Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Cum va aborda Administrația Obama politica externă a SUA?

Virginia MIRCEA

Barack Obama și Hillary ClintonNoul președinte american Barack Obama concluziona că deceniile de concentrare asupra Israelului și a palestinienilor au distras atenția SUA de la sarcina, mai urgentă din punct de vedere strategic, de a promova principiile liberale în lumea islamică, și că acest lucru a permis extremismului islamist să prindă rădăcini și să se dezvolte.

Schimbare de curs în relația SUA-Israel

Orientul Mijlociu are un mod de a se impune în agenda publică, depășind celelalte priorități ale locatarilor de la Casa Albă, indiferent de partidul care se află la guvernare. Pentru George W. Bush, aten­tatele de la 9/11 au transformat al-Qaeda, extremismul islamist și ame­nințarea Saddam Hussein în principala preocupare a administrației sale. Admi­nistrația Bush și-a început mandatul hotărâtă să evite greșelile prede­ce­sorilor. Spre deosebire de Bill Clinton, George W. Bush nu avea nici o intenție de a contribui personal la procesul de pace dintre arabi și israelieni. Aten­tatele teroriste din 2001 au consolidat această hotărâre, iar noul președinte Barack Obama concluziona că dece­niile de concentrare asupra Israelului și a palestinienilor au distras atenția SUA de la sarcina, mai urgentă din punct de vedere strategic, de a promova principiile liberale în lumea islamică, și că acest lucru a permis extre­mismului islamist să prindă rădă­cini și să se dezvolte.
Washingtonul revine astăzi la situația din 2000, cu problema pales­tiniană în centrul priorităților SUA în Orientul Mijlociu. “Am permis relației noastre speciale cu Israelul să devină exclusivă“, spunea Aaron David Miller, consilier democrat pentru Orientul Mijlociu, într-un interviu acordat “The New York Times” în luna ianuarie. “Ne-am complăcut cu prea multe idei israeliene proaste.” Deși cei care speră la poziții importante în administrația Obama au fost mai puțin direcți, ideea im­plicită este că relația specială a Statelor Unite cu Israelul se va schimba.
Schimbarea de curs sugerată de mai multe răspunsuri date de susți­nă­torii lui Obama în ultimele luni readuce soluționarea conflictului arabo-israe­lian în centrul diplomației americane în Orientul Mijlociu. În această privință, Israelul va fi supus la presiuni pentru a discuta direct cu Siria, sub auspicii americane, și pentru a restitui Înălți­mile Golan în termeni care ar părea inacceptabili. Medierea americană agresivă va aduce la masa negocierilor Fatahul și noul guvern israelian, în timp ce Hamasului îmblânzit îi va fi oferit un loc neoficial la margine, dacă permite ca rolul conducător să fie preluat de Fatah. Mulțumite de această nouă hotă­râre americană de a redefini legă­tura specială cu Israel (și de aban­do­na­rea operațiunilor de „eliberare”), Egiptul, Arabia Saudită și alte state din Golf se vor alătura eforturilor ameri­ca­ne de a izola și mai mult Iranul și de a obliga regimul de la Teheran să facă unele concesii.

Administrația Obama va trebui să pășească pe un drum accidentat și îngust în relațiile cu Moscova în 2009

Rusia se confruntă cu o versiune deosebit de severă a recesiunii glo­bale. Indiferent de cât de afectată va fi economia sa, este inevitabilă apariția a două curente politice largi, fiecare din ele cu implicații profunde pentru politica externă a Rusiei și pentru relațiile SUA-Rusia.
Primul va fi nemulțumirea tot mai mare față de activitatea guvernului Putin, ceea ce ar putea duce la o criză politică. Al doilea va fi o cenzură reac­ționară: represiune internă sporită și o accentuare a politicilor externe deja îngrijorătoare.
Dimensiunea și profunzimea problemelor economice ale Rusiei – și, așadar, dimensiunea turbulențelor politice – vor depinde în principal de două variabile. Prima este declinul rublei. Moneda națională se depre­cia­ză constant, atingând un minim istoric față de euro în ciuda faptului că banca centrală a cheltuit 161 miliarde de dolari ca să o protejeze începând de la jumătatea lui septembrie 2008. Este o realitate că rubla a pierdut între 25% și 30% din valoare; principala problemă de politică este dacă această slăbire poate fi gestionată, asigurându-se o scădere treptată, sau dacă depre­cie­rea se va transforma într-o prăbușire generată de panică. Deja rușii au vândut în septembrie în jur de 160 de miliarde de ruble pentru a cumpăra 6 miliarde de dolari – cea mai ridicată cerere pentru dolar de după criza financiară din 1998.
Al doilea factor este prețul petro­lu­lui. Anul trecut, veniturile din petrol au reprezentat cel puțin o cincime din PIB-ul Rusiei și jumătate din veniturile la bugetul de stat. La 40 de dolari barilul, bugetul de stat intră într-un deficit de 3%-4%. În ultimii 8 ani, economia națională a oglindit fluctuațiile în prețul petrolului. Așadar, creșterea econo­mi­că de 7%-8% estimată pentru 2008 va ajunge la cel mult 1%-2% în 2009. Creș­terea zero sau chiar recesiunea nu sunt excluse.
O astfel de situație este cea mai periculoasă din punct de vedere politic pentru o țară a cărei populație s-a obișnuit cu venituri în creștere cu 8%-10% în fiecare an din 2000 încoace. Este evident că reacția va fi una de dezamăgire pronunțată, mai întâi în rândul elitelor și apoi al publicului larg.
În ciuda scăderii ratei sărăciei de la 20% la 14% în ultimii cinci ani, zeci de milioane de ruși continuă să ducă o viață precară: potrivit unui sondaj recent, 37% din totalul familiilor au bani doar pentru a se hrăni. Șomajul și inflația în creștere (14% era în noiem­brie) ar putea scoate oamenii pe străzi.
Periculoasă pentru orice regim, o astfel de dezamăgire ar fi cu atât mai îngrijorătoare într-o țară în care legitimitatea întregii structuri politice pare a se baza pe popularitatea unui singur om, Vladimir Putin, a cărui faimă uriașă a fost generată în special de prosperitatea economică relativă din timpul mandatului său. Această legiti­mitate periculos de redusă va fi pusă la grea încercare în lunile următoare.
Întârzierea sau măcar limitarea conse­cințelor politice inevitabile ale crizei economice va fi probabil moti­vația unei alte tendințe politice: încer­ca­rea elitei conduse de Putin, strâns unită în jurul Gazprom, Rosneft, al companiilor de stat și al „oligarhilor” loiali din industrie, de a contracara cri­ticile prin impunerea unei „verticale autoritariste a puterii”.  
Modificarea constituției pentru a permite președintelui să dețină aceas­tă funcție 12 ani consecutiv anunță implementarea acestei strategii. A­men­damentul a fost adoptat cu o majo­ritate zdrobitoare în ambele camere ale Adunării Federale în doar 3 săptămâni în noiembrie 2008, și ra­tificat de toate cele 83 de parla­mente regionale în mai puțin de o lună, iar preșe­dintele Dimitri Medvedev a pro­mulgat-o rapid.
Un scenariu vehiculat la Moscova spune că Dimitri Medvedev își va asuma deplina responsabilitate pentru criză și va demisiona, lăsând Kremlinul în mâinile prim-ministrului Vladimir Putin, care va fi curând reales preșe­dinte.
Un proiect de act normativ introdus pe 12 decembrie în Dumă extinde definiția trădării, care se pedepsește cu până la 20 de ani de închisoare, astfel încât să includă și “desfășurarea de activități de natură să pună în pericol ordinea constituțională, suve­ra­nitatea și integritatea teritorială” a Rusiei. Exact în aceeași zi, Parlamentul a aprobat eliminarea dreptului la proces cu jurați pentru cei acuzați de trădare. Cruzimea cu care trupele speciale de intervenție, OMON, au atacat protestatarii, jurnaliștii și privitorii din Vladivostok în weekendul din 20 decembrie 2008 ar putea fi o avanpremieră a ceea ce va urma.
Un contraatac reacționar va implica de asemenea continuarea și intensificarea propagandei neîncetate și asurzitoare care descrie Rusia ca pe o “fortăreață sub asediu“ înconjurată de inamici conduși de SUA în afară, de subminată de “coloana a cincea” a opoziției politice democratice în interior.
Cea mai importantă lecție a relațiilor lui George W. Bush cu Rusia este aceea că prioritățile de politică externă ale Kremlinului depind de ideologia în schimbare și agenda de politică internă a conducătorilor Rusiei, mult mai mult decât de orice fac sau nu fac SUA. Motiv pentru care renunțarea de către SUA la tratatul privind rachetele anti-balistice a fost acceptată cu calm în 2002, în timp ce intenția de a instala un sistem antirachetă a provocat furia Moscovei în 2007. Dacă reacția câștigă teren acasă, Kremlinul va continua o politică externă ostilă sau de-a dreptul agresivă de renaștere și revanșă, menită între altele să distragă atenția de la și să justifice represiunea internă. Recuperarea avantajelor geostrategice pierdute o dată cu prăbușirea Uniunii Sovietice va rămâne obiectivul fundamental al Moscovei, mai ales pe teritoriul fostei URSS.
Administrația Obama va trebui să pășească pe un drum accidentat și îngust în relațiile cu Moscova în 2009, pendulând între apropierea de Moscova în probleme-cheie de interes comun:  Iran, apărarea anti-rachetă, neproliferare, terrorism  pe de o parte, și scopul strategic mai larg de sprijinire a consolidării democrației în Rusia.

Nevoia unei abordări îndrăznețe a Asiei


Barack Obama a vorbit puțin despre Asia. În comparație cu dezastrul economic din Statele Unite și crizele din Orientul Mijlociu, Asia poate părea o mare liniștită. Însă în adâncime sunt curenți tumultuoși, iar costurile unei crize economice sau politice în Asia ar putea pune în umbră problemele cu care se confruntă SUA. Viitorul SUA este legat de cel al Asiei, și succesul actualei administrații va fi privit și prin prisma asiatică.
În plină criză economică, Asia con­tinuă să furnizeze aproape două treimi din producția globală, majoritatea bu­nu­rilor fiind exportate în Occident. Însă Japonia, China și alți producători impor­tanți deja se confruntă cu scăderi masive ale exporturilor, iar Japonia, a cărei producție industrială a scăzut cu aproape 8% în noiembrie, a intrat deja oficial în recesiune. Fabricile de pro­duse de consum din China disponibili­zea­ză angajați sau își închid porțile, iar numeroși experți avertizează că, dacă situația economică se înrăutățește în regiunile mai sărace din interiorul con­ti­nentului, China s-ar putea confrunta cu mișcări sociale. Chiar și noii „tigri în miniatură”, ca Vietnamul, își reduc pre­vi­­­ziunile privind creșterea econo­mică.
Pericolul este că în anii următori, economiile asiatice fragile s-ar putea orienta spre aranjamente comerciale exclusive sau ar putea lua măsuri de protejare a piețelor interne, în parte la cererea cetățenilor. Aceasta ar com­promite creșterea economică de câte­va decenii încoace, mulțumită căreia milioane de persoane din Asia au scăpat de sărăcie și din care au avut de câștigat și companiile și consu­ma­to­rii occidentali. De aceea, președin­tele Obama probabil se va orienta spre sprijinirea ratificării Acordului de Liber Schimb Coreea-SUA și să folosească aprobarea lui ca punct de plecare pen­tru o nouă rundă de negocieri de liber schimb cu Asociația Națiunilor Sud-Est Asiatice (ASEAN) și Japonia. Dacă SUA se vor grăbi să joace un rol important, vor crește șansele negocierilor de liber schimb la nivel regional, și ar ajuta Japo­nia și China să aibă încredere una în cealaltă și să coopereze, în loc să concureze, într-un mediu multilateral.
Discuții publice la nivel înalt între SUA și țările asiatice privind moda­litățile de depășire a crizei economice, cooptarea Japoniei, a Coreei, a Chinei, a Indiei, a Indoneziei și a altor țări într-un summit în care să fie analizate “lec­ți­ile” crizei financiare din Asia din 1997 și ale politicilor japoneze (eșuate) de stimulare a cheltuielilor guverna­men­ta­le din anii 1990 ar putea conduce la o serie de inițiative care să se bucure de mai mult consens decât summitul G-20 complet irelevant organizat de fostul președinte american George W. Bush în noiembrie 2008.
"HuEconomia nu este singura capcană pentru politica asiatică a președintelui Oba­ma. Problemele politice și de secu­ri­tate din Asia sunt complexe și ne­ce­sită o abordare nuanțată din partea SUA. Eșecul discuțiilor în șase privind dezvoltarea capacităților nucleare ale Coreei de Nord înseamnă că secretarul de stat Hilary Clinton va trebui să por­nească de la o acceptare de facto de către SUA a unei Corei de Nord înar­ma­te nuclear, care pare interesată doar de un vals diplomatic fără sfârșit. Preșe­dintele Obama și secretarul de stat Clinton trebuie să stabilească dacă are vreun sens să trimită oficialii americani înapoi la o altă rundă de negocieri, atâta timp cât alți parti­ci­panți la discuții par mulțumiți de status quo.
Consolidarea relațiilor sino-ame­rica­ne are o miză uriașă atât pentru Washington, cât și pentru Beijing. Cu toate acestea, divergențele pronunțate în legătură cu politicile privind Burma și Tibet, precum și continua acumulare de capabilități militare a Chinei pot complica relațiile, mai ales dacă de­cli­nul economic va spori nervo­zitatea liderilor chinezi. Administrația Obama ar trebui să reziste tentației de a pune relațiile dintre SUA și China mai presus de cele cu aliații săi sau cu Asia în an­samblu.
Mai este și spectrul instabilității democrației în întreaga Asie, din Thailanda până în Japonia. Nici un președinte nu-și dorește un eșec al democrației în timpul mandatului său, și un rol-cheie al politicii lui Obama pentru Asia ar trebui să fie sprijinirea guvernării democratice în rândul sta­te­lor aliate și prietene, prin dialoguri oficiale și neoficiale. Președintele Oba­ma are în față provocări cum nimeni altcineva nu a avut în istoria recentă.  

Japonia - partenerul tradițional din Asia

Succesul probabil al Partidului De­mo­crat al Japoniei în alegerile parla­mentare din acest an ar putea marca începutul unei noi ere în politica japo­ne­ză și ar putea avea un impact semni­ficativ asupra relațiilor administrației Obama cu cel mai apropiat aliat al său în Asia.
După ce a părut să-și revină la înce­putul acestui deceniu, Japonia se con­fruntă din nou cu o multitudine de proble­me grave, de la un sistem politic paralizat la o economie intrată din nou oficial în recesiune. Alegătorii japonezi, ca și cei americani, vor o schimbare, iar succesul probabil al Partidului De­mocrat în alegerile parlamentare din acest an ar putea marca începutul unei noi ere în politica japoneză și pune capăt dominației de peste o jumătate de secol a Partidului Democrat Liberal. Un guvern PDJ nu doar va adopta poli­ti­ci noi, ci ar putea avea un impact sem­ni­ficativ asupra relațiilor admi­nis­trației Obama cu cel mai apropiat aliat al său în Asia.
Ichiro Ozawa, șeful PDJ, și-a pe­tre­cut ultimele două decenii încercând să învingă PDL-ul, în principal prin măsuri popu­liste, ca reformarea sistemului fiscal, îmbunătățirea serviciilor sociale și distanțarea Japoniei de politicile SUA – mai ales de cele legate de războiul împotriva terorismului. El și-a afirmat nu o dată dorința de a colabora mai strâns cu ONU în problemele inter­na­ționale și de a evita implicarea în acti­vitățile militare globale ale SUA.
Preferințele politice ale lui Ozawa stârnesc îngrijorare în rândul susți­nă­torilor “alianței puternice” de ambele părți ale Pacificului. De asemenea, el pare mai pro-China decât liderii japo­ne­zi din ultima vreme, care au echi­li­brat încet, dar sigur beneficiile eco­nomice ale unei relații sino-japo­ne­ze mai strânse cu preocupările legate de influența politică și puterea militară în creștere ale Beijingului.
Chiar dacă va câștiga, Ozawa nu va avea mână liberă să impună noi politici interne și externe. PDJ este subminat de dispute interne. Tinerii “lupi” ai poli­ti­cii externe sunt neliniștiți de propu­nerea conducătorilor lor de a strânge relațiile cu ONU sau China. Alții sunt sceptici că programul PDJ privind încu­rajarea masivă a cheltuielilor în scopul repornirii economiei va avea mai mult succes decât politicile de creditare eșuate promovate de PDL în anii 1990. Mai mult, dacă după ce ajung la putere democrații eșuează, tinerii politicieni din întregul spectru ar putea prefera să-și unească eforturile, modificând astfel radical scena politică japoneză.
Chiar dacă alegătorii japonezi dau un verdict clar în aceste alegeri, oricine va câștiga se va confrunta cu o provo­care economică uriașă în 2009. Înce­ti­nirea economică globală este resimțită de principalii exportatori japonezi, ca Toyota, iar efectul de domino asupra numeroșilor furnizori japonezi ai multi­na­ționalelor va avea un impact gene­ra­lizat asupra unei economii deja fragile.
Fără o politică guvernamentală fer­mă de scădere a impozitelor și fără reluarea reformelor inițiate de fostul prim-ministru Junichiro Koizumi, câști­gu­rile economice ale Japoniei de la începutul deceniului riscă să fie pier­dute, iar țara s-ar putea confrunta cu încă un “deceniu pierdut“. Împreu­nă cu declinul prelungit al economiei americane, economia globală va fi pro­fund slăbită de problemele care afec­tează cele mai mari două economii ale lumii.
Administrația Obama are nevoie de tot ajutorul pe care îl poate primi pentru a putea repune pe picioare economia și a asigura stabilitatea în întreaga lume. Fără îndoială Obama va găsi numeroase domenii de interes co­mun cu un posibil guvern Ozawa, dar ambii trebuie să învețe din politicile ineficiente adoptate în timpul rece­siu­nii Japoniei din anii 1990. Ambii ar trebui să recunoască faptul că parte­neriatul lor trans-pacific poate fi un instru­ment puternic pentru rezolvarea unora dintre problemele cele mai grave cu care se confruntă, dar ambii trebuie să acționeze cu hotărâre.
De aproape cinci decenii, alianța SUA-Japonia a stat la baza păcii și a securității în Asia Pacific. Alianța a permis dislocarea avansată a zeci de mii de soldați americani și colaborarea dintre cele două state într-o gamă largă de probleme de securitate. În prezent, aceeași alianță este pusă la încercare de ascensiunea economică și militară a Chinei, de continuarea crizei în Core­ea de Nord și de lupta pentru menți­nerea ritmului reformelor democratice în regiunea Asia-Pacific.
În timp ce Asia se confruntă cu aceste schimbări, Statele Unite și Ja­ponia trebuie să-și reorienteze parte­neriatul spre o colaborare pentru spri­jinirea liberalizării politice și economice a regiunii. Washingtonul și Tokyo ar trebui să consolideze și să promoveze perspectiva ca democrația, economia de piață și politicile de securitate transparente să devină o regulă în Asia în secolul al XXI-lea. Pe scurt, alianța SUA-Japonia ar trebui să fie instru­men­tul principal al ambelor țări în gestio­narea, prevenirea și utilizarea cât mai adecvată a multitudinii de schimbări ce au loc în Asia.
Sarcinile principale pentru Wa­shing­ton și Tokyo sunt dezvoltarea de noi capabilități, eliminarea barierelor împotriva cooperării de securitate, și dezvoltarea de concepte comune de operațiuni militare menite să facă față provocărilor din Asia și nu numai. Această agendă este una ambițioasă, dar și necesară. În ultimul deceniu, Statele Unite și Japonia au făcut primii pași pentru a răspunde la aceste provocări, adaptând treptat alianța la o nouă agendă. Totuși, această încer­care de transformare a alianței a fost permanent împiedicată de regimul de restricții impus asupra politicii de securitate a Japoniei de constituția sa, încă de acum șase decenii, și și-a pierdut elanul în timpul mandatului lui Junichiro Koizumi. De pe această bază de progres cu întreruperi, depinde acum de membrii noii administrații SUA și de omologii lor japonezi să relanseze progresul și reforma.
Sunt patru domenii în care există o cerere tot mai mare de operațiuni comune ale SUA și Japoniei: apărarea anti-rachetă, menținerea superiorității aeriene, securitatea maritimă și opera­țiunile de atac. Acestea sunt cele mai sofisticate domenii ale operațiunilor militare contemporane și, pe măsură ce SUA și Japonia fac eforturi să-și con­so­lideze cooperarea în acest domeniu, acțiunile lor le vor obliga să rezolve probleme fundamentale pentru relația lor, așa cum este interdicția japoneză asupra autoapărării colective.

Dosarul proliferării armelor nucleare

Președintele american Barack Oba­ma a promis schimbări majore în diplomația americană și a criticat repetat administrația Bush atât pentru substanța, cât și pentru stilul politicii sale externe. Obama a promis mai mul­tă negociere și mai mult multila­teralism – și mai puțin zăngănit de săbii și unilateralism de tipul „accepți condițiile noastre, sau salutare”. Dar, dacă subiectul-cheie al campaniei lui Obama a fost Irakul, cea mai mare problemă cu care se va confrunta este contracararea proliferării armelor nu­clea­re, Iranul și Coreea de Nord fiind primele pe agenda de lucru.
Cu privire la acest subiect, sunt uimitoare asemănările dintre cam­pa­nia lui Obama și cel de-al doilea man­dat al președintelui George W. Bush. Date fiind contraperformanțele recente ale lui Bush, continuitatea între cele două președinții este îngrijorătoare, nici Coreea de Nord, nici Iranul nefiind pregătite să renunțe de bunăvoie la programele nucleare sau balistice.
Eșecul jenant înregistrat recent în negocierile în șase evidențiază clar că, în mandatul Obama, toate vor fi vechi și nouă toate. Aceste negocieri sunt exemplul clasic al diplomației multila­te­rale, adoptate încă din 2003 cu o diferență exagerată față de Coreea de Nord,  Phenianul fiind curtat cu o delica­tețe de invidiat. Coreea de Nord a cerut compensații și pentru simpla prezență la masa negocierilor, a smuls concesie după concesie, a renegociat la nesfârșit capitole care fuseseră în­chi­se și a sfârșit prin a nu da nimic important la schimb.
Când a fost supusă la presiuni, Coreea de Nord a ripostat, amenințând cu distrugerea Coreei de Sud. Ultima dată, la Beijing, Phenianul a refuzat să semneze ceea ce negociatorii ame­ri­cani susțin că a acceptat verbal – și anu­me verificarea promisiunii de abandonare a programului nuclear.
În dosarul iranian, tot de cinci ani încoace George W. Bush a susținut o diplomație europeană fermă. Europenii au oferit tot felul de recompense pentru a convinge Iranul să-și aban­doneze programul nuclear, în schimbul unui alt tip de relație cu Europa și SUA. Fapt care nu a produs nici o schimbare în obiectivul strategic al Iranului de obținere de armament nuclear. Sin­gura consecință reală este că Iranul e cu cinci ani mai aproape de atingerea acestui obiectiv. Acum dispune de know-how local pentru gestionarea întregului ciclu nuclear.
Alternativa Obama:  “Să oferim re­gimu­lui iranian o alegere clară”, folo­sind recompense și sancțiuni pentru a convinge Iranul să renunțe la aspira­țiile sale nucleare. Exact asta au facut și administrația Bush, și europenii. Poate reuși administrația Obama acolo unde cei mai elocvenți europeni au eșuat?
În ce privește Coreea de Nord, președintele Obama a spus doar generalități, iar cu liderii iranieni do­rește o întâlnire. Fostul președinte american George W. Bush a evitat să se întâlnească personal cu liderii de la Teheran pentru că a considerat că un astfel de demers ar putea fi interpretat ca un act de legitimare a regimului iranian.  
"a"Până în prezent, nici Coreea de Nord, nici Iranul nu sunt pregătite să renunțe de bunăvoie la programele nucleare sau balistice. Greșeala admi­nistrației Bush a fost că a crezut că negocierea și concesiile reciproce pot contribui la atingerea scopului SUA: acela de a pune capăt amenințărilor cu proliferarea emise de Phenian și Teheran – în timp ce obiectivele celor doi adversari ai SUA erau exact invers. Ei au reușit să câștige timp pentru a-și per­fecționa și extinde programele nucleare, pentru a obține cât mai multe recompense și a-și asigura legitimitatea pe scena mondială.
Iranul și Coreea de Nord și-au atins scopurile prin diplomație. SUA nu au reușit să le atingă pe ale lor. Cum va putea reuși noua administrație Oba­ma? În primul rând, prin sprijinul Chinei care are o influență reală asu­pra Coreei de Nord și l-ar putea aborda pe Kim Jong Il într-un mod imposibil de realizat în formatul de negocieri în șase.
Opțiunile în dosarul iranian sunt mai limitate, dar un început bun ar putea fi efortul susținut de a înlocui regimul și susținerea unei eventuale decizii a Israelului de a ataca facilitățile nucleare ale Iranului.
Abordarea adoptată de preșe­din­tele Obama în privința statelor-problemă va continua o parte din politicile administrației Bush, care au încercat fără succes să pună capăt proliferării armelor nucleare.

Administrația Obama și America Latină

Președintele Obama nu a pus vreodată piciorul în America de Sud. Însă lipsa lui de experiență poate fi compensată prin cultivarea unui tip de relații personale care au o importanță unică în America Latină. Noul preșe­din­te, membru al unui partid politic care dato­rează multe sindicatelor ame­ri­cane, ar putea fi surprins de susținerea de care se bucură comerțul liber în re­giune.
Parteneriatul pe care Obama și Inacio “Lula” da Silva președintele Bra­ziliei (fost lider sindical) l-ar putea cons­trui pe un teren comun de valori va remodela viitorul relațiilor SUA cu Brazilia și cu restul Americii Latine pentru următoarele câteva decenii. Oba­ma va învăța de la Lula că majoritatea liderilor politici ai regiunii – chiar și din „stânga” tradițională – sunt devotați politicilor responsabile de economie de piață și guvernării demo­cratice. Tipul de populism autoritarist al președintelui Venezuelei, Hugo Chavez – care oferă săracilor pâine în schimbul sacrificării libertății –, nu prea are succes în rândul adevăraților democrați.
Președintele Obama va pune probabil accent pe angajamentul SUA de a lupta împotriva sărăciei structu­rale și a foametei, care-i cuprind pe mulți dintre cetățenii acestei regiuni. De asemenea, pe susținerea unor reforme în sistemele de educație și eliminarea analfabetismului, astfel încât oamenii din toate clasele sociale să aibă instrumentele de bază pentru a-și trage la răspundere guvernele și pentru a profita de locurile de muncă noi și mai bine plătite create de eco­nomiile emergente. Și ar trebui să amintească vecinilor săi că statul de drept, instituțiile democratice puter­ni­ce, codurile fiscale și de muncă sim­pli­ficate și protejarea drepturilor de pro­prietate intelectuală și a investițiilor private sunt elemente indispensabile ale creșterii economice.
Date fiind istoria sa personală unică și charisma sa, președintele Oba­ma ar putea reuși să îngroape moștenirea paternalismului și a gân­dirii de tip “sumă zero” (în care doar SUA câștigă) care a afectat relațiile dintre SUA și restul continentului ame­rican. Liderii din regiune nu așteaptă de la noul președinte al Statelor Unite o rețetă regională de succes scrisă pe tăblițe de piatră, ci se așteaptă la relații solide, bazate pe respect, cu un președinte american interesat de construirea unui parteneriat autentic cu vecinii săi.
Publicat în : Cover story  de la numărul 63

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: