Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Doamna Thatcher

acad. Mircea MALIȚA

continuare din numărul precedent

București, septembrie 1971

Doamna Thatcher întreprinde cu promptitudine vizita de răspuns în România la invi­tația noastră, în același an cu vizita mea la Londra. Ne-am străduit să îi alcă­tuim un program frumos care a decurs bine. Îl voi rezuma. A însoțit-o profesorul Iamandi, care fusese și el la Londra.
Luni 21 septembrie. O primesc după-masă la aeroport și o conduc la Athenee Palace. Vizitează Ambasada Angliei, iar seara dineu dat de amba­sadorul Seward Laskey.
Marți. Convorbiri la minister între 9 și 10,20 (am mers și noi pe minute). Regăsesc aceeași persoană deschisă la dialog și cu judecată clară. Îi dau programul nostru de reformă univer­si­tară și unele explicații. Vizitează Universitatea din București și ține o expu­nere, „Aspecte actuale ale edu­cației britanice”. Îi ofer o masă la Casa Titulescu. Vede Politehnica și Muzeul Satului. Seara concert în cinstea ei dat de Conservator în amfiteatru. Primire caldă prelungită la un cvartet de corzi care însoțește dineul.
Miercuri. Vizită la Consiliul Național de Știință și Tehnologie. Urmează un institut de cercetări și o grădiniță (cu limbă engleză). Masă dată de rectorii universităților la Casa Oamenilor de Știință. Plecare la Suceava.
Joi. Vizitează Institutul Pedagogic și apoi mănăstirile (masa la Sucevița), până seara.
Vineri. Toată ziua la Iași, gazdă Cristofor Simionescu, universitatea și Institutul de Chimie, Cei  trei Ierarhi și monumentele istorice.
Sâmbătă. Reîntoarcere la Bucu­rești și vizită la Academia Română, președinte Miron Nicolescu. Între 12 și 13.20 masă la ambasadorul britanic. Vizita la Guvern, vicepreședinte Leonte Răutu și apoi întâlnire cu presa, radio și televiziunea. Dineu oferit de mine la Athenee Palace.  
Duminică devreme o conduc la aeroport, zborul spre Sofia.
În două discuții oficiale și de mai multe ori le mese sau în program (la Conservator am însoțit-o) am schimbat vederi. A apreciat programul pe care-l numea îndrăzneț și mi-a urat succes. Catinca Ralea o persoană cultă și pretențioasă care o intervievase la TV, mi-a dat telefon spunându-mi că „a­ceas­tă doamnă e o mare perso­na­li­tate. Nu întâlnești mulți ca ea”. Era la fel ca la Londra, dar la portretul ei am adăugat arta de a câștiga publicul. Ți­nea de vocația politică care ră­mă­sese intactă.
Dar eu nu mai eram omul sigur pe el, de la începutul anului. Eram bântuit de îndoieli și aveam premoniții sum­bre. Avusese loc în iunie vizita cuplului Ceaușescu în China și Coreea de Nord și se contaminaseră cu o febră gal­benă. Vroiau și ei o „revoluție cul­tu­rală” (i s-a zis minirevoluția noastră) constând în revenirea fundamentalistă   la spiritul revoluționar, militant, sus­picios față de străini. În iulie anunțase în Comitetul Executiv campania de rei­deologizare a țării (echivalentă cu de­profesionalizarea ei), măsuri severe în propagandă și educație. În august și în septembrie se concentrase pe scriitori, care speriați promiteau că revin la matcă. După încă un Comitet executiv în septembrie a urmat Plenara Comi­tetului Central, unde am fost criticat în termeni aspri. Mulți colegi din domenii vizate scăpau mai ușor dacă educația devenea principalul culpabil. Acuzațiile la adresa mea în presă sau în ședințe se refereau la ploconirea față de Oc­cident, introducerea de practici străine și dăunătoare, liberalism (delict su­prem) neluarea în seamă a comi­tetelor de partid din școli sau județe (omul ca­re discută doar cu directorul și profe­sorii), formalism, neglijarea și suba­pre­cierea socialismului științific și altele.
Astăzi, retrospectiv, revoluția ideo­logică a servit ca pretext pentru reali­zarea unui scop dublu: să instaleze co­re­­gența Nicolae-Elena (după modelul visat și reprezentat discret în reședința lor de la Neptun pe un vitraliu Justinian și Teodora ai Bizanțului) și să se deba­raseze de vechea gardă politică, ostilă unei asemenea formule. Stratagema a reușit: partidul a fost zguduit, de teamă și dacă nu de groază,  Elena s-a insta­lat  în Cabinetul 2 și a preluat controlul unor puncte nevralgice, iar vechea generație a pierdut pozițiile sau a fost tot îndepărtată (Maurer, Niculescu-Mizil, Cornel Mănescu și mulți alții). Cultul personalității a devenit o practică curentă, și o gardă pretoriană de „lupi tineri” se ocupa de acțiunile practice.
După un timp, obiectivele fiind atinse, lupta ideologică a pierdut din relevanță. Se discuta Europa (Con­ferința de la Helsinki) și Ceaușescu vroia un rol. Numele câștigat în 1968 era încă tratat favorabil și „imaginea” trebuia perpetuată, instituțiile indus­triale și economice cereau specialiști și nu propagandiști. Astfel că Niculescu-Mizil, care mă înlocuise la minister în 1972, a avut curajul să păstreze și să continue numeroase măsuri de deschi­dere, deși fundamentaliștii doreau șter­gerea lor cu buretele.
N-am împărtășit doamnei Thatcher aceste gânduri și încercam să fac o „față bună la jocul prost”. Îi mulțu­meam pentru încurajări și îi promiteam că voi merge în interesul nostru în pas cu lumea. Anglia, martie-aprilie 1974    
În cursul vizitei sale la București, dna. Thatcher și cu mine pusesem la cale organizarea unui colocviu româno-englez pe problemele educației în viitorul apropiat. Dar în viitorul apropiat eu nu mai eram ministru al Învăță­mântului (1972), iar ea nu mai era ministrul Educației (1974). Fusese prima dată fixat pentru primăvara lui 1973, dar fusese amânat cu un an. Cu perseverența ei, l-a scos din planul ministerului pe care nu-l mai conducea și l-a predat lui Sir William Harpham de la Centrul Marea Britanie-Europa de Est pe care-l vizitasem în 1971. Așa că rămâneam ambii în calitate personală, ea simplă delegată, copre­ședinte fiind Sir Frederick Daiton, președintele Comitetului de Granturi Universitare. Eu venisem cu o puternică echipă de pro­fesori și specialiști, iar lista brita­nică cuprindea 14 personalități, din care inițial făcea parte și înlocuitorul la minister al doamnei Thatcher; John Mackintosh, care nu a mai apărut la colocviu. Doamna Thatcher a avut grijă ca protocolul să fie la înălțime, activitatea să fie relevantă și lucrările de calitate bună.
Și-a făcut apariția în ziua deschi­derii, iar seara a oferit o masă în cins­tea delegației române. Eram găzduiți la Colegiul St. Catharine din Cambridge. Acesta are o istorie complicată, ca toate instituțiile englezești, care cresc de jos în sus, prin adăugiri și inovații succesive. La început capelă, devine Colegiul St. Chaterine și Jesus, se dezvoltă cu stăruință, e colegiu în toată regula pe la 1547, are un caracter religios pronunțat de drept, filosofie și istorie. Când Regina Elisabeta vizitează Cambridge, se oprește la St. Chaterine la 9 august 1564. Colegiul se dezvoltă în acest secol, construiește noi clădiri și ajunge în 1688 la impozantul pătrat cu trei etaje și curte interioară, care, după refaceri și multe adăugiri, ajunge la forma de azi. Mă impresionaseră gazonul și cărțile. Cine vrea să vadă o grădină sau o bibliotecă englezească aici să vină. Colegiul are drept simbol roata cu care a fost martirizată Sf. Ecaterina.
Momentul  pe care îl evoc este di­neul oferit de dna. Thatcher. Într-o sală mare, istorică, în care lumânările re­creau epoca medievală, eram îmbră­cați cu togi verzi și serviți în farfurii de argint și cupe de cristal, scoase din tezaur. Domnea o atmosferă de calm meditativ și comunicare agreabilă. Discurs dna. Thatcher, răspuns al meu scurt din partea delegației române. Am condus-o apoi pe doamna Thatcher la mașină și i-am urat succes. Din între­ve­derea noastră am dedus că nu e afec­tată prea mult de schimbare. Se sim­țea la început de drum nou. Era liberă să urmărească ținte mai mari: cuce­rirea puterii în partid (a făcut-o peste un an) și apoi la scară națională (a realizat-o peste cinci ani).
Prezența la Cambridge, ca urmare a ocaziei pe care i-o datoram dnei. Thacher, mi-a permis să vizitez univer­si­tatea cu mai puțină grabă ca în vizita la Oxford. Cu bucurie îl caut pe profe­sorul Kendall, faimosul probabilist, pe care îl cunoșteam. Participase ca și mine în 1971 la Conferința inter­națională organizată în România cu profesorul Moisil „Matematica în arheologie și științele istorice”. Era prieten cu profesorul Marius Iosifescu. Mă invită să iau masa cu el la Casa Universitarilor, unde privim lebedele (ce aparțin prin tradiție reginei și sunt recenzate anual), plimbându-ne pe râul Cam.  Aici au loc concursurile pasionate de canotaj între echipajele de la Oxford și Cambridge. O întrecere care reflectă competiția științifică între Oxford și Cambridge. Ar fi fost știința britanică atât de glorioasă cu un singur pol în loc de doi, legați de o rivalitate seculară tensionată? Kendall mă con­duce la laboratorul său unde pe tablă desenează schema învățământului universitar propriu Angliei, diferită de cea europeană. Anglia își cultivă insu­laritatea prin instituții cu o funcționare a căror cvasincomprehensibilitate o gustă și o cultivă. În colegiu, studenții au casă și masă, dar acolo, cu tutori, se desfășoară educația de bază și se deprind aptitudinile proprii științei: disciplină, efort, probitate și spirit colectiv. Departamentele (catedre la noi) oferă cunoștințe, colegiul călește caractere. Tutorele ține agenda acti­vi­tății studentului, îi îndrumă lecturile, îl ajută, îi măsoară progresele. De aceea studenții se identifică cu colegiul, și invers, colegiul se atașează de elevii săi. La Peterhouse, cel mai vechi colegiu de aici, se păstrează camera în care a locuit Thomas Gray. La Pem­broke a studiat William Pitt, devenit prim-ministru la 25 de ani. Poetul Cole­ridge a studiat la Jesus College. Milton și Darwin țin de Crist College. Poetul Wordsworth a stat la St. John. Masa de lucru a lui Pepys se află la Magdalena College. Newton, Byron și Tennyson sunt legați de Trinity College, iar Oliver Cromwell de Sidney Sussex College. Erasmus, în trecere, a studiat la Queen’s College.
O văd pe Elisabeta I a Angliei la Cam­bridge, în al treilea an de domnie (din cei 45, cât a fost regină). Cu pălărie mare cu pene, îmbrăcată în catifea neagră și cu perle în păr, înconjurată de Lord Cecil, Lord Warwig și Robert Dudley, cazați la diferite colegii, în timp ce regina stătea la King’s College. A spus că este „încântată de frumusețea capelei, pe care o prețuiește mai mult decât orice în regatul ei”. Avea dreptate, dar vizi­tatorul mai vede și „Adunarea Magilor” de Rubens care a venit mai târziu, alături de vestitele vitralii, de tavan și de orgă, care te transportă în altă lume.
Adaug la bucuriile estetice, istorice și științifice ale Cambridge-ului o plăcută surpriză la Londra, unde am fost invitat să țin o conferință la Cha­tham House, care juca rolul de capelă pentru colegiile de studii internaționale de pretutindeni. Nu mai eram edu­ca­tor, veneam în costum diplomatic la colegii mei de breaslă ce țineau de Ins­ti­tutul Regal de Afaceri Internaționale. Speram să-l întâlnesc pe Arnold Toynbee, cel mai însemnat și fecund autor de istorie mondială, care avea biroul la Chatham House, dar ghinion, era plecat într-una din călătoriile sale dese. Am fost condus însă cu religiozitate în biroul său tapetat de cărți și m-am mulțumit cu acest gest. Îl citez mereu ca și cum l-aș fi cunoscut de aproape.   

București, septembrie 1975

Doamna Thatcher vine în vizită la București în noua sa calitate de lider al Partidului Conservator Britanic. Stă două zile. Nu mai este sub jurisdicția mea. Citesc ziarele. E oaspete al Consi­liu­lui Național al Frontului Unității So­cia­liste (Ștefan Voitec și Tamara Dobrin). Discuție cu aceștia și la Ministerul de Externe (G. Macovescu). Vizitează o expoziție de țesături, combinatul de la Brazi, Castelul Peleș și Cota 1400). Este primită de Elena Ceaușescu la Institutul de Cercetări Chimice, Ministerul de Comerț Exterior.
O întâlnesc la recepția de încheiere la Ambasada Engleză în curte. Vremea e caldă, invitații numeroși. O salut, o felicit pentru noul său rol, citesc pe fața ei satisfacția de a fi realizat ceea ce și-a propus și lasă să înțeleagă faptul că nu e decât primul pas spre rolul cel mare. Știa că este greu pentru o femeie să devină prim-ministru. Dar vroia să producă această premieră pentru Anglia. Avea încredere în capa­citatea proprie. „În politică, va spune în septembrie 1975, dacă vrei să se spună ceva, adresează-te unui bărbat. Dacă vrei să se facă ceva, adresează-te unei femei”.  Mă întreabă cu ce mă ocup, și îi spun pe scurt că am avut expe­riențe internaționale interesante inclusiv Conferința Mondială a Popu­lației la București. Cam atât. Afabilă și zâmbitoare. Încă o dată un adevărat talent în relațiile umane.

Londra, ianuarie 1991

Dacă cu douăzeci de ani în urmă căutam răspunsuri la întrebarea de ce mă invită dna. Thatcher, cântărind argu­mente posibile (rapoarte favo­ra­bi­le ale Ambasadei Engleze ce semnalau spiritul de deschidere de la minister: limbi străine, materii noi, accent pe performanță, științe aplicate și altele sau dorința de a se antrena în politica internațională începând cu o țară care câștiga prestigiu după 1968), de data aceasta aceeași întrebare era mai greu de dezlegat. Să fie amintirea unei rela­ții bune în trecut, o mână întinsă unor prie­teni încercați de dificultăți  (fuse­sem ținut departe de orice funcție vizibilă și pus sub supraveghere cinci ani în șir, cu interdicție de a avea contacte sau corespondență cu străinătatea), să fie un interes pentru ce se întâmplă în România la un an după 1989?
Mă voi dumiri probabil când o voi întâlni. Pierduse și ea postul, căzând de sus, și eram sigur că e de data aceasta marcată de eveniment. Până una-alta, primesc la sosire un docu­ment vast care nu e cu nimic mai pre­jos ca ținută și minuție, de programul care mă  întâmpinase în vizita oficială din 1971. Opt pagini descriind pe minute vizite cu scopul cunoașterii instituțiilor științifice engleze, timp de o săptămână. Urmau încă 4 pagini mă­runt scrise cu biografiile perso­na­lităților pe care le voi întâlni. Din nou Oxford și Cambridge, Imperial College, dar o mai mare diversitate de centre de cercetări diplomatice și interna­țio­nale. Așa cum în prima vizită învă­țasem istorie, acum, aveam prilejul să văd și mecanismele cercetării știin­țifice.   
Fac o simplă enumerare a acestor oportunități deschise prin invitația dnei. Thatcher: Departamentul Edu­ca­ției și Științei, Centrul Marea Britanie-Eu­ropa de Est, Royal Society (Aca­de­mia), London School of Economics, Școala de Studii Slavone și Est-Euro­pene, Ministerul de Comerț și In­dus­trie, Universitatea din Cambrigde, Laboratorul Cavendish, King’s College, Consiliul de Cercetări Științifice și Inginerești, Universitatea din Oxford, Colegiul Balliol, Institutul de Studii Strategice, Consiliul Britanic, Colegiul Imperial, ceaiuri, cluburi, mese etc.
Primirea la dna. Thatcher s-a făcut la reședința ei londoneză din Eaton Square. Era trecută în program cu titlurile ei convenționale; DM, FRS, MP adică Ordinul de Merit, membră a Royal Society și membru al Parla­mentului.
Pe cine aveam să întâlnesc? Din 1979 când a fost aleasă până în 1990 când a pierdut postul prin mași­națiunile propriului partid (nu alegeri, nu opoziția), am urmărit-o în presă, confruntând portretul omului politic cu activitățile, reușitele, obstacolele și înfrângerile ei. A fost un deceniu plin de evenimente. În 1982 eram ambasador la Washington. Argentina, aflată sub dictatură militară, invadează Insulele Falkland (Malvine, pentru argentinieni). Din 1933 erau o colonie britanică, dar anterior aparținuse Argentinei. Doamna Thatcher a respins ferm această pretenție în cuvinte în care am recunoscut NU-ul ei: „ E Britania cea care este pentru regula internațională a legii! E Britania care spune: Destul, e destul! Aceasta trebuie să înceteze.” Urmează o masivă trimitere de forțe în Sudul Atlanticului (la 500 kilometri de coastă), un război naval costisitor pentru argentinieni și britanici și lumea asistă la un nou conflict deschis. Forțele britanice descind în insule, le ocupă din nou. În ianuarie 1983 doamna Thatcher face acolo o vizită de 5 zile. Observasem la Washington că sprijinul pe care Anglia îl ceruse Statelor Unite era ambiguu și că ambasadorul argentinian pe care îl cunoșteam de la ONU îmi spunea că este sprijinit peste tot și ascultat cu atenție și nu e tratat ca un simplu agresor. De unde venea reținerea SUA? Probabil din faptul că și americanii îi alungaseră pe englezi de pe continent și că de la începutul secolului trecut priveau țările latino-americane ca pe ograda proprie, ce trebuie păzită de coloniștii europeni. Dar dna. Thatcher a devenit eroul Angliei și a câștigat respect în lume pentru fermitatea ei.
Au urmat alte știri: greva minerilor. Doamna Thatcher îi înfrânge pe greviști, desființând sau privatizând minele. Încă un NU fusese spus.
Anii 1980 au intrat în istorie cu două curente economice paralele: reaganismul și thatcherismul. Ele sunt caracterizate de reducerea intervenției statului și saltul economiei private. Neoliberalismul domnea în gândirea economică. Cum pot doi conservatori, etatiști prin excelență, adepți ai realis­mului politic, având școala puterii, să prezideze slăbirea pârghiilor statului și la noua domnie a companiilor?
Nu se poate nega faptul că măsu­rile lor au constituit un șoc cu efecte imediate în materie de competitivitate și rezultate, o trezire a celor adormiți de formule birocratice. Am aflat apoi cum premierul britanic reintroduce uni­formele în școli, ținută decentă obliga­torie, pretinde muncă și calificare. Același vânt sufla prin instituții. Un profesor american de la Maryland University îmi spusese că fusese internat într-un spital englez în cursul călătoriei în care s-a accidentat, dar a fugit îngrozit din cauza lipsei de igienă și a tratamentului mizerabil.
Reagan și Thatcher au venit la putere cam în același timp (1979 și 1980) aduși de valul unei nemulțumiri publice largi. În cazul Americii, afrontul era extern: diplomații americani osta­tici la Teheran, umilință, neputință. Drept cine ne iau? a întrebat Reagan publicul, trezind patriotismul ameri­ca­nilor, care, oricât de latent ar fi, poate devenit formidabil. În Anglia, umilința era internă: un proces de declin ge­ne­ral, ilustrat înainte de alegeri de o grevă londoneză la salubritate, care a dat și un miros dezagreabil deca­den­ței. Nu e de mirare că un „destul” al doamnei Thatcher i-a asigurat victoria.
Au urmat știrile diplomatice. Doam­na Thatcher era o prezență influentă în toate areopagurile, asigurând un rol activ pentru Anglia. Între 1979 și 1988 întreprinde 109 călătorii peste hotare. Comisesem o greșeală când inițial vroiam să stabilesc doar dimensiunea omului politic, ignorând talentele sale diplomatice. Ea a fost cea care l-a intro­dus pe Gorbaciov în ecuația marilor negocieri, semnalând personalitatea unui om cu care se putea discuta. Când Reagan s-a întors din vizita făcută la Moscova în 1988, și-a arătat gratitudinea față de doamna Thatcher, oprindu-se la Londra ca să-i dea o dare de seamă completă asupra convor­bi­rilor avute. Față de Europa, manifesta rezerve. Era deranjată de alianța dintre Franța și Germania și locul marginal rezervat Angliei, care jucase în trecutul ei un rol de arbitru suprem și decisiv în toate conflictele continentului. Dis­cursul din 1988 de la Bruges a făcut-o celebră: „Desigur că vrem să vedem Europa mai unită și cu un sens mai mare al scopului comun. Dar trebuie să fie într-un mod care păstrează diferitele tradiții, puterile parlamentare și sensul mândriei naționale în propria țară, fiindcă acestea au fost sursa identității Europei de-a lungul se­co­le­lor”.
Cu acest profil construit și amendat în anii 1980, am intrat în reședința ei, izbit de la intrare de mulțimea apa­ratelor de alarmă și supraveghere. Era normal pentru cea care a fost oficial obiectul unui atac cu bombă al teroriștilor irlandezi la Congresul Conservatorilor de Brighton în 1984, din care a scăpat miraculos și unde și-a rostit totuși cuvântarea spunând: „Bătălia este între extremiști și noi ceilalți. Democrația va prevala.”
Stăm unul lângă altul, despărțiți de o pernă roșie, pe sofaua albă. Pare resemnată de trădarea coaliției care în 1990 a scos-o din joc pe ea, alergătoarea de cursă lungă, întreruptă acum. Mă întreabă despre vizită, ce am văzut, și nu ascunde satisfacția de a fi pus pe roate un sector vital pentru Anglia și tradițiile ei: știința. Într-adevăr, erau ordine vizibilă și muncă intensă. (La acest capitol stai bine, mă gândeam, dar în gândirea universitarilor – chiar dacă studenții s-au mai potolit – sâmburii anarhiei au rămas și suportul lor nu ți-e încă asigurat.) Cum e România azi? Își gustă libertatea și intră în tranziție (nu știam cât de grea va fi).  Cu ce te ocupi? Lucrez la Academie și organizez cursuri și stagii pe teme actuale (N-aveam nici titlu, nici o funcție.) A urmat o lungă expunere despre democrație. Mi-au rămas cuvintele ei: „Democrația este o altă formă de ordine”.
Puține idei sunt mai cardinale în mintea doamnei Thatcher. E o dușmancă neîmpăcată a anarhiei de care s-a izbit. Pentru cei ce-i arată medalia, pe care e înscrisă definiția democrației cu fața pe care scrie  „libertate”, ea spune: „De acord, dar arată și cealaltă față”. Pe ea scrie „responsabilitate”, ca în prima ediție a Cartei Drepturilor Universale. Nu există libertate fără răspundere, pare ea a spune, și, când e neglijată, de ea trebuie să mă ocup.
Credea dna. Thatcher că după exilul meu îndelungat voi reintra în vâltoarea politicii? Vă înșelați, doamnă, mă gândeam. Nu mai pot pronunța cuvântul „partid” sub nici o formă și nici nu mai pot redacta note pe care altcineva scrie „se aprobă”. Nu i-am spus asta, desigur.
M-am referit la o carte intitulată „Reagan și Thatcher”. Interlocutoarea mea nu era încântată. Dar dezaprobarea nu era expresă, ci se schița doar într-o expresie descifrabilă. De ce? Poate nu uita umbra care plana în relațiile cu Reagan de la conflictul din Falkland, când nu primise de la el ajutorul scontat. Eram în plin război la data întâlnirii, războiul din Golf. Dna. Thatcher putea să spună: uită-te cât de prompt reprimă o agresiune americanii când au un interes. N-am acționat și eu așa în 1982? Poate era dorința să nu intre în istorie atârnată de gâtul lui Reagan. Asemănări doctrinare da, colaborare în zeci de instanțe da, dar filiație nu. Ea nu e emulul lui Reagan, ci s-a ghidat după propriul raționament.
Nuanțările la care nu mă așteptam continuă. Europa poate fi utilă. M-am sfătuit, spunea ea, cu Mitterand și ne-am înțeles că e oportună primirea în Uniunea Europeană a Spaniei și Greciei lăsând la o parte criteriile de rigoare. Era singurul mijloc de a le asigura împotriva apariției de noi dictaturi spre care ar fi înclinate. „M-am sfătuit cu Mitterand”. Dar presa vorbise numai de neînțelegerile lor.
Primesc în încheiere „with warm regards” albumul „Zece ani la nr. 10”  (adresa premierului britanic) consacrat dnei. Thatcher. E omul politic și diplo­matul cu cele mai mari ambiții și cu cea mai redusă vanitate, cu fermitate politică, dar și flexibilitate diplomatică. Un da! spus democrației, dar un nu! pentru libertatea fără răspundere! Un nu! spus comunismului, dar un da! negocierilor. Un da! spus conservatorilor, dar și un da pentru liberalismul economic. Multe nuanțe au apărut în conversația noastră, din care am învățat ceva, ca întotdeauna, de la dna.Thatcher. Doamna de Fier purta mănuși: de mătase.
Publicat în : Idei în mers de Mircea Malita  de la numărul 60

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: