civilă ce va fi măturată curând de loviturile de stat militare. Tribuna se completează rapid și văd cum își iau locurile două figuri mari: dna. Roo­se­velt și secretarul general al ONU Hammarskjold. Spre surprinderea mea, plasatorul de jos ia microfonul, îi salută și începe seria de scurte discursuri. „Cine e?” îl întreb pe vecin. „E Rockefeller”, spune el. Faptul că un membru al cercului miliardarilor apare în costum ordinar ca ghid al amba­sa­dorilor (e drept că era propria mani­festare publică) m-a făcut să mă întreb dacă e o poză sau o trăsătură adânc asumată. Simplitatea extremă s-a văzut și în orele care au urmat. I-a invitat în final pe cei din tribună la un dejun la el în sediu. Ceea ce însemna să intrăm pe una din străzile ce duceau spre 6th Avenue și să ne oprim la o casă construită în stilul întregului cartier ce-i aparținea. Într-o sală cu o masă mare ne-am găsit locurile și el a adresat un cuvânt amical de bun-venit, în tonul celei mai mari informalități posibile. E adevărat că americanii mă­nâncă puțin la prânz, dar la un contrast atât de izbitor al mesei frugale cu opulența menu-urilor diplomatice nu mă așteptam. Îmi amintesc că m-am prezentat dnei. Roosevelt care mi-a în­tins o mână amabilă. Era tăcută, retrasă și participa discret și familiar în adunarea plină de diversitate a națiunilor umanității.
Doamna Roosevelt era democrată, iar Rockefeller republican. Ei erau însă uniți de efortul comun de a sprijini ONU. Rockefeller oferise terenul pe care a fost construit sediul noii organizații. Iar dna. Roosevelt luase parte la reuniunile ONU, unde a condus lucrările de redactare a Cartei Universale a Drepturilor Omului în 1948, trei ani după înființarea organizației și tot atâția de la moartea președintelui Roosevelt pentru care ONU urma să încununeze opera sa postbelică.
În drumul parcurs pe jos spre reședința lui Rockefeller am conversat cu Hammarskjold, diplomatul de excepție al Suediei, aflat acum la cârma organizației. Nici el nu era un prieten al retoricii nestăpânite ce-i caracteriza pe cei mai mulți amba­sa­dori. M-a întrebat cum mă simt la New York și i-am citat o epigramă a lui Voltaire, care plasează personajul său în „fundul unei văi”. Într-adevăr în partea centrală a New York-ului  te mișcai între zgârie-nori. În materie de discursuri și conversații, lui Hammar­s­kjold i se potrivea „ermetismul”. Primi­sem astfel în această zi o lecție de neuitat într-un domeniu mai puțin vizitat, cel al caracterologiei. Nu, sim­plitatea și modestia nu erau „poze”, ci trăsături definitorii pentru marile personaje cu care făceam cunoștință. Era un fel de geografie a înălțimilor, în care vârfurile sunt golașe, făcute din piatră pură și, cu atât mai mult, dominatoare.
În vara aceluiași an am completat lecția mea de ucenicie, pe care am tot sporit-o în cei cinci ani petrecuți la ONU. Doamna Roosevelt i-a invitat la reședința ei din Hyde Park pe tinerii diplomați de la ONU. Atenție, nu pe ambasadori, ci pe cei de rang mai mic. Era stilul ei pe care îl voi înțelege mai bine studiindu-i biografia. Și, cum aceasta e legată atât de strâns de viața ilustră a soțului ei, președintele  Roosevelt, m-am cufundat și în vasta literatură ce-i este închinată. În 1956 întâlneai în cercurile ONU și oameni care l-au cunoscut și au lucrat în proiectele sale.
Nu era un loc mai potrivit pentru evocarea lui Roosevelt ca Hyde Park și m-am pregătit pentru ocazie. Reșe­dința de la Hyde Park e la o distanță de câțiva zeci de kilometri de New York, pe fluviul Hudson în sus. Capitala statului New York nu se află la New York, ci tot în nordul statului, la Albany, în direcția lui Hyde Park dar mai spre nord. La Hyde Park s-a născut Franklin Roose­velt (1882) și aici se odihnește (din 1945). Familie înstărită, descendentă din imigranți olandezi după 1600. Petrece copilăria aici, până la vârsta de 16 ani. Orfan de tată, orizont local, rural chiar, întreținut de  o mamă domi­nantă. Dar clanul Roosevelt are două ramuri. Cealaltă (asociată altei regiuni, Oyster-Bay), a aparținut faimosului preșe­dinte al SUA Theodore Roosevelt, la răscruce de secol (între 1901-1909). Legătura de familie e cunos­cută, fostul și viitorul președinte se consideră veri, dar relația nu e entu­ziasmantă nici pentru unul, nici pentru celălalt. La 16 ani, Franklin Delano iese de sub tutela mamei sale (Sarah Delano) plecând la studii liceale în altă localitate și apoi la Harvard, în stu­denția care se prelungește în studii de drept la Columbia University la New York. Este acolo în 1903, când o întâlnește pe Eleanor la o recepție dată de Casa Albă de vărul comun, preșe­dintele Theodore Roosevelt, ca apoi să se logodească cu ea și să se căsăto­rească în 1905. Caut fără mare succes să identific în acești ani de copilărie și tinerețe sursele personalității ieșite din comun la maturitate. Studiile nu-l prea interesau, doar o revistă și o asociație pe care le-a animat la Harvard. În schimb relațiile sociale sunt copioase, invitațiile curgând de peste tot, de la familii cunoscute, încântate de apariția calmă și zâmbitoare a tânărului, care răspândea încredere și bunăvoință.  Într-adevăr o mai potrivită intrare în politică e mai greu de găsit. Și pasul spre adevărata vocație a fost făcut în 1910 după activități obscure și cabinete avocățești. Este ales senator în Senatul statului New York (Albany) între 1911-1912 și apoi reales.
Dar schimbarea reală se produce în susținerea de către Roosevelt a can­di­daturii lui W. Wilson la președinție, urmată de obținerea primei sale răspunderi guvernamentale: secretar adjunct al secretarului Marinei la Washington. Îl găsim absorbit de problemele primului război mondial și de prezența navelor americane. Îl sprijină pe Wilson în campania sa pentru intrarea SUA în  Liga Națiunilor, dar, cum acesta eșuează, Roosevelt își pierde locul la venirea republicanilor care vor avea trei președinți în serie între 1921-1932. După multe ezitări între candidaturi pe care le refuză (senator, guvernator), în 1928 se decide totuși pentru cea din urmă și în 1928 devine guvernator al statului New York. În acest deceniu se întâmplă accidentul care îi va marca restul vieții. Pe neașteptate, în 1921, din ceea ce s-a considerat a  fi o poliomielită, îi para­lizează  ambele picioare. Ani în șir s-a crezut că o revenire va fi posibilă, dar soarta a vrut să fie altfel. A fost testul cel mai mare al caracterului său. Undeva nevăzut a persistat la el, pro­babil, acel grăunte mic ca boaba de muștar care închidea în sine mesajul strămoșilor lui olandezi, calvini sobri și perseverenți, nedescurajați de nici o sfidare, amenințare sau obstacol, un „never give up” (niciodată să nu ce­dezi) propriu de altfel și altor valuri de imigranți pe tărâmul american. Rezistența lui Roosevelt în fața dezas­trelor a fost exemplară.
Iar atunci când în 1932 câștigă alegerile prezidențiale, luându-i repu­bli­canului Herbert Hoover locul, aceste calități au apărut în toată splendoarea lor. De ele era nevoie mai mult ca oricând. Inaugurarea în 1933 se produce pe fundalul ghișeelor închise la bănci, al căror  faliment înghite economiile populației; întreprinderile le urmau calea, șomerii formau un talaz crescând, slujbele de stat dispăreau și ele. Criza cea mai puternică din istorie zguduie sistemul. Alături de furtuna „marii depresiuni” cum o numeau a­me­­ricanii, la orizont a apărut amenin­țarea agresiunii și începutul celei de-a două sfidări istorice, agresiunea fas­cistă și cel de-al doilea război mondial. Depresiunea și agresiunea fascistă sunt cele două teme ale noului președinte, din 1933 și până la moartea sa.
Roosevelt nu era atras de teorii și nu avea încredere în profesori. S-a încercat degeaba să i se găsească o filiație la vreo școală filosofică. El punea acțiunea înaintea oricărui enunț de principiu. Sprijinul nu l-a găsit la specialiști și experți, ci la oamenii de rând. Pentru a comunica cu ei a introdus convorbirile prin radio „de la gura focului” și mereu din 1932 spunea: „Aceste vremuri nefericite invi­tă la realizarea de planuri... construite de jos în sus, nu te sus în jos, care pun încrederea în uitatul om al bazei piramidei economice”. A pornit la luptă cu criza încercând să restabilească încre­derea: „Singurul lucru de care ar trebui să ne temem e teama însăși”. „Acțiune: și acțiune acum!” În prima sută de zile ale guvernării, a plouat cu acțiuni imediate și crearea de instituții care să le desfășoare. Se adresa direct indivizilor, partenerilor săi, între care nu făcea nici o diferență. Îi vedea ca o imensă, nesfârșită pilitură de fier în așteptarea unui magnet care să o îndrepte în aceeași direcție. Definirea omului politic? Cel care le întruchi­pează așteptările și năzuințele.
Prima măsură paradoxală e în­chi­derea băncilor, dar care se redeschid pe măsură ce guvernul le găsește via­bile, ceea ce s-a și întâmplat, iar în cursul verii trei pătrimi din bănci erau în activitate. Măsuri împotriva deva­luării. Măsuri pentru normalizarea bursei. Apoi Actul de Urgență Bancar dă guvernului drepturi sporite. Statul investește, intervine. Nu spusese Keynes că cheltuielile nu trebuie tăiate, ci mărite? Se înființează o Agenție TVA (Autoritatea Văii Tennes­see), în care trăiesc 3,5 milioane de oameni. Am vizitat-o mulți ani după aceea în 1963. Era un complex de diguri, de uzine, producătoare de energie hidraulică, irigații pe o arie largă, lacuri cu pești, parcuri naționale, model de conservare a resurselor pentru industrie și Administrația Redresării Naționale cu coduri de conduită pentru capital și muncă, cu programe ce fixau maximul de ore și salarii minime. Atac la monopoluri, drepturi noi pentru sindicate, ajutoare pentru șomeri, sprijin pentru locuințe noi. Agricultură: AAA însemna actul de ajustare a agriculturii. Administrarea lucrărilor civile a început cu un buget de 3 miliarde și a creat locuri de muncă în construcția de poduri, șo­sele, clădiri. O Administrație a Lucră­rilor Civile a dat de lucru la peste 4 milioane de oameni. Toate aceste programe au căpătat un nume: The New Deal.
Cuvântul vine de la „acord, înțele­gere comportament”, din lumea comerțului și afacerilor. De fapt a fost o strategie bazată pe voința și interesul populare căzut la înțelegere cu o guvernare, ce producea nemulțumirea speculanților, trusturilor și manipu­latorilor de capital fizic sau uman.
În 1936, Roosevelt e reales președinte al Statelor Unite. Criza cea mare nu era complet vindecată. Începe prin a spune că munca nu e terminată și că „vede o treime a națiunii prost adăpostită, prost îmbrăcată, prost nutrită”. De data aceasta, inamicii săi îi  produc dificultăți și îi creează obsta­cole, noi prilejuri de a-l face pe Roosevelt să-și încordeze mintea și să-și perfecționeze strategiile. După ce câștigă a treia alegere în 1940, când Hitler se dezlănțuise împotriva Europei, înghițită prin războiul-fulger, Roosevelt mărește ajutoarele către Anglia, rămasă pe poziții, sub formule care păs­trau încă neutralitatea dorită de opi­nia publică americană. Simpatia și adeziunea sa merg către cei cărora li se furase libertatea. Roosevelt era până la ultima fibră un democrat, ce nu suporta nici tirania, nici rasismul, nici ideologiile dominante. Dilema e rezolvată de japonezi care atacă pe neașteptate și neprovocat SUA (7 decembrie 1941, „Ziua infamiei”, cum a numit-o Roosevelt). E un act inadmisibil pentru americani, și toți ca unul se angajează în pedepsirea agresorului.
Roosevelt, comandantul suprem al armatei și în curând conducătorul Alianței, avea ca niciodată puteri nelimitate. Energia sa deja exersată în procesele economice și politice și-a găsit în noua temă domeniul de excelență și de afirmare. Peste noapte, economia devenise „de război”. Pentru o armată care în 1941 n-avea sufi­ciente puști pentru soldați, au început să curgă în serii nesfârșite produsele industriei de război în cantități uriașe, vase, submarine, avioane, armament, uniforme, mijloace de transport, pur­tând amprenta unei organizări impe­ca­bile. Este bagheta magică a autorului New Deal-ului. Omul de pe scaunul cu rotile, cu chipul său zâmbitor și cu țigareta lungă, respirând curajul și încrederea, a devenit un simbol nu numai al americanilor, ci și al întregii lumi antifasciste. Trăsăturile lui edu­cate în lupta politică internă îmbrăcau acum haina diplomatului magistral.
O carte închinată vieții lui e inti­tulată „Leul și vulpea”. Machiavelli spusese că prințul trebuie să imite aceste animale nu doar în sensul simplist al forței și iscusinței lor, ci pentru că leul e obligat să recunoască toate capcanele de care nu se poate apăra (pentru asta trebuie să fii vulpe), iar vulpea să-i înfricoșeze pe lupi de care nu se poate apăra (iar pentru asta trebuia să fie leu). În cel de-al doilea război mondial, Roosevelt a fost și leu, și vulpe. A știut să atragă forțe ce ascul­tau de alte comenzi, trupele franceze din Africa de Nord sau mafioții din Sicilia. L-a prevenit pe Churchill de limitele recompensei la care se aștepta.  Nimic în favoarea perpe­tuării unui colonialism imperial, deși Churchill spunea că nu e chemat să prezideze la destrămarea imperiului britanic. S-a bazat pe Stalin și într-adevăr acesta a produs momentul critic al întoarcerii sorților războiului pe continent în 1943. Evoc emoția cu care-i priveam fotografia afișată în București după 23 august 1944. Era și Churchill ale cărui cuvântări le urmăream pe ascuns în nopțile când mă aflam la Beiuș, în refugiu, sub camuflaj. Era și de Gaulle care pentru români era Franța veșnic amică și Stalin ale cărui trupe aparent dezor­donate îi alungaseră pe hitleriști și care defilaseră triumfale în piețele noastre.
Și acum în 1956, mă aflam la casa din Hyde Park, primit de doamna Roose­velt. A-l evoca pe Franklin Delano însemna să o evoc implicit pe ea. Pentru că este inseparabilă de el. De fapt, anul când această legătură indiso­lubilă devine vizibilă este 1921, anul infirmității lui. I-a stat alături în suferință, dar mai ales în voința uriașă de a supraviețui. A devenit, în campa­nia de alegeri din 1928, militantă, prezen­tă în lupta electorală, ținând discursuri, stabilind alianțe utile găsind vocabularul potrivit. La fel în toate cam­paniile lui. A fost „ochii și urechile” președintelui, scrie David Boorstin, istori­cul și viitorul director al Bibliotecii Congresului (un post echivalent cu ministrul Culturii din alte țări care nu figurează în guvernul american). Citez o per­sonalitate pe care am avut privile­giul de a o cunoaște îndeaproape, mulți ani după aceea.  
După o călătorie cu autoturismele ONU, care  a durat mai mult decât tre­bu­ia, am ajuns la Hyde Park, pe Hud­son, unde ne aștepta dna. Roosevelt. Ne pierdusem pe drum, deși Hyde Park  nu era mai departe de jumătatea distanței între New York și Albany. Doamna Roosevelt era în ținută simplă de stambă văratică, înconjurată de o droaie de copii cu pantaloni scurți, nepoții ei descinzând din cei șapte copii ai familiei, pe o verandă pe care mai evoluau niște câini mari prietenoși. Mormântul lui Delano, pace și istorie. Câte momente cruciale n-a văzut acest loc? Franklin și Elanor nu s-au despărțit niciodată de Hyde Park, oricare le-ar fi fost sediul oficial, oricât de departe îi duceau drumurile. Mereu reveneau aici, ca la un cuib sacru.
Îl văd ca prin vis pe Franklin Delano stând în fața focului din șemineu și scriindu-și discursul de inaugurare în primăvara ploioasă și rece în 1933. De  aici va vorbi mereu publicului larg prin radio, ingenioasa inovație pe care a introdus-o în comunicarea politică. Dar în 1933 situația era grea. Cum își înțelege mandatul? Care va fi ideea centrală? Simt și mișcarea casei, copii fiind deja măricei. Sarah, mama lui, trăia și păstra încă tonul dezaprobator al implicării băiatului său în politică. Președintele  ales a șters și completat discursul a doua zi, până în momentul ceremoniei. A scris cuvintele care i-au devenit deviză: „Singurul lucru de care trebuie să ne temem e teama însăși”.
Ideea centrală a filosofiei nescrise, dar ilustrată de fapte și acțiuni a fost învingerea fricii. O arată și acest citat din Eleanor: „Câștigi putere, tărie, curaj și încredere prin fiecare experiență în care realmente încetezi să privești frica în față”. Cine a elaborat, el sau ea, ideea alungării spaimei din existența încercată a oamenilor? Nu e esențial. Important e că ambii au luptat sub sem­nul anulării fricii.
Dar următorul pasaj este și mai concludent. Eleanor spune undeva: „Trebuie să faci lucrul pe care îl consideri că nu poți să îl faci”. Găsim  astfel a doua cheie a concepției ce i-a însuflețit pe cei doi Roosevelt: ideea lucrului imposibil. Cu cât obstacolul e mai mare, cu cât problema pare mai greu de rezolvat, când sarcina e declarată imposibilă, în acel moment atingi gradul maxim de mobilizare a resurselor și a capacităților tale. Alungarea fricii și negarea imposi­bi­lu­lui. Sunt idei crescute pe sol american și în istoria americanilor. Mai găsim undeva asemănări cu ele? Poate că da, in stoicismul antic și în calvinismul strămoșilor olandezi. N-a spus Wilhem Taciturnul, prințul de Orania, în secolul XVI, puțin înainte ca un Roosevelt să emigreze în America că „Nu e nevoie de speranță ca să făptuiești, nici de succes ca sa perseverezi”?
Cine era gazda mea în 1967? Ea aparținea unei familii Roosevelt, cea­laltă ramură a încrengăturii, dar care avea și ea o proprietate nu departe de Hyde Park. Eleanor, orfană de mamă și de tată, crește la bunica sa cu stare de mână. Ca și familia lui Franklin, la ea în casă se vorbea de președintele Theo­dore Roosevelt: era numit „un­chiul Ted” sau „vărul Theodore”. Deci Elea­nor și Franklin erau veri de a șasea spiță. Din nou Boorstin: „Poate că nefericirea proprie ca fată a făcut-o să simpatizeze cu nevoile altora care se simțeau singuri și abandonați. A îndrăz­nit să vorbească pentru ei în conferințele de presă. A susținut o coloană în ziare și a vorbit la radio. În 1933 numai ea, a parcurs 40.000 mile... F.D.R în scaunul cu rotile nu putea să se miște atât de mult. A devenit conștiința New Deal-ului și a fost ochii președintelui. Nu era neobiș­nuit pentru el să spună Cabi­netului că ceva ar trebui întreprins «pentru că  soția mea mi-a spus astfel»”.
Dar nu amintirile din acea epocă de Primă Doamnă păreau să o preo­cupe acum. Știa că întâmpină tineri diplomați de la ONU. Se simțea legată de organizația la a cărei construcție participase. O relație care a continuat după moartea lui Franklin Delano. Ca reprezentantă a SUA în organismele de lucru elaborase Carta Universală a Drepturilor Omului. Era suficient să se înscrie în istoria secolului XX. Oare ea îl inspirase pe președinte să insereze în mesajul către Congres în 1941 pasajul libertății omului? A rămas ca un mesaj al democrației. „Privim înainte la o lume bazată pe patru libertăți umane esențiale. Prima este libertatea cuvân­tului și a expresiei – peste tot în lume. A doua este libertatea fiecărei persoa­ne de a-L venera pe Dumnezeu în felul său propriu –  peste tot în lume. A treia este eliberarea de lipsuri – peste tot în lume. A patra este libertatea de frică – peste tot în lume”.  Și peste tot în lume era văzută în 1948 doamna Roosevelt ținând în mână Declarația Drepturilor Omului, o expresie completă a drep­turilor a căror esență fusese enunțată de președinte cu șapte ani în urmă. A fost momentul culminant al contri­buției lui Eleanor la binele omenirii. În timpul administrației Truman, care l-a urmat pe Roosevelt, ea își păstrează rolul la ONU.
La alegerea republicanului Eisen­ho­wer în 1952, demisionează. Ce nefericire pentru democrați care dețineau puterea neîntrerupt din 1932! Doamna Roosevelt trăise de atunci intens toate evenimentele legate de politica internă. În cercurile democrate era un punct de referință. În toate deciziile mari ale democraților și în toate păsurile lor individuale i se cerea sfatul sau sprijinul. În 1952, candidatul democrat fusese Adlai Stevenson, un om fin și cult, dar vântul nu bătea în pânzele lui intelectuale, căci izbucnise războiul din Coreea, iar pe plan intern anticomuniștii înver­șunați întronează o atmosferă de război rece generalizat.  
Eisenhower, fost consilier devotat al lui Roosevelt, nelipsit de la întrunirile și strategiile de vârf ale războiului, un candidat mai bun? Poate că nu, o dată ce războinicii sunt oamenii zilei, iar diplomații se gândesc la pace și în timpul conflictelor. Moțăind în autobuz, nu găseam răspunsuri. Mai târziu când îi voi fi cunoscut în 1962 și 1963 și pe Stevenson, și pe Harriman, pe Rush și pe Ball, aveam să completez tabloul de-abia schițat în acest an 1956, când mi-am început ucenicia la ONU. Dar lecția dobândită la Hyde Park nu a fost egalată de nici o experiență nouă în cunoașterea celor care fac istoria.
Eisenhower a avut câștig de cauză. Acum în 1956, din nou alegeri. Aceiași protagoniști se opuneau: Stevenson vs Eisenhower. Doamna Roosevelt simțea că șansele democraților nu sunt cele mai bune. Și de fapt, evenimentele i-au confirmat temerile: Eisenhower va fi reales în toamnă. Dar la melancolia ei se adăuga poate și un motiv de familie. Nu se înțelesese foarte bine cu mama lui Roosevelt, acum era nemulțumită de evoluția propriilor copii.
Nepoții o consolau. O ajutau la ceremonialul prânzului oferit de ea la Hyde Park. Lecția simplității o avu­sesem la ceremonialul din primăvară. Acum ea reapărea în termeni și mai bine conturați. Mă aflam în șirul de diplomați care se perindau cu o farfurie de carton în mână la masa lungă unde doamna Roosevelt  era asistată de nepoți. Primul ne punea o chiflă pe farfurie. Doamna Roosevelt punea pe ea o pereche de crenvuști, la care un alt copil adăuga o frunză de salată și o linguriță de muștar. Aveam timp să o salut cu căldură și să-i reamintesc cu gratitudine că a asistat la ridicarea drapelului românesc în piațeta Rockefeller. A zâmbit și am trecut mai departe. M-am așezat pe o bancă, dar ghinionul mi l-a adus în față pe colegul latino-american cu care conversasem în autobuz. Era deja un „vechi” prieten ce nu putea fi neglijat. Am pus sandviciul pe bancă și am reluat foarte scurt, înfometat cum eram, discuția. Când să încep masa, crenvuștii dispăruseră și nu departe de mine un câine mă privea dând fericit din coadă. La reîntoarcere l-am evitat cu grijă pe prietenul meu latino-american și mi-am reluat reflecțiile începute. De ce a fost ales candidat pierzătorul și ezitantul Stevenson? Eisenhower a avut câștig de cauză. Oare Harriman, consilierul devotat al lui Roosevelt, nu ar fi fost un candidat democrat mai bun, capabil să-l înfrunte pe Eisenhower? În timpul războiului, Eisen­hower era generalul, dar Harriman era diplomatul.

Publicat în : Idei în mers de Mircea Malita  de la numărul 63

Comentarii

Comentariul nr.1 - Andrei Marian a spus în 25.02.2009 14:59:00:
Va multumim domnule academician,pentru faptul ca v-ati dedicat viata,pentru a aduce mai aproape de oameni,lumina si intelepciunea lumii. Sunteti un izvor de lumina,de la care de multe ori ne-am astimparat setea,si de fiecare data am simtit ca suntem mai buni.
Comentariul nr.2 - petru a spus în 03.03.2009 03:51:00:
Personalitati, mari personalitati. Cand putem vorbi in Romania de astazi de asemenea personalitati, cand putem vorbi de simplitate, cand putem vorbi. Drepturile si libertatile devin utopie. Multumesc Domnului Academician pentru articol.

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: