Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Retrospectivă asupra crizei gazelor

Ionuț GAIDĂU

Încă de la căderea Uniunii Sovietice, Federația Rusă încearcă să-și rezolve problemele contractuale cu Ucraina legate de livrarea și tranzitul gazului. În timp ce de la Moscova, Ucraina era invitată să-și onoreze restanțele financiare, de pe malul Niprului, Federația Rusă era acuzată că folosește gazul ca armă pentru a-și atinge scopurile politice. Astfel, între cele două țări au apărut divergențe greu de rezolvat, ce se intensifică de regulă în mijlocul iernii și se încheie cu acorduri ce par mai degrabă armistiții.

Pentru prima oară problemele legate de gaz au fost abor­da­te de Moscova și Kiev în fe­bruarie 1993. Atunci Gazprom a invo­cat o datorie de 300 milioane de do­lari. Gazul către Ucraina nu a fost sistat fiindcă peste o lună gigantul rus a primit în cont 48 de milioane de dolari, bani din prima tranșă de plată a datoriilor. După alte câteva neînțelegeri cu Estonia, Republica Moldova și Be­larus, pe 1 ianuarie 2006 Gazprom a oprit livrările de gaz către Ucraina cerându-i să semneze contracte de furnizare la prețul pieței.
Patru zile mai târziu, livrările au fost reluate, însă Rusia a reușit să-i semnaleze statului vecin că trebuie să devină un partener economic serios. Și nu a glumit, căci la trei ani distanță a întrerupt din nou alimentarea Ucrainei cu gaz. Numai că de această dată au suferit și o parte din statele europene care își plătesc la timp facturile.

Europenizarea unei crize interstatale

"GasPe parcursul anului 2008, liderii Federației Ruse și Ucrainei au discutat de mai multe ori chestiuni legate de prețul furnizării și tranzitului de gaz. Oferta inacceptabilă a Moscovei și neînțelegerile politice de la Kiev au lăsat nerezolvate aceste chestiuni. Drept urmare, nici de această dată Vla­dimir Putin, prim-ministrul Federației Ruse, nu s-a abătut de la tradiție și a ordonat Gazpromului întreruperea livră­rilor de gaz către Ucraina. După care a aruncat vina asupra acesteia, afirmând, într-un interviu acordat pos­tului de televiziune german ARD, că situația a apărut din cauza „unui impas politic între clanurile ucrainene care se luptă nu pentru democrație, ci pentru ambiții personale și pentru a avea acces la fluxurile financiare, inclusiv la comerțul de gaze rusești în interiorul și în afara Ucrainei”. În continuare a men­ționat că, pentru a pune capăt diferen­dului, Ucraina trebuie să accepte relații comerciale cu Federația Rusă, fiind com­pletat și de președintele Dimitri Med­vedev care a insistat pentru plata datoriilor la gaz. După cum se observă, criza gazelor a debutat cu același sce­nariu. Rusia deține resursele și cere să fie plătită la fel cum o fac și ceilalți. Ucraina, în schimb, deține conductele și încearcă să impună condițiile, mai ales că este și cel mai mare consu­mator. Însă ucrainenii au minimalizat un aspect sau nici nu l-au luat în calcul. Și anume intransigența lui Vladimir Putin care în plină criză financiară a găsit momentul prielnic să joace mai dur și a mers pe cartea europenizării crizei, mizând astfel ca presiunea să cadă asupra Ucrainei.

Cum s-a descurcat UE cu jocul lui Putin?

Mai exact, pe data de 5 ianuarie Vladimir Putin a avut o întrevedere de lucru în fața presei cu Aleksei Miller, președintele Gazprom. Miller a acuzat Ucraina că a furat 63,5 milioane metri cubi de gaz și, întrebat de Putin ce intenționează să facă, a răspuns că va reduce volumul de gaz livrat la fron­tie­ra ruso-ucraineană cu o valoare echi­va­lentă celei furate. Premierul rus i-a aprobat intenția și, începând cu noap­tea de luni spre marți, volumul de gaze livrat spre Europa s-a micșorat, iar în ziua de 7 ianuarie statele europene ce erau alimentate cu gaz prin conductele ucrainene s-au trezit fără presiune, în pofida faptului că, după cum recu­noș­teau și oficialii ruși, își onorau contrac­tele. Țări precum Bulgaria, Republica Moldova și Slovacia, care depind în proporție de 100% de gazul rusesc, au fost grav afectate. În plus, valul de frig ce s-a abătut asupra Europei a făcut ca lipsa gazelor să se simtă și mai tare. În Balcani, numeroase școli și spitale au fost închise, în Bulgaria, Slovacia și Ungaria producția industrială a scăzut. În tot acest interval atât emisarii, cât și oficialii ruși și ucraineni făceau turul Europei pe la Bruxelles, Berlin, Praga sau Varșovia, încercând să se dezvino­vă­țească și să implice Uniunea Euro­peană în medierea crizei.
Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg, și UE a răspuns cu multă diplomație părților implicate. Calificând situația „complet inaccep­tabilă”, prin vocea președinției cehe a UE, Federația Rusă și Ucraina au fost forțate să-și rezolve la nivel bilateral  și „imediat” neînțelegerile, atribuindu-și doar misiunea de asistent.
În acest scop UE a mobilizat observatori la stațiile de măsurare a presiunii și a obținut în 12 ianuarie, datorită efortului lui Mirek Topolanek, prim-ministrul Republicii Cehe, un prim acord. Dar de această dată oficialii ruși s-au sucit și, după o joacă de-a v-ați ascunselea „uite gazul, nu e gazul”, au declarat că nu pot livra gaz fiindcă nu acceptă clauza adițională anexată de partea ucraineană la acord.
Probabil că în tot acest joc Fede­ra­ția Rusă a încercat să-i arate Uniunii Europene că frigul vine de la Kiev. Cel pu­țin la nivel înalt nu a reușit. Preșe­din­tele Comisiei Europene, Jose Ma­nuel Barroso, a admis ca ambele țări să fie acționate în justiție, iar cance­larul german, Angela Merkel, a mers mai departe avertizând Rusia că riscă să-și piardă credibilitatea din cauza întreruperii livrărilor de gaz.

Pace sau armistițiu?

După 18 zile de tratative, război mediatic și frig, președinții celor două companii implicate în criza gazelor, Aleksei Miller din partea Gazprom și Oleg Dubina din partea Naftogaz, asistați fiind de premierii Vladimir Putin și Iulia Timoșenko, au reușit să semneze acordul care a adus gazul în Europa.
Potrivit acordului, Ucraina va cum­pă­ra gazul rusesc de la 1 ianuarie 2010 „la un preț bazat pe formula europeană”, însă cu o reducere de 20% pentru anul în curs. Condiția este ca taxele de tranzit să rămână la nivelul anului 2008. Totodată, acordul elimină intermediarii, despre care se spune că au constituit un adevărat obstacol în vederea ajungerii la o înțelegere finală.
Din datele acordului nu vedem vreun câștigător sau vreun perdant. Federația Rusă a reușit în sfârșit să elimine intermediarii și să stabilească pentru vecina sa un preț la gaze bazat pe „formula europeană”. Victoria este de ordin moral, deoarece din punct de vedere economic a învins parțial U­craina, ținând cont de faptul că în acest an se așteaptă scăderi de preț la gaze.
Cu toate acestea, Ucraina nu este mulțumită. Președintele Viktor Iușcen­ko și o serie de oameni de afaceri importanți au apreciat acordul un eșec și nu sunt de acord cu tariful fixat. Motivul este lesne de înțeles. Ucraina este cel mai mare consumator și merită reduceri.
În aceste condiții se pune o între­bare. Acordul semnat de Rusia și Ucraina este începutul păcii sau doar un armistițiu? Poate fi și una, și alta. Acum mărul discordiei s-a mutat de la Moscova la Kiev, fiindcă reprezentanții săi au jucat inteligent.
Astfel, dacă divergențele politice vor continua în capitala Ucrainei și oamenii de afaceri vor exercita presiuni asupra politicului, cu siguranță Rusiei i se va cere să demareze noi tratative la fel cum s-a întâmplat în martie 2005. Asta va face din acordul ruso-ucrai­nean de la 19 ianuarie un simplu armis­tițiu, iar rușii abia așteaptă ca ucrainenii să-și exprime nemulțumirea pentru a fi îndreptățiți să negocieze de pe poziții mai dure și mai convingători în atragerea finanțărilor europene pentru proiectele South Stream și Nord Stream.
Publicat în : Politica externa  de la numărul 63

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: