Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Ne trebuie sau nu un acord cu FMI?

Cristian Banu

Istoricul relațiilor dintre România și FMI este unul tensionat. După 1989, România a încheiat 7 acorduri de tip stand-by, în valoare de 2.266.535.000 DST (drepturi speciale de tragere). Dintre acestea, decât unul singur a fost utilizat integral, de guvernul Adrian Năstase, iar un altul nu a fost utilizat deloc. Ultimul acord, încheiat de Adrian Năstase, cel din care România nu a utilizat nici un ban, a fost încheiat pentru monitorizare și s-a terminat destul de tensionat, introducerea cotei unice de către guvernul Tăriceanu I făcând ca cele două părți să-și arunce vorbe grele, dincolo de limbajul de lemn al diplomației.

Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială au fost înființate în 1944, ca urmare a acordului de la Brenton Woods. Organismul inter­național este practic o casă de ajutor reciproc cu 184 de țări membre. Fiecare stat în parte cotizează o anumită sumă, dar se și poate împrumuta în caz de nevoie. Mecanismul este următorul: fiecare stat-membru cotizează o anumită sumă și se împrumută atunci când are nevoie. Cotizațiile sunt ale bugetelor de stat, iar, în proporție de 75 la sută, acestea se fac în moneda națională. Restul, în mijloace de plată interna­ționale (valută). România a devenit membru FMI în 1972 și în momentul de față deține „în cont” 1030,21 DST. Până acum, acordurile țării noastre au fost pe sume mici, cel mai mare fiind cel din 1999, de 400.000 DST. România a avut, înainte de 1990, trei acorduri stand-by încheiate cu Fondul Monetar Internațional și ambiția lui Ceaușescu de a ne achita înainte de scadență ratele ne-a costat enorm. După 1989, România a încheiat 7 acorduri de tip stand-by, în valoare de 2.266.535.000 DST (drepturi speciale de tragere).
1999 este și momentul cel mai tensionat al relației României cu FMI, decizia acestuia de a interzice Româ­niei să plătească datoria privată cu banii săi ducând țara noastră  în pragul intrării în incapacitate de plată, prin intrarea într-un cerc vicios. România nu se putea împrumuta de pe piața privată fiindcă nu avea un acord cu FMI. Acesta nu dorea să încheie un acord până când România nu-și achita datoriile.
Un alt moment încordat în relația cu FMI l-a constituit introducerea cotei unice de către guvernul Tăriceanu. La vremea respectivă, acordul încheiat de Adrian Năstase viza mai degrabă monitorizarea țării în vederea aderării la Uniunea Europeană decât o nevoie de finanțare. Pentru autoritățile româ­ne, FMI constituia, pe de-o parte, o autoritate externă care le biciuia să facă reforme, pe de altă parte, un argument în lupta contra sindicatelor sau în luarea unor măsuri cu caracter nepopular. Trebuie să recunoaștem că majoritatea reformelor economice și poli­ticile financiare și monetare pru­den­te sunt rezultatul supravegherii instituite de organismele financiare internaționale.
Pot autoritățile române să acțio­neze responsabil? Așa și-așa. Privind modul în care a fost gestionat bugetul de stat pe 2008 am putea spune că nu. Coroborat și rateurile BNR la ges­tionarea politicilor monetare lucrurile nu par tocmai roz.
Pe de altă parte, FMI însuși a recunoscut într-un raport publicat în 2004 că a greșit mult în relația cu România, insistând pe stabilitate macroe­conomică și ignorând reformele structurale. “Directorii FMI au admis faptul că au greșit că nu au luat în considerare avertismentele din econo­mie, care sugerau că reformele structurale sunt esențiale pentru succesul stabilizării macroeconomice”, se arăta în documentul citat. În consecință, oficialii FMI și-au făcut mea culpa pentru eroarea de a fi solicitat destul de târziu combinarea reformelor cu măsurile de politică macroeconomică, fapt ce a determinat încetinirea progreselor economice.
 O alta cauză ce a frânat succesul programelor stand-by cu România a fost neglijarea problemei arieratelor și a impactului acestora asupra sta­bilității macroeconomice. “Primele trei acorduri stand-by s-au concentrat pe simptomele macroeconomice, negli­jând reforma întreprinderilor de stat, privatizarea și reducerea arieratelor”, precizează documentul FMI. Directorii Fondului subliniază faptul că pasul reformelor ar fi fost mai rapid daca ar fi colaborat din timp cu Banca Mondială în ceea ce privește programele de restructurare a sectoarelor produ­că­toare de pierderi, respectiv a celor din domeniul mineritului, căilor ferate și energiei. De-abia începând cu 1999, FMI a înțeles că, fără politici struc­tu­rale profunde, macrostabilizarea era un succes de scurtă durată.
Totuși, Fondul a avut o contribuție foarte importantă la stabilizarea ma­cro­e­conomică a României. Admini­s­trația românească a dovedit  că nu suntem în stare să fim prudenți și să facem restructurările care erau obli­gatorii din momentul în care am accep­tat să trecem la o economie de piață. Multe dintre reformele realizate se datorează exclusiv presiunilor FMI.
Sunt extraordinar de puține țările care pot fi enumerate ca succese ale programelor cu FMI. Mult mai multe sunt eșecurile. Una dintre țările unde FMI a făcut ravagii este Argentina, drept pentru care autoritățile din această țară au terminat relația destul de urât.
Fostul prim-vicepreședinte al Băncii Mondiale, Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru Economie in 2001, a criticat, în cartea sa, “Marea deziluzie”, eșecul progra­melor impuse de FMI țărilor aflate în criză, de la Indonezia, Thailanda, Brazilia, Argen­tina la Rusia sau România. “Când mor nouă pacienți din zece, câți sunt tratați de același medic, este clar că medicul nu știe ce face”, cum a fost și cazul FMI, care a înre­gistrat “șase eșecuri în mai puțin de șa­se ani”, a subliniat Stiglitz, stig­ma­tizând erorile FMI în toate domeniile, de la gestiunea crizelor la tranziția de la comunism la capitalism.
Daniel Dăianu a declarat în revista “Capital“ că un acord cu FMI ar fi cea mai proastă soluție posibilă, ultima la care ar trebui apelat. “Un acord cu Fondul Monetar Internațional nu este oportun în acest moment pentru România, fiind ultima soluție la care ar trebui să apelam pentru că, în esență, acest lucru înseamnă o reducere drastică a cheltuielilor și o creștere a taxelor. Practic, nu mai guvernăm noi, ci FMI-ul. Aș putea spune, ironic bineînțeles, că este și un avantaj, în sensul că nu mai trebuie să facem noi un program, pentru că ni-l fac ei, iar noi trebuie doar să executăm”.
O idee similară a fost enunțată chiar de președintele Traian Băsescu, acesta declarând că un împrumut de la FMI ar fi ultimul lucru pe care trebuie să-l facă România.
România se află practic într-o situație asemănătoare cu cea din 1999. Singura diferență este că acum FMI este mai mult decât dornic să ne împrumute. Țara noastră nu se poate împrumuta de pe piața privată, iar alte surse de finanțare nu există, pe de altă parte există istoricul relațiilor din trecut în care am avut mai mult de suferit decât de câștigat. Ungaria și Polonia au acceptat umbrela Fondului. În cazul Ungariei, analiștii au remarcat o remediere foarte rapidă a percepției de risc pe plan extern după intervenția în comun a Comisiei Europene, FMI și Băncii Centrale Europene. Astfel, deși se confruntă cu dezechilibre financiare mult mai mari decât noi, țara vecină nu a fost retrogradată din categoria țărilor cu risc scăzut pentru investiții, sprijinul primit și condiționările FMI de întărire a politicii fiscale și salariale fiind consi­derate o garanție suficientă pentru evi­tarea unor retrageri masive ale capi­talului străin. Reversul medaliei este că Ungaria are în față spectrul recesiunii în 2009, iar măsurile de austeritate ceru­te de FMI ar putea accentua declinul economic.
O altă problemă este că banii de la Fond nu se duc în economia reală, acolo unde este mare nevoie de ei, și un nou acord cu FMI se traduce printr-o politică fiscală extrem de severă, începând cu colectarea veniturilor la bu­get, continuând cu atenuarea deficitelor și creșterea prețurilor la energie, gaze și alte utilități. În paralel se pune accentul pe controlul strict al salariilor din sectorul public, ceea ce înseamnă sinucidere politică într-un an electoral, mai ales pentru două partide caracterizate de populism. Nici pentru economia reală nu este tocmai ok, aceste măsuri traducându-se printr-un singur cuvânt: recesiune.
Poate nu este deloc întâmplător că singura perioadă de creștere accentuată a economiei românești a avut loc atunci când guvernul a fost „de capul său”, chiar dacă un rol important l-a avut și conjunctura economică externă favorabilă. Problema este că actualul guvern nu dă nici un semn că ar fi cumva capabil să gestioneze economia în perioada următoare, iar conjunctura externă este cum nu se poate mai nefavorabilă.  (C. B.)
Publicat în : Economie  de la numărul 63

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: