Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

O superputere mai puțin super

Jonathan SCHELL

După unii, Statele Unite sunt singurul imperiu total din istorie – cuprinzând toate domeniile, de la cel militar la cel economic, la cel cultural – dar potrivit filosofului Thomas Hobbes, puterea este doar un "mijloc actual de a obține un avantaj viitor previzibil." În acest sens, statutul de superputere al Americii pare mai puțin impresionant. Ocuparea unei țari mici, Irakul, a supus armata americană la presiuni excesive, iar capitalul asiatic în bonuri de trezorerie SUA pune economia americană în mâinile câtorva guvernatori de bănci centrale. Mai mult, relațiile cu aliații tradiționali din Europa sunt mai proaste ca oricând. Astăzi, adevărata definiție a termenului "superputere" pare să ne scape. Europa este pe calea cea bună, urmărind un tip de putere bazată mai mult pe cooperare, atât în interiorul granițelor proprii, cât și în relația cu restul lumii, și mai puțin pe forța militară.



Unul din lucrurile cele mai greu de judecat în lumea de astăzi este dimensiunea puterii americane. Armata sa este supusă la o presiune uriașă, economia sa este prizoniera unui munte de datorii externe de dimensiunea Munților Himalaya, datoria internă se ridică la cer, politica sa externă este încurcată în contradicții...
Pe de o parte, nu este nici un dubiu că SUA au cel mai puternic arsenal din lume, că economia americană este de asemenea cea mai mare din lume și că filmele și programele de televiziune americane sunt consumate la nivel global. America este gratulată cu titlul de "singura superputere", iar mulți dintre detractorii și susținătorii săi o privesc drept primul imperiu global  al lumii. Pe de altă parte, încă nu este clar ce pot obține SUA cu aceste avantaje care iau ochii. Pentru că puterea, așa cum scria Thomas Hobbes în una din cele mai succincte și durabile definiții date vreodată puterii, este "un mijloc actual de a obține un avantaj viitor previzibil." Puterea, în fond, nu este o simplă risipă de energie. Trebuie să existe și rezultate.
Măsurată după criteriul lui Hobbes, superputerea arată mai puțin super. Armata sa este supusă la o presiune uriașă de ocuparea unei singure țări slabe, Irakul. Economia sa este prizoniera unui munte de datorii externe de dimensiunea Munților Himalaya, mare parte aflată în mâinile unui rival strategic, China, care deține aproape 200 de miliarde de dolari în bonuri de trezorerie. Datoria internă, provocată în parte de cheltuielile de război, se ridică și ea la cer. SUA au eșuat dramatic în ce privește principalul obiectiv declarat de politică externă, non-proliferarea armelor de distrugere în masă: în timp ce a căutat în zadar programe nucleare în Irak, unde ele nu existau, au permis Coreei de Nord (unde se pare că există) să tragă de timp, iar acum par să nu știe ce politică să adopte pentru a împiedica Iranul să meargă pe aceeași cale. Președintele a anunțat că scopul său este "sfârșitul tiraniei", dar în primul său mandat mișcarea globală pentru democrație a făcut cel mai mare pas înapoi de la Războiul Rece încoace: Rusia a alunecat spre autoritarism.
Fundațiile slabe ale puterii SUA au fost vizibile în vizitele președintelui american. Puțin înainte ca Bush să aterizeze la Bruxelles, cancelarul german Gerhard Schröder a criticat liniștit, dar ferm abordarea președintelui SUA în domeniul afacerilor internaționale, descrisă drept militarizată și americano-centrică. NATO, a anunțat el eretic, nu ar mai trebui să fie "calea principală" a relației trans-atlantice. Înseamnă asta că Europa va continua să primească indicații de la Washington pe o altă cale? Nu prea: potrivit cancelarului, politica germană avea să fie formulată "în Europa, pentru Europa și din Europa." Înclinația superputerii spre acțiune militară a fost și ea respinsă. Cancelarul german a afirmat că "provocările se află astăzi dincolo de fosta zonă de asistență reciprocă a Alianței Nord-Atlantice. Iar ele nu impun în primul rând răspunsuri militare."
Schröder avea susținere puternică acasă. Un sondaj publicat în ziarul german "Die Welt" arăta că "Vladimir Putin este considerat mai de încredere decât George W. Bush, iar Franța un partener mai important pentru politica externă și de securitate a Germaniei decât Statele Unite. Nici apropierea mai mare a politicii externe germane de SUA nu este dorită."
Între timp, în culise, într-o vizibilă extindere a procesului intern de consolidare a constituției, Europa prelua conducerea în construcția unor instrumente de cooperare globală, între care Protocolul de la Kyoto privind încălzirea globală și Tribunalul Penal Internațional. Abia ajunsese președintele SUA în Europa, că o trapă economică a părut să i se deschidă în față atunci când Banca Centrală Sud-Coreeană a anunțat că intenționează să își transfere o parte din rezervă din dolari în alte valute, provocând o scădere cu 174 de puncte a indicelui mediu Dow Jones. A doua zi, banca și-a retras anunțul și dolarul și-a revenit, dar nu înainte să se dezvăluie fragilitatea poziției economice a SUA în lume.
Într-o atmosferă de zâmbete de complezență și ceremonii tensionate, în loc să reflecte o simpatie a opiniei publice locale, dineurile și toasturile prezidențiale mai degrabă au compensat lipsa ei.
Cu cât mai puțin popular era Bush într-o anumită țară, se pare, cu atât mai vesele erau întâlnirile la vârf. Chiar și în mica Slovacie, unde festivitățile au părut mai spontane decât în alte țări, un sondaj de opinie a arătat că majoritatea cetățenilor credeau că SUA, și nu Rusia, reprezintă cea mai îngrijorătoare amenințare la adresa democrației.
În întâlnirea cu Putin, Bush a părut aproape servil, adresându-se amabil de câteva ori cu “prietenul meu Vladimir” unui Putin rece și întunecat (este expresia care i se așterne în mod natural pe față). Cât despre democrația din Rusia, omul care avea de gând să "pună capăt tiraniei" oriunde în lume nu a putut decât să murmure: "Am reușit să-mi exprim îngrijorarea cu privire la hotărârea cu care Rusia aplică aceste principii universale."
A prins contur astfel o imagine a unei relații ciudate cu Europa. În fața unui Bush-Don Quijote, pornit, la porunca lui Dumnezeu, împotriva unor monștri imaginari, Europa a jucat rolul lui Sancho Panza, încurajându-l pe Cavalerul Tristei Figuri, dar ironizându-l pe la spate. Sau poate o comparație și mai bună ar fi cu cealaltă mare relație inversată dintre stăpân și servitor, cea dintre aristocratul tembel Bertie Wooster al lui P.G. Wodehouse și înțeleptul și puternicul său valet Jeeves, care se străduiește să îl scoată pe Wooster cu fața curată din boacănele ridicole pe care le face în înalta societate. Diferența este că salvarea Europei este mimată. Da, Franța dă o mână de ajutor în Irak – cu un ofițer, lucrând de la sediul NATO din Europa.
În istorie, ascensiunea pretendenților la statutul imperial a condus de regulă la alianțe militare împotriva lor. Așa s-a întâmplat, de pildă, atunci când o fostă republică imperială, Franța lui Napoleon, a cucerit majoritatea Europei, ca să fie apoi învinsă de o alianță bizară între Marea Britanie, Rusia și Austro-Ungaria. Nu este cazul astăzi. Europa pare hotărâtă să ocolească, și nu să înfrunte provocarea americană. Iar puterea? Cea americană este săracă în "avantaje viitoare." Rivalitatea plutește în aer, dar nu mai ia o formă marțială. În loc de asta, Europa pare acum concentrată pe propria construcție economică și politică – pregătindu-se, se pare, pentru un alt tip de putere, bazată mai mult pe cooperare, atât în interiorul propriilor granițe, cât și în relație cu restul lumii, și mai puțin pe forță militară.

Jonathan Schell este profesor asociat la Centrul Yale de Studii privind Globalizarea.

Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 62

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: