Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

În loc de Revoluție și Reformă, Schimbare și Aderare

Arthur SUCIU

Aderarea României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, reprezintă un moment de cotitură comparabil ca importanță cu Revoluția din 1989. Ea este o confirmare a idealurilor Revoluției din 1989 și, în același timp, este un alt moment inaugural în istoria românilor. Dacă, în decembrie 1989, dictatura cuplului Ceaușescu a fost înlăturată și, o dată cu ea, regimul represiv comunist, după ianuarie 2007 avem șansa și condiția de a trece cu totul în paradigma democrației liberale. În 1989 am avut doar negativul, doar distrugerea fundamentelor unui sistem; în 2007 avem dovada că reconstrucția țării a evoluat în direcția cea bună și că ieșirea din vechea paradigmă comunistă este pe cale de a deveni fapt împlinit.


Consecințele acestei schim­bă­ri sunt, cred, extrem de im­portante, înainte de toate prin faptul că ea ne readuce la o situa­ție de minimă normalitate. Nu putem înțelege trecutul în mod obiectiv și nu ne putem proiecta un viitor în mod liber decât din perspectiva unei țări care a atins un standard minim de normali­ta­te. Așa cum se prezintă lucrurile acum, trauma Revoluției din 1989 este aproa­pe vindecată; căci putem vedea astăzi în mod limpede care au fost pașii înain­te făcuți în perioada tranziției; putem vedea acum cu multă claritate de ce regimul comunist este condamnabil și ce trebuie să facem pentru a scăpa de ultimele sechele; putem restabili legă­tu­ra cu acel “înainte de înainte”, cu epoca de relativă normalitate dintre războaie; și putem vedea mai adânc în istorie ceea ce ne-a determinat până la urmă să dorim a deveni o țară demo­cra­tică de tip occidental.
Oricât de subiectivă ar putea să pară această afirmație, în ultimii 18 ani dreapta politică a avut intervențiile salutare și a luat cele mai importante decizii privind soarta României. Nu vreau să spun că stânga nu a contri­buit cu nimic sau că a făcut numai rău. Dar nu vom putea uita niciodată, de pil­dă, insistența din 1990 a lui Corneliu Coposu pe lângă Ion Iliescu pentru intro­ducerea în noul parlament a repre­zentanților partidelor istorice. În acel moment, și nu în altul, a renăscut cu adevărat pluripartidismul în Româ­nia. Din nefericire, liderii FSN, care ini­ți­al hotărâseră să nu participe la alegeri, au participat și s-au constituit într-o formațiune super-dominantă. Președintele ales în mai 1990, Ion Iliescu, a devenit pentru o lungă perioa­dă de timp promotorul tuturor schimbărilor posibile în societatea româ­nească. Iar aceste schimbări s-au făcut extrem de lent și de încurcat, cu perturbări grave ale vieții politice și sociale și cu o scădere alarmantă a rolului alternativei politice a dreptei. În timpul guvernării FSN-FDSN-PDSR (1990-1996), din motive care țin deo­po­trivă de o situație internațională in­cer­tă și de un background istoric încărcat, România a oscilat între Vest și Est. Forțele reacționare, cele care au dorit fie menținerea status-quo-ului, fie orientarea țării într-o direcție care să le fie convenabilă lor, au fost extrem de pu­ternice. A devenit necesară coagula­rea tuturor forțelor politice și civice, în jurul partidelor istorice PNȚCD și PNL, pentru a asigura în sfârșit succesul alter­nativei politice democratice. Schim­barea din 1996 a fost momentul unei adevărate renașteri a societății românești, după șase ani de tranziție extrem de tulbure și de guvernare a unui PDSR depășit de istorie.
Astăzi ar trebui să fim pregătiți să recunoaștem meritele guvernării CDR din perioada 1997-2000. Mai ales din cauza măsurilor dureroase de refor­ma­re a economiei, nivelul de trai al cetă­țenilor a scăzut, iar epoca aceea nu ne trezește amintiri prea plăcute. Dacă privim însă acum lucrurile la rece, ne dăm seama că acele sacrificii au fost nece­sare. Mulțumită reformelor între­prin­se, sectoare întregi ale economiei, între care sistemul bancar, au fost trep­tat însănătoșite, iar în anul 2000 s-a înregistrat prima creștere economică sănătoasă din perioada postdecem­bristă. Aceasta însă nu a reprezentat nici pe departe singura realizare a tumultoasei guvernări a CDR (în cadrul căreia PNȚCD și PNL erau forțele prin­cipale). Cel mai important eveniment, petrecut la sfârșitul anului 1999, a fost începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. O politică externă orientată ferm către Vest și către valorile democrațiilor occidentale a făcut ca aderarea României la Uniunea Europeană să devină nu doar posibilă, ci și realizabilă. Cel care a susținut această direcție cu maximă energie și fermitate și cu rezultate concrete, pe care astăzi avem prilejul să le vedem, cel care a rupt definitiv “firul roșu” cu Moscova a fost fără îndoială preșe­din­tele de atunci al României, Emil Con­stan­tinescu.
Astăzi suntem capabili să înțele­gem în mod corect ce a însemnat guver­narea CDR pentru evoluția demo­cratică a României. Este timpul să lă­săm la o parte resentimentele și să ne revizuim percepțiile față de o perioadă de mari schimbări și de mari reușite din istoria noastră recentă. Totodată, trebuie să ne amintim că acele efor­turi, unele măsuri radicale și nepopulare, ca și proasta comunicare în interiorul coaliției de guvernare au condus la eșe­cul electoral al dreptei în anul 2000. Acest eșec a fost atât de devas­tator, încât amenința din nou să risi­pească alternativa dreptei românești. Practic, în condițiile electorale extrem de dificile de atunci, PNL a fost sin­gurul partid de dreapta care a reușit, cu un scor nu foarte mare, să acceadă în Parlament, devenind ulterior forța de coagulare a dreptei românești.
Cel mai mare merit al guvernării CDR a fost, așa cum am spus, deter­mi­narea unei direcții clare de evoluție pentru România. Schimbarea din 1996 a făcut ca întoarcerea către Vest și integrarea în Europa să devină irever­sibile. Astfel, guvernarea PSD din perioa­da 2001-2004 nu s-a putut întoar­ce cu totul la politicile pedese­riste de la începutul anilor 1990. În mare parte, PSD a mers în aceeași direcție, a continuat reformele, luând adesea măsuri evidente de dreapta, a deschis capitolele de negociere cu Uniunea Europeană, finalizându-le până la sfârșitul anului 2004, și a încheiat procesul de aderare a Româ­niei la Alianța Nord-Atlantică. Pe de altă parte, în aceeași perioadă corupția a crescut îngrijorător de mult, iar măsurile de intimidare a presei și a opoziției politice, ca și a societății civile au însemnat pași înapoi pe drumul con­so­lidării democrației. În locul des­chi­derii spre cetățeni și al încurajării participării acestora la viața politică și socială, PSD a preferat o politică super-cen­tralizată și o continuare a aplicării principiilor statului asistențial. Toto­da­tă, PSD a încercat să ocolească temele fundamentale ale tranziției, cum ar fi condamnarea comunismului și refor­ma morală a societății. Guvernarea Ilies­cu-Năstase a blocat recursul la trecut și, prin aceasta, a împiedicat până la urmă evoluția spre normalitate a României. Din acest punct de vedere, începutul anilor 2000 a fost extrem de dificil pentru opoziție și mai ales pentru PNL, care avea responsabilitatea păstrării alternativei de dreapta în România. Liberalii au fost conștienți că sunt singurii care pot să facă ceva pentru a redresa situația. Victoria Alianței D.A. la alegerile din 2004 a fost un pas hotărâtor în această direcție.
Dacă, la începutul anilor 1990, coa­gularea dreptei și a forțelor democratice din România s-a făcut în principal în jurul PNȚCD, liberalii au fost răspunzători de evoluția dreptei și de continuarea proceselor demo­cra­tice, cu deosebire în ultimii opt ani. Prin comparație, se poate spune că situația din timpul guvernării PSD a fost chiar mai dificilă decât cea în care s-a constituit Convenția Democrată, la începutul anilor 1990. Cu o repre­zen­tare slabă în Parlament, cu o societate civilă tot mai tăcută și mai indiferentă la ceea ce se întâmpla în România, cu o populație tot mai atomizată, sensi­bilă la propaganda guvernamentală și la măsurile pompoase de protecție socială, PNL a reușit să construiască într-un timp scurt o alternativă politică viabilă. Retrospectiv, formarea Alianței D.A. și victoria acesteia în alegeri au fost pași deosebit de importanți către victoria liberală.
Drumul către normalitate, în Ro­mâ­nia, a reînceput după 1989, dar normalitatea ca atare și certitudinea unei evoluții către un stat cu demo­crație consolidată vin abia o dată cu aderarea României la Uniunea Euro­peană, la 1 ianuarie 2007. În preajma acestei date, România a făcut progrese deosebit de importante în combaterea corupției și în asigurarea indepen­den­ței justiției. A oferit o deschidere totală către cunoașterea trecutului și refor­marea morală a societății și, în primul rând, a clasei politice. Pentru ca tot ceea ce se află „înainte” să nu mai influen­țeze ceea ce vine „după”, România a decis să-și cunoască tre­cutul și să condamne actele criminale și nedemne ale regimurilor nede­mo­cra­tice din trecut. Ceea ce guvernarea CDR a început, din 1997, guvernarea liberală a dus la bun sfârșit, în ianuarie 2007. Aderarea României la Uniunea Europeană este, în final, o faptă libe­rală, iar întregul proiect este o realizare a partidelor istorice, PNL și PNȚCD. Față de perioada guvernării CDR (1996-2000), când s-a înregistrat o scădere economică în primii trei ani, în timpul Guvernului Tăriceanu (2005-2008) România a înregistrat o creștere economică peste media europeană. Dreapta a dovedit că știe să aducă bunăs­tarea, nu doar sacrificiile refor­melor. Ar părea că epoca normalității este aproape, dacă nu ne-ar paște, așa cum stim deja, noi pericole.
Publicat în : Politica interna  de la numărul 63

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: