Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

(Re)configurarea puterii chineze

Virginia MIRCEA

continuare din numărul precedent

Percepția Beijingului
 
Preocupările Chinei legate de securitatea energetică au spo­rit considerabil de când aceasta a devenit un importator net de petrol, în 1993. Dar teama de o opo­ziție a SUA a crescut o dată cu lansarea de către SUA a războiului împotriva tero­rismului. Numeroși strategi chinezi consideră că SUA încearcă să închidă China între propriile granițe, prin pre­zen­ța în Asia Centrală, parteneriatele cu India, Pakistan, Japonia, Coreea și Australia, și prin apropierea de Viet­nam și Filipine.
Se crede că obiectivul SUA este de a împiedica “creșterea influenței Chi­nei în regiune”.
Prezența mai puternică a Washin­gtonului în Asia Centrală și de Sud și în Orientul Mijlociu a alimentat percepția chineză a unei strategii de limitare, care include împiedicarea accesului Chinei la petrol. Deși inițial Beijingul a sprijinit operațiunile SUA în regiune, China a devenit tot mai suspicioasă în privința prezenței americane după ce Statele Unite au început să încurajeze țările central-asiatice să lanseze refor­me politice, și mai ales în urma revo­lu­țiilor colorate. China consideră că reformele politice din Asia Centrală vor fi însoțite de turbulențe care vor pune în pericol furnizorii de petrol ai Beijin­gului și vor amenința stabilitatea re­gi­mului comunist chinez.
Dependența covârșitoare de fur­ni­zorii din Orientul Mijlociu a sporit îngri­jorarea Chinei în ce privește securi­tatea energetică. Controlul naval ame­rican asupra liniilor de comunicare ma­rină, prin care este transportat majo­ritatea țițeiului spre Beijing, este con­siderat în mod special o vulne­ra­bilitate îngrijorătoare. Faptul că peste 80 la sută din importurile de petrol ale Chinei trec prin Strâmtoarea Malacca a provocat o dezbatere aprinsă în mass-media chineze, care o numesc “dilema Malacca”.  Chiar și Taiwanul este văzut în termeni geostrategici, deoarece con­trolul asupra sa ar facilita ieșirea Chi­nei în larg.
Percepția chineză este că Washin­g­tonul reprezintă un obstacol în calea ascensiunii sale mercantiliste. SUA controlează căile maritime și punctele-cheie pentru navigație. Din perspectiva Beijingului, petrolul este o armă pu­ter­nică în arsenalul SUA. Și această armă ar fi cu atât mai amenințătoare cu cât China ar crede că acțiunile sale pot provoca un răspuns, de pildă un in­ci­dent neprevăzut în Taiwan, Marea Chi­nei de Sud sau Japonia. O Chină care consideră că Washingtonul este ho­tă­rât să îi împiedice ascensiunea va considera, inevitabil, că liniile sale de aprovizionare cu energie nu sunt în si­gu­ranță. Dată fiind greutatea acestor percepții geopolitice, politica ener­ge­tică a Chinei este poate îngrijorătoare, dar nu este deloc surprinzătoare.

Politica energetică a Chinei și statele paria

Pentru a contracara așa-numitul “control” american asupra pieței de ener­gie, Beijingul caută să dezvolte relații cu producătorii de petrol izolați de Washington.
China privește diplomația ener­ge­tică, în special crearea de relații speciale cu producătorii de petrol, ca pe un element important al strategiei sale de securitate energetică. Sudanul, Ira­nul și Burma sunt exemple grăi­toare.

Sudan

China este cel mai mare investitor în sectorul energetic în plină dezvoltare al Sudanului, oferind regimului de la Khartoum mijloace de consolidare a puterii armate. Sudanul este principala locație pentru operațiunile de produc­ție de petrol ale companiilor petroliere naționale din China și cel de-al șap­telea furnizor de țiței, ca mărime, al Beijingului, cu 133.000 de barili pe zi.
China este principalul partener comercial al Sudanului, cumpărând cam două treimi din exporturile Su­da­nului și furnizând aproape 20 la sută din importurile acestuia. În ultimul deceniu, Beijingul a fost și principalul furnizor de arme, muniție și tehnică militară al regimului de la Khartoum, în ciuda embargoului impus de ONU în 2005.
China a apărat permanent Sudanul de sancțiuni diplomatice severe, mer­gând chiar până la a amenința cu dreptul de veto atunci când eforturile ONU păreau să încolțească prea strâns Khartoumul. Beijingul a reușit să împiedice Rezoluția 1556 a Consiliului de Securitate, care impunea un em­bar­go asupra livrărilor de arma­ment pentru combatanții non-guver­na­men­tali din Darfur și cerea autorităților de la Khartoum să permită asistența umanitară în Darfur și să dezarmeze miliția Janjaweed. În 2006, în timpul dezbaterilor privind Rezoluția 1672 a Consiliului de Securitate ONU, China s-a opus eforturilor de a sancționa ofi­cialii guvernamentali sudanezi acu­zați de crime de război, reducând de la 17 la 4 numărul persoanelor împotriva cărora Consiliul de Securitate a emis interdicții de călătorie și sancțiuni financiare.
Deși și-a slăbit într-o anumită mă­sură opoziția, ca răspuns la presiunile internaționale, China nu este dispusă să-și vadă investițiile petroliere puse în pericol prin impunerea de sancțiuni serioase împotriva guvernului de la Khartoum. În timpul unei mediatizate vizite a lui Hu Jintao la Khartoum în februarie 2007, pentru a pleda pentru respectarea solicitărilor internaționale, oficialul chinez a anunțat și noi acor­duri economice, între care șter­gerea unei datorii a Sudanului de 104 milioane USD și un împrumut fără do­bândă, de 17 milioane USD, pentru proiecte de infrastructură, între care un nou palat prezidențial.

Iran

Iranul este cel de-al treilea furnizor de țiței al Chinei, ca mărime, cu 287.000 barili pe zi în 2005. Din 2002 Iranul a furnizat Chinei peste 15 la sută din importurile anuale de petrol (doar cu puțin sub cele provenind din Arabia Saudită), iar în 2004 China a devenit cea mai mare piață de desfacere a petrolului iranian. Schimburile bilaterale au totalizat 10,09 miliarde USD în 2005, de peste patru ori mai mult decât cu cinci ani înainte (2,49 miliarde USD în 2000).
În ultimii ani, în timp ce Statele U­nite și Uniunea Europeană încercau să izoleze Teheranul pentru a-l determina să respecte angajamentele de nepro­li­ferare, China a semnat câteva con­trac­te energetice majore. În februarie 2006 China a semnat un acord pe trei ani, în valoare de 33 milioane USD, privind repararea și întreținerea platformei de forare semi-submersibile iraniene din Alborz, în Marea Caspică. În octombrie 2004 Sinopec a semnat un contract de 100 miliarde USD, pri­vind importul a 250-270 milioane de tone de gaz natural lichefiat din zăcământul iranian South Pars, pe o perioadă de 25 de ani. Înțelegerea oferă Chinei alți 150.000 de barili de ți­ței pe zi, pe o perioadă de 25 de ani, din zăcământul Yadavaran, și un pro­cent de 50 la sută din rezervele de la Yadavaran, estimate la 17 milioane de barili.
În martie 2004 Corporația Zhuhai Zhenrong, companie comercială petro­lieră de stat din China, a semnat un contract de 20 de miliarde USD pe 25 de ani, pentru importul a 110 milioane de tone de gaz natural lichefiat din Iran. În același timp, Beijingul a sem­nat un contract pe 7 ani, de 121 mi­lioa­ne USD, atunci când compania petrolieră chineză de stat Sinopec a preluat subsidiara iraniană a companiei canadiene Sheer Energy, și a primit un pachet de 49 la sută din zăcământul Masjed-I-Suleiman. Pentru încheierea acestor acorduri, ministrul de externe chinez Li Zhaoxing a făcut mai multe vizite la Teheran, promițând sprijin diplomatic Iranului în confrun­tarea cu Occidentul.
Mai mult, împreună cu Rusia, China este principalul susținător al participării iraniene în Organizația de Cooperare Shanghai (SCO). Preșe­din­tele Mahmoud Ahmadinejad s-a bu­curat de o susținere morală deosebită cu ocazia discursului în cadrul SCO în Shanghai, atunci când a cerut SCO să “împiedice amenințările și intervențiile marilor puteri agresive,” iar chinezii au criticat public Statele Unite pentru că au numit Iranul un stat care spon­so­rizează terorismul. Deși China joacă prudent – nu dorește să-și pună în pericol relațiile stabile cu SUA, ceea ce explică votul din Consiliul de Securitate ONU în favoarea sancțiunilor împotriva Iranului în 2006 –, ea sugerează totuși Iranului că are în ea un protector pu­ternic. După ce a votat pentru sancțiuni împotriva Iranului, China a specificat imediat că nu dorește să pună în pericol bunele relații bilaterale.
Imposibilitatea de a impune voința colectivă împotriva Iranului întărește atitudinea sfidătoare a Teheranului față de comunitatea internațională, și sporește instabilitatea.
În timp ce Washingtonul încearcă să convingă Beijingul că ambele au interesul să preseze Iranul să-și abandoneze programul de înarmare, China nu dorește să-și riște investițiile energetice.

Burma

China oferă același târg, “secu­ri­tate energetică în schimbul protecției”, și în relația cu Burma. China consideră Burma ieșirea sa la Oceanul Indian, și a investit în șosele și conducte de gaze care să o lege de sud-vestul coastei acestui stat. Relația Chinei cu Burma are trei componente militare: fur­ni­za­rea de tehnică militară Consiliului pentru Restaurarea Statului de Drept și a Ordinii (SLORC), construirea de diverse facilități militare și construirea de facilități de supraveghere și obser­va­ție. Armamentul furnizat juntei, inclusiv echipamente de comunicații, transportoare blindate de personal și grenade anti-tanc au ajutat SLORC să în­toarcă situația împotriva insur­gen­ților anti-juntă.
Nume­roși observatori, mai ales în India, consideră că marele premiu în relația Chinei cu Burma a fost cons­truc­ția de porturi și baze de-a lungul coastei Oceanului Indian, între care o bază importantă pe insula Haingyi. Faptul că această bază poate adăposti vase mai mari decât orice navă din flota burmeză nu a trecut neobservat în India. Facilitățile de supraveghere chineze de pe insula Great Coco, lângă insulele Nicobar și Andaman, oferă Beijingului posibilitatea de a moni­toriza în mare parte mișcările navale și aeriene în Oceanul Indian. Deși gradul influenței chineze asupra construirii porturilor și a facilităților de observație este încă dezbătut, nu încape îndoială că Beijingul încearcă să-și maximizeze accesul la facilitățile maritime de-a lungul coastei Oceanului Indian.
Burma este și o componentă im­por­tantă a strategiei chineze în domeniul transportului de petrol și gaze. În 2005 China a furnizat Burmei asistență financiară și contracte comerciale de aproape 300 milioane USD, care i-au asigurat sprijinul acestei țări pentru proiectul unei conducte de 500 de mile până la Yunnan, pentru transportul gazelor naturale extrase de PetroChina din Burma. Beijingul speră că această conductă de gaz va des­chide calea și pentru o conductă de petrol, cu un terminal pe coasta Ara­kan, pe aceeași rută spre Yunnan. Mai mulți observatori chinezi și occidentali consideră că aceste conducte ar ajuta China să ocolească Strâmtoarea Malac­ca și să evite riscurile de secu­rita­te (de exemplu blocade, piraterie, terorism).
Cu siguranță, se poate afirma că aceste conducte nu vor contribui prea mult la securitatea petrolieră a Chinei. Conducta proiectată prin Burma poate transporta doar 200.000 barili de țiței pe zi (bpz), în timp ce cererea anuală de petrol a Chinei crește cu peste 200.000 bpz în fiecare an, cu alte cuvinte contribuția relativă a acestei conducte la securitatea importurilor este deja prea mică și va fi în curând nesemnificativă în comparație cu creșterea consumului. Mai mult, costul pe baril al pompării petrolului prin Burma spre Yunnan și apoi al rafinării și al transportării lui pe piață va fi probabil de câteva ori mai mare decât costul transportului său cu trans­por­toare de mari dimensiuni, prin Mala­cca, spre marile centre de consum din China. Aceste costuri vor fi chiar mai mari în cazul unei conducte care să lege Gwadar, în Pakistan, de provincia Xinjiang în China de vest.
Cu toate acestea, este indiscutabil că Beijingul consideră Burma un avan­taj strategic. În schimbul cooperării în domeniul economic, al resurselor și poa­te chiar al securității, China a apărat Burma de sancțiunile ONU și de presiunile SUA, și a creat o dinamică de “race to the bottom” (cursă până la capăt, cu efecte negative) între Japonia și India.
În cazul Japoniei, Tokyo a anunțat suspendarea ajutoarelor după ce junta din Burma a masacrat disidenții în mai 2003. Însă în octombrie 2003, Japonia reluase deja acordarea de ajutoare organizațiilor nonguvernamentale și multor altor proiecte de dezvoltare. Po­trivit unor observatori, decizia Japo­niei de reluare a acordării de ajutoare a fost influențată de acordul prin care China se angaja să ajute guvernul din Burma la regularizarea cursului râului Irraw­addy. Oficialii guvernamentali japonezi “sunt dispuși să ofere în continuare ajutor regimului militar, pentru a contracara influența în creștere a Chinei”. Atitudinea gu­ver­nului japonez față de Burma a fost “parțial cauzată de teama că Beijingul va înlocui Japonia ca sursă probabilă de asistență economică și influență politică în Burma.” Apoi, în 2006, în ciu­da presiunilor puternice din Occi­dent, Japonia a dezamăgit așteptările internaționale și a votat împotriva unei rezoluții a Consiliului de Securitate ONU (UNSC) care condamna încăl­că­rile drepturilor omului în Burma, fapt care i-a făcut pe unii comentatori să se întrebe dacă reacția Japoniei a fost motivată de influența crescândă a Chinei. Aceste preocupări sunt justi­ficate, dată fiind dorința exprimată a Japoniei de a pune drepturile omului și democrația pe primul loc în politica sa externă.
Observatorii relației dintre India și Burma au observat și ei un răspuns indian la o creștere evidentă a influen­ței chineze în Burma. În ciuda anga­ja­mentului său retoric în promovarea democrației, India a acordat ajutoare de 40 milioane USD și a încheiat un contract de furnizare de gaze naturale în 2006, chiar în timp ce UNSC aborda problema Burmei. Un analist conclu­zio­na: “India a hotărât și ea recent să acorde sprijin internațional, politic și economic substanțial Myanmarului, în ceea ce este evident o politică inten­ționată a Indiei de contracarare a influenței comerciale și militare a Chinei în Myanmar.” Oficialii indieni în domeniul securității consideră că India este “cu 10 ani în urma” Chinei în competiția pentru influență în Burma și că trebuie să recupereze decalajul.
Toate cele trei state consideră că Burma este importantă din punct de vedere geopolitic. Tokyo și Delhi și-au subminat propriile intenții declarate de a încorpora problema drepturilor omului în răspunsul la sporirea activității Beijingului în această țară după masacrul din 2003.
Și India, și Japonia se fac vinovate de o serie de acțiuni iresponsabile. Însă din punctul de vedere al SUA, una din cele mai promițătoare tendințe în Asia este reprezentată de încercările făcute de Tokyo și Delhi în vederea remodelării politicilor externe în direcția asigurării de bunuri colective, și nu doar naționale. Acțiunile Chinei au consolidat elementele mai puțin altruiste ale politicii externe japoneze și indiene.

Prezență sporită în Asia Centrală

Percepția Beijingului privind pro­pria vulnerabilitate în cazul unei blo­ca­de maritime a sporit atractivitatea rutelor terestre de aprovizionare cu energie. După ce inițial a decis că o conductă petrolieră din Kazahstan este neprofitabilă, China și-a schimbat părerea în 2003 și a semnat un contract de 3-3,5 miliarde USD. În iulie 2006, conducta a fost pusă în func­țiu­ne, transportând aproximativ 200.000 de barili pe zi de la Atasu, în nordul Kazahstanului, în Regiunea Autonomă Uigură Xinjiang. Deloc surprinzător, Beijingul a devenit foarte interesat de situația politică din Asia Centrală. Analiștii chinezi vorbesc despre transformarea vechiului Drum al Mătăsii din Asia Centrală într-un “drum al energiei.” China și Rusia au susținut o declarație a Organizației de Coo­pe­rare Shanghai (SCO) care cerea un ca­len­dar al retragerii militare americane din Asia Centrală în 2005.
În mod asemănător, Beijingul s-a fo­losit de înrăutățirea relațiilor Uzbe­kis­tanului cu Statele Unite după masacrul de la Andijon din 2005, acordând sprijin moral președintelui uzbek Islam Karimov, care a fost primit la Beijing cu 21 de salve de tun la nici două săptămâni după atac.
Interesul Chinei în transportul resur­selor energetice din Asia Centrală și în același timp nevoia de a-și întări influența în regiune ridică probleme pentru politica americană. În primul rând, la fel ca în Orientul Mijlociu și Africa, dorința Occidentului de a pro­mova democrația este amenințată de faptul că dictatorii din regiune pot juca o nouă carte: China.
Pe viitor, China va încerca, foarte pro­babil, să-și protejeze investițiile energetice terestre. Beijingul își pune deja la punct două corpuri armate mecanizate foarte puternice, după mo­delul Grupurilor Sovietice de Manevră Operațională din anii 1980, care să răspundă amenințărilor terestre. În viitor, China va avea o capacitate mai mare de a contesta și poate chiar de a limita libertatea de acțiune a SUA în Asia Centrală, aspect care vine în con­flict cu scopurile SUA în războiul împo­triva terorismului.
Actuala insecuritate energetică a Chinei este un produs al temerilor sale legate de posibilele reacții americane la un număr de viitoare acțiuni ale Beijingului. Washingtonul deduce astfel că Beijingul își rezervă dreptul de a desfășura acțiuni care ar putea genera o reacție americană. La rândul său, politica de securitate energetică a Chinei caută modalități de ocolire a răspunsurilor americane la un conflict sino-american. O schimbare în politica de securitate energetică a Beijingului – o acceptare reală a mecanismelor pieței și a sistemului internațional de securitate energetică, retragerea spri­jinului acordat regimurilor periculoase, decizia de a renunța la capabilități maritime expediționare – ar putea fi o dovadă importantă a intențiilor pașnice ale Chinei.
Publicat în : Politica externa  de la numărul 60

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: