Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Doamna Roosevelt (partea a doua)

acad. Mircea MALIȚA

I-a stat alături în suferință, dar mai ales în voința uriașă de a supraviețui. A devenit, în campania de alegeri din 1928, militantă, prezentă în lupta electorală, ținând discursuri, stabilind alianțe utile găsind vocabularul potrivit. La fel în toate campaniile lui. A fost „ochii și urechile” președintelui, scrie David Boorstin, istoricul și viitorul director al Bibliotecii Congresului (un post echivalent cu ministrul Culturii din alte țări care nu figurează în guvernul american). Citez o personalitate pe care am avut privilegiul de a o cunoaște îndeaproape, mulți ani după aceea. 


În 1936, Roosevelt e reales președinte al Statelor Unite. Criza cea mare nu era complet vindecată. Începe prin a spune că munca nu e terminată și că „vede o treime a națiunii prost adăpostită, prost îmbrăcată, prost nutrită”. De data aceasta, inamicii săi îi  produc dificultăți și îi creează obstacole, noi prilejuri de a-l face pe Roosevelt să-și încordeze mintea și să-și perfecționeze strategiile. După ce câștigă a treia alegere în 1940, când Hitler se dezlănțuise împotriva Europei, înghițită prin războiul-fulger, Roosevelt mărește ajutoarele către Anglia, rămasă pe poziții, sub formule care păstrau încă neutralitatea dorită de opinia publică americană. Simpatia și adeziunea sa merg către cei cărora li se furase libertatea. Roosevelt era până la ultima fibră un democrat, ce nu suporta nici tirania, nici rasismul, nici ideologiile dominante. Dilema e rezolvată de japonezi care atacă pe neașteptate și neprovocat SUA (7 decembrie 1941, „Ziua infamiei”, cum a numit-o Roosevelt). E un act inadmisibil pentru americani, și toți ca unul se angajează în pedepsirea agresorului.
Roosevelt, comandantul suprem al armatei și în curând conducătorul Alianței, avea ca niciodată puteri nelimitate. Energia sa deja exersată în procesele economice și politice și-a găsit în noua temă domeniul de excelență și de afirmare. Peste noapte, economia devenise „de război”. Pentru o armată care în 1941 n-avea suficiente puști pentru soldați, au început să curgă în serii nesfârșite produsele industriei de război în cantități uriașe, vase, submarine, avioane, armament, uniforme, mijloace de transport, purtând amprenta unei organizări impecabile. Este bagheta magică a autorului New Deal-ului. Omul de pe scaunul cu rotile, cu chipul său zâmbitor și cu țigareta lungă, respirând curajul și încrederea, a devenit un simbol nu numai al americanilor, ci și al întregii lumi antifasciste. Trăsăturile lui educate în lupta politică internă îmbrăcau acum haina diplomatului magistral.
O carte închinată vieții lui e intitulată „Leul și vulpea”. Machiavelli spusese că prințul trebuie să imite aceste animale nu doar în sensul simplist al forței și iscusinței lor, ci pentru că leul e obligat să recunoască toate capcanele de care nu se poate apăra (pentru asta trebuie să fii vulpe), iar vulpea să-i înfricoșeze pe lupi de care nu se poate apăra (iar pentru asta trebuia să fie leu). În cel de-al doilea război mondial, Roosevelt a fost și leu, și vulpe. A știut să atragă forțe ce ascultau de alte comenzi, trupele franceze din Africa de Nord sau mafioții din Sicilia. L-a prevenit pe Churchill de limitele recompensei la care se aștepta.  Nimic în favoarea perpetuării unui colonialism imperial, deși Churchill spunea că nu e chemat să prezideze la destrămarea imperiului britanic. S-a bazat pe Stalin și într-adevăr acesta a produs momentul critic al întoarcerii sorților războiului pe continent în 1943. Evoc emoția cu care-i priveam fotografia afișată în București după 23 august 1944. Era și Churchill ale cărui cuvântări le urmăream pe ascuns în nopțile când mă aflam la Beiuș, în refugiu, sub camuflaj. Era și de Gaulle care pentru români era Franța veșnic amică și Stalin ale cărui trupe aparent dezordonate îi alungaseră pe hitleriști și care defilaseră triumfale în piețele noastre.
Și acum în 1956, mă aflam la casa din Hyde Park, primit de doamna Roosevelt. A-l evoca pe Franklin Delano însemna să o evoc implicit pe ea. Pentru că este inseparabilă de el. De fapt, anul când această legătură indisolubilă devine vizibilă este 1921, anul infirmității lui. I-a stat alături în suferință, dar mai ales în voința uriașă de a supraviețui. A devenit, în campania de alegeri din 1928, militantă, prezentă în lupta electorală, ținând discursuri, stabilind alianțe utile găsind vocabularul potrivit. La fel în toate campaniile lui. A fost „ochii și urechile” președintelui, scrie David Boorstin, istoricul și viitorul director al Bibliotecii Congresului (un post echivalent cu ministrul Culturii din alte țări care nu figurează în guvernul american). Citez o personalitate pe care am avut privilegiul de a o cunoaște îndeaproape, mulți ani după aceea.  
După o călătorie cu autoturismele ONU, care  a durat mai mult decât trebuia, am ajuns la Hyde Park, pe Hudson, unde ne aștepta dna. Roosevelt. Ne pierdusem pe drum, deși Hyde Park  nu era mai departe de jumătatea distanței între New York și Albany. Doamna Roosevelt era în ținută simplă de stambă văratică, înconjurată de o droaie de copii cu pantaloni scurți, nepoții ei descinzând din cei șapte copii ai familiei, pe o verandă pe care mai evoluau niște câini mari prietenoși. Mormântul lui Delano, pace și istorie. Câte momente cruciale n-a văzut acest loc? Franklin și Elanor nu s-au despărțit niciodată de Hyde Park, oricare le-ar fi fost sediul oficial, oricât de departe îi duceau drumurile. Mereu reveneau aici, ca la un cuib sacru.
Îl văd ca prin vis pe Franklin Delano stând în fața focului din șemineu și scriindu-și discursul de inaugurare în primăvara ploioasă și rece în 1933. De  aici va vorbi mereu publicului larg prin radio, ingenioasa inovație pe care a introdus-o în comunicarea politică. Dar în 1933 situația era grea. Cum își înțelege mandatul? Care va fi ideea centrală? Simt și mișcarea casei, copii fiind deja măricei. Sarah, mama lui, trăia și păstra încă tonul dezaprobator al implicării băiatului său în politică. Președintele  ales a șters și completat discursul a doua zi, până în momentul ceremoniei. A scris cuvintele care i-au devenit deviză: „Singurul lucru de care trebuie să ne temem e teama însăși”.
Ideea centrală a filosofiei nescrise, dar ilustrată de fapte și acțiuni a fost învingerea fricii. O arată și acest citat din Eleanor: „Câștigi putere, tărie, curaj și încredere prin fiecare experiență în care realmente încetezi să privești frica în față”. Cine a elaborat, el sau ea, ideea alungării spaimei din existența încercată a oamenilor? Nu e esențial. Important e că ambii au luptat sub semnul anulării fricii.
Dar următorul pasaj este și mai concludent. Eleanor spune undeva: „Trebuie să faci lucrul pe care îl consideri că nu poți să îl faci”. Găsim  astfel a doua cheie a concepției ce i-a însuflețit pe cei doi Roosevelt: ideea lucrului imposibil. Cu cât obstacolul e mai mare, cu cât problema pare mai greu de rezolvat, când sarcina e declarată imposibilă, în acel moment atingi gradul maxim de mobilizare a resurselor și a capacităților tale. Alungarea fricii și negarea imposibilului. Sunt idei crescute pe sol american și în istoria americanilor. Mai găsim undeva asemănări cu ele? Poate că da, in stoicismul antic și în calvinismul strămoșilor olandezi. N-a spus Wilhem Taciturnul, prințul de Orania, în secolul XVI, puțin înainte ca un Roosevelt să emigreze în America că „Nu e nevoie de speranță ca să făptuiești, nici de succes ca sa perseverezi”?
Cine era gazda mea în 1967? Ea aparținea unei familii Roosevelt, cealaltă ramură a încrengăturii, dar care avea și ea o proprietate nu departe de Hyde Park. Eleanor, orfană de mamă și de tată, crește la bunica sa cu stare de mână. Ca și familia lui Franklin, la ea în casă se vorbea de președintele Theodore Roosevelt: era numit „unchiul Ted” sau „vărul Theodore”. Deci Eleanor și Franklin erau veri de a șasea spiță. Din nou Boorstin: „Poate că nefericirea proprie ca fată a făcut-o să simpatizeze cu nevoile altora care se simțeau singuri și abandonați. A îndrăznit să vorbească pentru ei în conferințele de presă. A susținut o coloană în ziare și a vorbit la radio. În 1933 numai ea, a parcurs 40.000 mile... F.D.R în scaunul cu rotile nu putea să se miște atât de mult. A devenit conștiința New Deal-ului și a fost ochii președintelui. Nu era neobișnuit pentru el să spună Cabinetului că ceva ar trebui întreprins «pentru că  soția mea mi-a spus astfel»”.
Dar nu amintirile din acea epocă de Primă Doamnă păreau să o preocupe acum. Știa că întâmpină tineri diplomați de la ONU. Se simțea legată de organizația la a cărei construcție participase. O relație care a continuat după moartea lui Franklin Delano. Ca reprezentantă a SUA în organismele de lucru elaborase Carta Universală a Drepturilor Omului. Era suficient să se înscrie în istoria secolului XX. Oare ea îl inspirase pe președinte să insereze în mesajul către Congres în 1941 pasajul libertății omului? A rămas ca un mesaj al democrației. „Privim înainte la o lume bazată pe patru libertăți umane esențiale. Prima este libertatea cuvântului și a expresiei – peste tot în lume. A doua este libertatea fiecărei persoane de a-L venera pe Dumnezeu în felul său propriu –  peste tot în lume. A treia este eliberarea de lipsuri – peste tot în lume. A patra este libertatea de frică – peste tot în lume”.  Și peste tot în lume era văzută în 1948 doamna Roosevelt ținând în mână Declarația Drepturilor Omului, o expresie completă a drepturilor a căror esență fusese enunțată de președinte cu șapte ani în urmă. A fost momentul culminant al contribuției lui Eleanor la binele omenirii. În timpul administrației Truman, care l-a urmat pe Roosevelt, ea își păstrează rolul la ONU.
La alegerea republicanului Eisenhower în 1952, demisionează. Ce nefericire pentru democrați care dețineau puterea neîntrerupt din 1932! Doamna Roosevelt trăise de atunci intens toate evenimentele legate de politica internă. În cercurile democrate era un punct de referință. În toate deciziile mari ale democraților și în toate păsurile lor individuale i se cerea sfatul sau sprijinul. În 1952, candidatul democrat fusese Adlai Stevenson, un om fin și cult, dar vântul nu bătea în pânzele lui intelectuale, căci izbucnise războiul din Coreea, iar pe plan intern anticomuniștii înverșunați întronează o atmosferă de război rece generalizat.  
Eisenhower, fost consilier devotat al lui Roosevelt, nelipsit de la întrunirile și strategiile de vârf ale războiului, un candidat mai bun? Poate că nu, o dată ce războinicii sunt oamenii zilei, iar diplomații se gândesc la pace și în timpul conflictelor. Moțăind în autobuz, nu găseam răspunsuri. Mai târziu când îi voi fi cunoscut în 1962 și 1963 și pe Stevenson, și pe Harriman, pe Rush și pe Ball, aveam să completez tabloul de-abia schițat în acest an 1956, când mi-am început ucenicia la ONU. Dar lecția dobândită la Hyde Park nu a fost egalată de nici o experiență nouă în cunoașterea celor care fac istoria.
Eisenhower a avut câștig de cauză. Acum în 1956, din nou alegeri. Aceiași protagoniști se opuneau: Stevenson vs Eisenhower. Doamna Roosevelt simțea că șansele democraților nu sunt cele mai bune. Și de fapt, evenimentele i-au confirmat temerile: Eisenhower va fi reales în toamnă. Dar la melancolia ei se adăuga poate și un motiv de familie. Nu se înțelesese foarte bine cu mama lui Roosevelt, acum era nemulțumită de evoluția propriilor copii.
Nepoții o consolau. O ajutau la ceremonialul prânzului oferit de ea la Hyde Park. Lecția simplității o avusesem la ceremonialul din primăvară. Acum ea reapărea în termeni și mai bine conturați. Mă aflam în șirul de diplomați care se perindau cu o farfurie de carton în mână la masa lungă unde doamna Roosevelt  era asistată de nepoți. Primul ne punea o chiflă pe farfurie. Doamna Roosevelt punea pe ea o pereche de crenvuști, la care un alt copil adăuga o frunză de salată și o linguriță de muștar. Aveam timp să o salut cu căldură și să-i reamintesc cu gratitudine că a asistat la ridicarea drapelului românesc în piațeta Rockefeller. A zâmbit și am trecut mai departe. M-am așezat pe o bancă, dar ghinionul mi l-a adus în față pe colegul latino-american cu care conversasem în autobuz. Era deja un „vechi” prieten ce nu putea fi neglijat. Am pus sandviciul pe bancă și am reluat foarte scurt, înfometat cum eram, discuția. Când să încep masa, crenvuștii dispăruseră și nu departe de mine un câine mă privea dând fericit din coadă. La reîntoarcere l-am evitat cu grijă pe prietenul meu latino-american și mi-am reluat reflecțiile începute. De ce a fost ales candidat pierzătorul și ezitantul Stevenson? Eisenhower a avut câștig de cauză. Oare Harriman, consilierul devotat al lui Roosevelt, nu ar fi fost un candidat democrat mai bun, capabil să-l înfrunte pe Eisenhower? În timpul războiului, Eisenhower era generalul, dar Harriman era diplomatul.
Publicat în : Idei în mers de Mircea Malita  de la numărul 62

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: