Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Doamna Roosevelt

acad. Mircea MALIȚA

  Zilele faste apar rar și pe neașteptate. Nu bănuiam că în acea zi de primăvară din 1956 voi întâlni trei nume mari ale istoriei politice. Mă aflam la New York, în calitate de consilier la prima Misiune Permanentă a României la ONU, însoțind pe ambasadorul Athanase Joja. Sosiți în martie, n-aveam încă sediu, nu sosise încă personalul. Stăteam la un hotel care privea latura nordică a Parcului Central, între Fifth Avenue, artera principală a Manhattanului și Sixth Avenue. Făceam și muncă de secretariat, băteam la mașină corespondența cu Secretariatul ONU și începusem să stabilim relații cu celelalte misiuni.

Sosește o invitație către ambasador din partea Asociației Americane pentru ONU, rugându-l să participe la arborarea steagurilor admise ca membre ONU, printre care și România, în ultima lună a anului trecut, adică 1955, la Centrul Rockeffeler. „Nu pot merge”, spune Joja. „N-am prezentat încă scrisorile de acreditare”. Încerc  să-l conving. Nu e ca în relațiile bilaterale. Aici e mai puțin formalism. Nu există șef de stat, care să proclame solemn primirea unui nou sol diplomatic, în plus invitația vine de la o adunare neguvernamentală, un gest simbolic. Dar Joja, un logician în toate fibrele sale, ține la protocolul diplomatic, refuză și mă deleagă pe mine. Rockeffeler Center era la doi pași de noi pe Fifth Avenue, din care un fragment de stradă strecurată printre blocuri ducea la patinoarul celebru străjuit de statuia unui Discobol având pe margini șirul de steaguri ale națiunilor. Mă îndrept spre locul ceremonialului.
      La barele care ne separau de tribuna improvizată lângă patinoar, manifest o oarecare ezitare în găsirea intrării. Se apropie o persoană în costum maro, zâmbindu-mi. Spun: delegația română, mă conduce la tribună unde ocup un loc după alfabet lângă noul stat admis, Sudan. Un ambasador amabil și cultivat. Aparținea grupului de susținători ai independenței, format din avocați, profesori, ziariști, o societatea civilă ce va fi măturată curând de loviturile de stat militare. Tribuna se completează rapid și văd cum își iau locurile două figuri mari: dna. Roosvelt și Secretarul General al ONU Hammeskjold. Spre surprinderea mea, plasatorul de jos ia microfonul, îi salută și începe seria de scurte discursuri. Cine e? Îl întreb pe vecin. E Rockeffeler spune el. Faptul că un membru al cercului miliardarilor apare în costum ordinar drept ghid al ambasadorilor (e drept că era propria manifestare publică) m-a făcut să mă întreb dacă e o poză sau o trăsătură adânc asumată. Simplitatea extremă s-a văzut și în orele care au urmat. A invitat în final pe cei din tribună la un dejun la el în sediu. Ceea ce însemna să intrăm pe una din străzile ce duceau spre 6th Avenue și să ne oprim la o casă construită în stilul întregului cartier ce-i aparținea. Într-o sală cu o masă mare ne-am găsit locurile și el a adresat un cuvânt amical de bun venit, în tonul celei mai mari informalități posibile. E adevărat că americanii mănâncă puțin la prânz, dar la un contrast atât de izbitor al masei frugale cu opulența menu-urilor diplomatice nu mă așteptam. Îmi amintesc că m-am prezentat dnei. Roosevelt care mi-a întins o mână amabilă. Era tăcută, retrasă și participa discret și familiar în adunarea plină de diversitate a națiunilor umanității.
      Doamna Roosevelt era democrată, iar Rockeffeler republican. Ei erau însă uniți de efortul comun de a sprijini ONU. Rockeffeler oferise terenul pe care a fost construit sediul noii organizații. Iar dna. Roosevelt luase parte la reuniunile ONU, unde a condus lucrările de redactare a Cartei Universale a Drepturilor Omului în 1948, trei ani după înfințarea organizației și tot atâția de la moartea președintelui Roosevelt pentru care ONU urma să încununeze opera sa postbelică.
      În drumul parcurs pe jos spre reședința lui Rockefeller am conversat cu Hammarskjold, diplomatul de excepție al Suediei, aflat acum la cârma organizației. Nici el nu era un prieten al retoricii nestăpânite ce caracteriza pe cei mai mulți ambasadori. M-a întrebat cum mă simt la New York și i-am citat o epigramă a lui Voltaire, care plasează personajul său în „fundul unei văi”. Într-adevăr în partea centrală a New York-ului  te mișcai între zgârie-nori. În materie de discursuri și conversații lui Hammankjold i se potrivea „ermetismul”. Primisem astfel în această zi o lecție de neuitat într-un domeniu mai puțin vizitat cel al caracterologiei. Nu, simplitatea și modestia nu erau „poze”, ci trăsături definitorii pentru marile personaje cu care făceam cunoștință. Era un fel de geografie a înălțimilor, în care vârfurile sunt golașe, făcute din piatră pură și, cu atât mai mult, dominatoare.
      În vara aceluiași an am completat lecția mea de ucenicie, pe care am tot sporit-o în cei cinci ani  petrecuți la ONU. Doamna Rooselvelt a invitat la reședința ei din Hyde Park pe tinerii diplomați de la ONU. Atenție, nu pe ambasadori, ci pe cei de rang mai mic. Era stilul ei pe care îl voi înțelege mai bine studiindu-i biografia. Și cum aceasta e legată atât de strâns de viața ilustră a soțului ei, peședintele  Roosevelt, m-am cufundat și în vasta literatură ce-i este închinată. În 1956 întâlneai în cercurile ONU și oameni care l-au cunoscut și au lucrat în proiectele sale.
      Nu era un loc mai potrivit pentru evocarea lui Rooselvelt ca Hyde Park și m-am pregătit pentru ocazie. Reședința de la Hyde Park e la o distanță de câțiva zeci de kilometri de New York, pe fluviul Hudson în sus. Capitala statului New York nu se află la New York, ci tot în nordul statului, la Albany , în direcția lui Hyde Park dar mai spre nord. La Hyde Park s-a născut Franklin Roosvelt (1882) și aici se odihnește (din 1945). Familie înstărită, descendentă din imigranți olandezi după 1600. Petrece copilăria aici, până la vârsta de 16 ani. Orfan de tată, orizont local, rural chiar, întreținut de  o mamă dominantă. Dar clanul Roosevelt are două ramuri. La cealaltă (asociată altei regiuni, Oyster-Bay), a aparținut faimosulo președinte al SUA Theodore Rossevelt, la răscruce de secol, (între 1901-1909). Legătura de familie e cunoscută, fostul și viitorul președinte se consideră veri, dar relația nu e entuziasmată nici pentru unul nici pentru celălalt. La 16 ani Franklin Delano iese de sub tutela mamei sale (Sarah Delano) plecând la studii liceale în altă localitate și apoi la Harvard, în studenția care se prelungește în studii de drept la Columbia University la New York. Este acolo în 1903, când o întâlnește pe Eleanor la o recepție dată de Casa Albă de vărul comun, președintele Theodore Roosevelt, ca apoi să se logodească cu ea, și să se căsătorească în 1905. Caut fără mare succes să identific în acești ani de copilărie și tinerețe sursele personalității ieșite din comun la maturitate. Studiile nu-l prea interesau, doar o revistă și o asociație pe care le-a animat la Harvard. În schimb relațiile sunt sociale copioase, invitațiile curgând de peste tot, de la familii cunoscute, încântate de o apariție de apariția calmă și zâmbitoare a tânărului, care răspândea încredere și bunăvoință.  Într-adevăr o mai potrivită intrare în politică e mai greu de găsit. Și pasul spre adevărata vocație a fost făcut în 1910 după activității obscure și cabinete avocățești. Este ales senator în Senatul Statului New York (Albany) între 1911-1912 și reales în acest an.
      Dar schimbarea reală se produce în susținerea de către Roosevelt a candidaturii lui W.Wilson la președenție, urmată de obținerea primei sale răspunderi guvernamentale: secretar adjunct al Secretarului Marinei la Washington. Îl găsim absorbit de probleme primului război mondial și de prestența navelor americane. Sprijină pe Wilson și în campania sa pentru intrarea SUA ]n  Liga Națiunilor, dar cum acesta eșuează, Roosevelt pierde locul său la venirea republicanilor care vor avea trei președinți în serie între 1921-1932. După multe ezitări între candidaturi pe care le refuză (senator, guvernator). În 1928 se decide totuși pentru cea din urmă și în 1928 devine guvernator al Statului New York. În acest deceniu se întâmplă accidentul care îi va marca restul vieții. Pe neașteptate, în 1921, din ceea ce s-a considerat a  fi o poliomelită i se paralizează  ambele picioare. Ani în șir s-a crezut că o revenire va fi posibilă, dar soarta a vrut să fie altfel. A fost testul cel mai mare al caracterului său. Undeva nevăzut a persistat la el, probabil, acel grăunte mic ca boaba de muștar care închidea în sine mesajul strămoșilor lui olandezi, calvini sobri și perseverenți, nedescurajați de nici o sfidare, amenințare sau obstacol, un „never give up” ( niciodată să nu cedezi) propriu de altfel și altor valurilor de imigranți pe tărâmul american. Rezistența lui Roosevelt în fața dezastrelor a fost exemplară.
      Iar atunci, când în 1932 câștigă alegerile prezidențiale, luându-i republicanului Herbert Hoover locul, aceste calități au apărut în toată splendoarea lor. De ele era nevoie mai mult ca oricând. Inaugurarea în 1933 se produce pe fundalul ghișeelor închise la bănci, al căror  faliment înghite economiile populației; întreprinderile le urmau calea șomerii formau un talaz crescând, slujbele de stat dispăreau și ele. Criza cea mai puternică din istorie zguduie sistemul. Alături de furtuna „marii depresiunii” cum o numeau americanii, la orizont a apărut amenințarea agresiunii și începutul celei de-a două sfidări istorice, agresiunea și cel de-al doilea război mondial. Depresiunea și agresiunea sunt cele două teme ale noului președinte, din 1933 și până la moartea sa.
      Roosevelt nu era atras de teorii și nu avea încredere în profesori. S-a încercat degeaba să i se găsească o filiație la vreo școală filosofică. El punea acțiunea înaintea oricărui enunț de principiu. Sprijinul nu l-a găsit la specialiști și experți, ci la oamenii de rând. Pentru a comunica cu ei a introdus convorbirile prin radio „de la gura focului” și într-una din 1932 spunea „ Aceste vremuri nefericite invită la construirea de planuri ... construite de jos în sus, nu te sus în jos, care pun încrederea lor în uitatul om al bazei piramidei economice”. A pornit la luptă cu criza încercând să restabilească încrederea: „Singurul lucru de care ar trebuie să ne temem e teama însăși”. „Acțiune: și acțiune acum!”. În prima sută de zile ale guvernării a plouat cu acțiuni imediate și crearea de instituții care să le desfășoare.  Se adresa direct indivizilor, partenerilor săi, între care nu făcea nici o diferență. Îi vedea ca o imensă, nesfârșită pilitură de fier în așteptarea unui magnet care să o îndrepte în aceeași direcție. Definirea omului politic? Cel care le întruchipează așteptările și năzuințele.
      Prima măsură paradoxală e închiderea băncilor, dar care se deschid pe măsură ce guvernul le găsește viabile, ceea ce s-a și întâmplat iar în cursul verii trei pătrimi din bănci erau în activitate. Măsuri împotriva devaluării. Măsuri pentru normalizarea bursei. Apoi Actul de Urgență Bancar dă guvernului drepturi sporite. Statul investește, intervine. Nu spusese Keynes că cheltuielile nu trebuie tăiate, ci mărite. Se înființează o Agenție TVA (Autoritatea Văii Tennessee, în care trăiesc 3,5 milioane de oameni. Am vizitat-o mulți ani după aceea în 1963. Era un complex de diguri, de uzine, producătoare de energie hidraulică, irigații pe o arie largă, lacuri cu pești, parcuri naționale, model de conservare a resurselor. Pentru industrie și Administrația Redresării Naționale cu coduri de conduită pentru capital și muncă, cu programe ce fixau maximul de ore  și salarii minime. Atac la monopoluri, drepturi noi pentru sindicate ajutoare pentru șomeri, sprijin pentru locuințe noi. Agricultura: AAA   însemna actul de ajustare a agriculturii, Administrarea lucrărilor civile a început cu un buget de 3 miliarde și a creat locuri de muncă în construcția de poduri, șosele, clădiri. O Administrație a Lucrărilor civile a dat de lucru la peste 4 milioane de oameni. Toate aceste programe au căpătat un nume: The New Deal. Cuvântul vine de la „acord, înțelegere comportament”, din lumea comerțului și afacerilor. De fapt a fost o strategie bazată pe voința și interesul popular  căzut la înțelegere cu o guvernare, ce producea nemulțumirea speculaților, trusturilor și manipulatorilor de capital fizic sau uman.
      
      Continuare in numărul viitor

Publicat în : Idei în mers de Mircea Malita  de la numărul 61

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: