Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Ce a adus „votul uninominal”?

Daniel BUTI

      Am ales uninominal, iar efectele ofensivei imagologice ce a însoțit adoptarea noii legi electorale nu au întârziat să apară. Cum este posibil ca într-un colegiu mandatul să fie luat de candidatul situat pe poziția doua sau a treia? Cum este posibil ca un candidat cu un număr mic de voturi să intre în Parlament, iar altul ce a fost votat de mii de alegători să rămână pe dinafară? O mare injustiție a avut loc! Aceasta continuă să creadă cei care nu au înțeles că de fapt nu s-a schimbat nimic.



Pentru a identifica efectele „votului uninominal”, dincolo de realitățile evidente de tipul „X a intrat sau nu a intrat în Parlament” trebuie descifrate tainele acestui mod de scrutin. Iar pentru ca acest demers să fie și mai clar este nevoie de înțelegerea unui aspect pe care până acum prea puțini au fost interesați să-l cunoască și să-l explice public: cum au fost aleși parlamentarii până acum; prin ce metode și tehnici au fost transformate voturile în locuri până la așa-zisul „vot uninominal”. Acesta trebuie să fie punctul de plecare atunci când se analizează efectele schimbărilor de natură electorală ce au avut loc în 2008. Prin urmare, propun două orizonturi temporare simbolice: înainte de „votul uninominal” și după „votul uninominal”.
      
Ce era înainte

Sistemul electoral practicat pentru alegerea deputaților și a senatorilor era unul proporțional, cu scrutin de liste blocate și cu prag electoral. Circumscripțiile electorale (echivalentul județelor) erau plurinominale. Fiecare alegător avea dreptul la un singur vot, pe care și-l exprima în favoarea uneia sau alteia dintre liste. Ordinea candidaților pe liste era stabilită, prin metode mai mult sau mai puțin democratice de către partide (în general conducerea centrală). Mandatele se atribuiau (partidelor) în două etape (niveluri geografice): la nivel de circumscripție, prin aplicarea coeficientului electoral (Q) și la nivel național, prin însumarea resturilor electorale și folosirea (pentru transformarea lor în mandate) a metodei prin divizori d’Hondt. O metodă proporțională „clasică”, favorabilă mai degrabă partidelor mari, ce a generat un grad al disproporționalității electorale nu foarte scăzut (vezi Cristian Preda, Partide și alegeri în România postcomunistă: 1989-2004, București, Nemira, 2005)

Ce este după

Legea „votului uninominal” menține sistemul de reprezentare proporțională. Prin urmare, principiul general în baza căruia este stabilită componența politică a forului legislativ rămâne neschimbat. Așadar, „votul uninominal” nu înseamnă, nici în teorie și nici în practica românească aplicarea regulii majorității (câștigătorul ia tot). Adică el nu instituie un sistem electoral majoritar cu scrutin uninominal, deși mulți au crezut acest lucru. De asemenea, Legea 35/2008 nu aduce modificări circumscripțiilor electorale. Județul este menținut ca unitate de atribuire a mandatelor. Nu se schimbă nici etapele de alocare a mandatelor și nici metodele folosite (coeficientul electoral și metoda d’Hondt). Mai mult, pragul electoral național rămâne și el în vigoare – existența pragului este o dovadă a faptului că sistemul este proporțional.
Și totuși ce se schimbă? În primul rând, circumscripțiile electorale sunt împărțite în colegii uninominale. Acestea funcționează ca unități de exprimare a votului și nu de atribuire a mandatelor. Locurile se distribuie către partide în cele două etape, județeană și națională, iar apoi se atribuie candidaților individuali la nivelul fiecărei circumscripții, în baza unei liste județene. Există și excepții, adică situații în care mandatele se atribuie direct în colegiile uninominale, dar pentru aceasta trebuie îndeplinite simultan două condiții: un candidat să obțină majoritatea absolută a voturilor valabil exprimate în colegiu, iar partidul său să atingă pragul electoral. Efectele majoritarismului (1 din 4 parlamentari și-a obținut mandatul direct în colegiu, fiind votat de majoritatea absolută a celor prezenți la urne) sunt însă compensate de reprezentarea proporțională. De aceea, sistemul electoral este unul proporțional, complex, de compensare.
În al doilea rând se schimbă actorul care stabilește ordinea candidaților pe listă. Acesta nu mai este partidul, ci electoratul. Astfel, prima șansă de a ocupa un loc o are candidatul cu cele mai multe voturi din circumscripție. Este adevărat că votul popular nu este singurul criteriu sau singura condiție pentru a fi sigur de câștigarea unui mandat. Contează și performanța județeană și națională a partidului (adică a tuturor candidaților săi), dar schimbarea există și este importantă. Ea nu se numește hazard așa cum unii actori politici au sugerat, ci se numește voința populației, exprimată prin vot.
În al treilea rând apare pragul alternativ, un aspect prea puțin discutat. Acest prag permite unui partid să pătrundă în parlament, chiar dacă nu a obținut 5% din voturile valabil exprimate la nivel național dacă 6 dintre candidații săi pentru Camera Deputaților și 3 pentru Senat se situează pe primul loc în colegiile în care au candidat. În acest caz, primul loc nu înseamnă neapărat majoritatea absolută a voturilor. Majoritatea relativă este suficientă. Pragul alternativ este esențial deoarece el permite partidelor mici, ale căror voturi sunt suficient de concentrate din punct de vedere geografic să participe la procesul de distribuire către partide și apoi atribuire pe candidați a mandatelor, chiar dacă nu ating pragul electoral național.

Unde sunt efectele?

Având în vedere toate acestea, nu ne putem aștepta la efecte spectaculoase din partea așa-zisului „vot uninominal”. Structura politică a parlamentului reflectă votul populației. PRM nu a intrat în forul legislativ nu din cauza sistemului electoral, ci pentru că nu a mai reușit să mobilizeze electoratul. Iar tendința a fost vizibilă încă de la alegerile locale. Parlamentarele nu au făcut decât să confirme reculul PRM. Efectul de inversare a rezultatelor (câștigătorul în voturi nu este și câștigătorul în locuri) nu este opera unor mecanisme de factură majoritară, ci a decupajelor electorale dezechilibrate demografic (sunt diferențe mari între colegii). Mult trâmbițata reformă a clasei politice nu s-a produs nu pentru că „votul uninominal” nu a funcționat cum trebuie, ci pentru că el nu putea face acest lucru. Sistemul electoral nu are această capacitate și nici această funcție de a acționa curativ la nivelul unui sistem politic. El poate fi unul dintre elementele implicate in acest proces, dar singur nu poate face minuni. Cel puțin nu pe termen scurt. Acesta este un alt motiv pentru care nu se poate vorbi acum despre efectele schimbărilor de natură electorală. Chiar dacă suntem în fața unor schimbări de echilibru și nu de structură, este nevoie de o aplicare repetată a „votului uninominal” pentru ca acesta să genereze modificări în comportamentul actorilor politici și al electoratului. Cu toate acestea, influența sistemului electoral asupra sistemului de partide sau asupra scenei politice în ansamblul său nu trebuie supraestimată și supralicitată.

Și totuși …

În urma alegerilor parlamentare din 2008 pot fi desprinse câteva concluzii. Sistemul partidist s-a stabilizat ca număr de actori relevanți (în parlament au intrat patru formațiuni politice – 5 partide), dar funcționarea sa nu urmează nici cadre ideologice și nici logica dualistă specifică nu neapărat democrațiilor majoritariste, ci în primul rând raporturilor firești dintre putere și opoziție. Scena politică gravitează în jurul a doi actori principali (PSD și PD-L) între care există un echilibru aproape perfect. Nici unul dintre aceștia nu deține o poziție dominantă (sau ultra-dominantă), iar acest lucru obligă la negociere și compromis, adică la formule consensuale. În acest caz, partidele de forță medie și mică (PNL și UDMR), cu un important potențial de șantaj pot juca un rol decisiv în construcția de majorități. Colaborarea PD-L – PSD nu este neapărat o surpriză pentru un sistem partidist a cărui dimensiune ideologică este relativă și în care clivajul stânga/dreapta funcționează mai degrabă discursiv. Cu toate acestea, apropierea celor doi actori situați pe poziții polare (cel puțin ca percepție publică) poate conduce la bulversarea axei electorale centrale.
În dezacord cu echilibrul formal dezvăluit de rezultatul alegerilor, dinamica sistemului de partide indică o concentrare funcțională a puterii într-o zonă politică conjuncturală și multicoloră. Indice important pentru a caracteriza sistemul politic, numărul efectiv de partide surprinde această dinamică (am utilizat formula propusă de Markku Laakso și Rein Taagepera în 1979, după cum urmează: N=1/?s?, unde s reprezintă proporția locurilor fiecărui partid; au fost luate în considerare numai partidele parlamentare, reprezentate în Senat, apreciindu-le mărimea lor relativă după numărul mandatelor). Cu o valoare de 3.2, în scădere cu 0.66 față de anul 2004 (vezi Daniel Buti, Sistemul de partide românesc în căutarea unei formule funcționale, în „Sfera politicii”, nr. 116-117, 2005), indicele N situează sistemul românesc în zona multipartidismului cu partid dominant. Această caracterizare ce are ca referențial o adaptare după J. Blondel a tipologiei sistemelor de partide (vezi Arendt Lijphart, Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase de țări, Iași, Polirom, 2000) ține cont de mecanica partidelor parlamentare angrenate în coagularea unei majorități. Practic, orice combinație în care intră unul dintre actorii centrali conduce la crearea unei structuri politice cu caracter dominant (chiar ultra-dominant în cazul unei colaborări PD-L – PSD).
În fine, alegerile parlamentare din 2008 trag un nou semnal de alarmă în privința direcției în care se îndreaptă democrația dâmbovițeană. Participarea extrem de scăzută la vot (39.2%) ar trebui să dea de gândit nu doar elitei politice, ci și societății civile organizate. Aceasta în condițiile în care deficitul de democrație electorală (de la alegerile din mai 1990 și până în prezent trendul este constant descendent) nu este suplinit de un grad ridicat al democrației participative. Iar anul 2009 nu se anunță unul favorabil consolidării relației dintre guvernanți și guvernați.
Publicat în : Cover story  de la numărul 62

Comentarii

Comentariul nr.1 - Magister Ludi a spus în 16.12.2008 04:26:00:
Am citit cu interes articolul. Din punctul meu de vedere, e mai mult o pledoarie in favoarea sistemului electoral uninominal fiindca nu am sesizat niciun pasaj critic fata de uninominal. Argumentul pe care il aduci in favoarea noului sistem electoral nu poate fi (doar) acela ca nici inainte sistemul electoral pe liste nu era comprehensiv pentru cei care isi exercitau votul, prin aceea ca foarte putini cunoasteau mecanismul de atribuire al mandatelor.
Votul uninominal a creat un orizont de asteptare. Anume acela ca cetatenii vor alege direct oamenii care ii vor reprezenta. Or, prin complexitatea sistemului actual de atribuire a mandatelor, s-a esuat in crearea unui raport direct si transparent intre ales si alegator. Aceasta relatie exista si poate fi consolidata doar acolo unde parlamentarii au fost alesi cu 50%+1.
Principalul efect al uninominalului in formula proportionala si neintelegerea modului de atribuire a mandatelor va fi acela al amplificarii absenteismului. Schimbarea a fost o dezamagire si va fi foarte greu sa-i convingi pe oameni sa vina la urne in conditiile in care exista o imagine pregnanta conform careia indiferent de ceea ce voteaza cetatenii, mandatele se atribuie din pix, dupa formule doar de initati cunoscute.
Comentariul nr.2 - costel a spus în 16.12.2008 14:33:00:
Interesant!!
Ar trebui sa se discute mai mult despre sistemul electoral.
Eu cred ca tocmai pentru ca nu s-a schimbat nimic, actuala formula ar trebui modificata.
Si pentru a nu se ajunge la anomalii de tipul PSD+PDL ar trebui adoptat un sistem care creeaza majoritati la urne.

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: