Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Învățămintele Georgiei

Iulian CHIFU

continuare din numărul precedent

Rusia nu numai că nu a prevenit sau stopat vio­len­țele separatiștilor, dar, mai mult, trupele sale de menținere a păcii s-au situat pe poziția uneia dintre părți, luând parte la agresiune. Consecința clară este decăderea din dreptul de forțe neutre de menținere a păcii pentru ineficiență și părtinire.
În ceea ce privește trupele regulate ruse, pătrunderea lor și intrarea pe teritoriul național al Georgiei nu aveau nici o bază și nu pot fi justificate prin necesitatea de a proteja sau restabili forțele sale de menținere a păcii. Operațiunile nu au vizat acest lucru, ci invadarea și atacul pe scară largă la adresa vecinului său, statul suveran Georgia, iar acest lucru decurge din operațiunile derulate în Abhazia – unde operațiunile sale sunt nejusti­fi­cate –, în Marea Neagră și în portul Poti – de asemenea, în interiorul terito­riu­lui georgian dincolo de zonele separatiste. Din acest punct de vedere, toate acestea sunt circumstanțe agravante pentru Federația Rusă.
În fine, din punct de vedere al moti­vațiilor acestor acțiuni de către partea rusă, apar câteva modele ce s-au dorit a fi încercate, copiate sau calchiate în cursul acestui război: Kosovo, Orientul Mijlociu, războiul prin intermediari și jocurile de putere anterioare Răz­bo­iu­lui Rece. Astfel s-a încercat, în special pentru piața internă, culegerea de date, fapte și acte pentru acreditarea ideii unui genocid în Osetia de Sud, a purificării etnice. În afara faptului că acest gest nu s-a făcut în timp și cu consultarea comunității internaționale pentru a genera efectele din Kosovo – bazat totuși pe mai multe rezoluții ale ONU ce calificau și condamnau geno­cidul și epurarea etnică a albanezilor kosovari – nici măcar perspectiva unui proces la Tribunalul Penal Internațional de la Haga împotriva lui Mihail Saa­kash­vili ca potențial criminal de război nu e acceptabilă și se dovedește o forțare a intrării unei realități, cu totul alta decât cea prezentată, într-un model.
Apoi, utilizarea dreptului preemptiv în cadrul unui război – definit atât de Israel, cât și de SUA – prin intro­du­cerea unor „zone-tampon” este de ase­menea inacceptabilă. În primul rând că nu este vorba despre utilizarea mo­de­lului de către un stat suveran care se apără, precum acțiunea statului suveran Israel în propriul său teritoriu, în Cisiordania și Gaza, ulterior în înălțimile Golan ale Siriei, apoi în sudul Libanului, de unde veneau tiruri și atacuri asupra populației civile pe teri­toriul său. Osetia de Sud și Abhazia nu sunt teritorii suverane ruse, ci geor­gie­ne, iar introducerea unor zone-tampon este inacceptabilă cu excepția poate, potrivit planului în 6 puncte de încetare a focului, pentru momentul în care se trăgea.
În sfârșit, a existat tentația „răz­bo­iului prin intermediari”. Până la mo­mentul 8 august, practic Rusia consi­dera că separatiștii sud-osetini se luptă cu trupele georgiene, adică „părțile” din conflict. Din păcate însă, se luptau pe teritoriul georgian și, mai ales, georgienii nu se mișcaseră să schimbe situația decât atunci când au pătruns în Georgia trupele regulate ruse, deci când agresiunea asupra Georgiei de către Rusia era calificabilă. Georgia s-a abținut și la momentul tiru­rilor separatiste, și la momentul intrării în război a „voluntarilor” ruși din nordul Caucazului, și chiar în mo­men­tul intrării în luptă împotriva lor a trupelor ruse de menținere a păcii. Nu e vorba că toate aceste agresiuni ale cetățenilor ruși cu arma în mână împo­triva trupelor și civililor georgieni cădeau tot în responsabilitatea Rusiei, dar Georgia nu a vrut să fie condamnată după nici o interpretare internațională sau rusă.
Dacă e să vorbim despre războiul de putere, deja părăsim spațiul drep­tu­lui internațional și ne mutăm în real­politik, în plină perioadă anterioară Războiului Rece. Aici avem de-a face cu poziționarea și autoasumarea unei „sfere de influență” a Rusiei care, nu-i așa, avertizase prin vocea șefului de Stat-Major al Armatei ruse, după cum am văzut mai sus, că va interveni militar asupra Georgiei și Ucrainei dacă ele vor intra în NATO. Nu era cazul, nici unul dintre cele două state nu intrase în Alianță. Însă Rusia a declanșat un război de poziționare, preventiv, pentru a-și apăra sfera de influență, respectiv spațiul în care „dacă intră Alianța se simte amenințată din punctul de vedere al securității”. Nici această variantă nu ține, pentru că existau mecanisme de negociere și lămurire a preocupărilor Rusiei pentru propria securitate, atât în NATO – unde Geor­gia nu fusese invitată –, cât și în alte instituții precum ONU – unde situația a fost calificată, dar rezoluția a fost votată de către Rusia – sau OSCE.
În consecință, războiul din Georgia a fost un război tipic de hegemonie. El nu a vizat în mod direct Georgia, ci doar în primă instanță, scopul fiind descurajarea drumului său către NATO – cu încălcarea principiului liberei alegeri a soluției de securitate de către un stat suveran. În fapt, el s-a dorit unul de avertisment asupra întregii lumi și de mesaj către actualul he­gemon-superputere globală din sistem, SUA – prin amploarea trupelor utilizate și sofisticarea atacului, prin obiectivele pe care și le-a stabilit – inclusiv schimbarea președintelui și a regi­mu­lui democratic, alterarea opțiunilor de securitate ale georgienilor și a orientării lor pro-occidentale, destruc­tu­rarea militară a Georgiei, distrugerea ei economică, eliminarea unui model democratic și economic de succes în regiune, care ar fi pus sub semnul întrebării sărăcia și insecuritatea din republicile nord-caucaziene și regiunile aferente și ar fi dat modele republicilor cu tendințe separatiste din Federația Rusă.
Efectele războiului ruso-georgian
Efectele războiului dintre Rusia și Georgia sunt greu de dezbătut astăzi, când acest război nu este încheiat și nu avem, la data la care scriem această evaluare, situația finală. Totuși putem spune că se pot întrevedea câteva consecințe, prin prisma evolu­țiilor de astăzi.
Mai întâi, relevant devine „planul de pace” în 6 puncte, propus de Franța, respectarea sau nerespectarea lui. El a fost realizat în pripă, de necunoscători sau pe picior, și nu reprezintă în fapt un plan de pace, ci un set de principii pentru încetarea focului și scoaterea situației de sub tensiune, înaintea intrării în logica de pace. Președintele Franței, în calitatea sa de deținător al președinției semes­triale a UE, și-a asumat un mare risc în acest sens. Astfel, riscul ține de formularea ambiguă și largă a textului, cu numeroase interpretări. În plus, asumarea planului de pace ca fiind unul „al UE” a fost o supralicitare a rezultatului muncii a trei diplomați de la Quai d’Orsay, găsiți la repezeală de pe acasă pentru a încropi ceva. În fine, evident că riscul pentru prestigiul său vine de la nerespectarea planului în litera și spiritul lui.
Deja slăbiciunile acestui plan se văd. Câteva puncte erau deja cu pro­bleme de la redactare, în special ce­le ambigue ce permiteau „men­ți­nerea unor măsuri de securitate” dincolo de teritoriul georgian sau pe teritoriul se­paratist, absența principiului inte­grității teritoriale a statului geor­gian și necesitatea unor monitori/forțe internaționale de pace care să preia ca mecanism verificarea retragerii părților rusă și georgiană pe pozițiile anterioare și să ajute la separarea păr­ților. Mai mult, interpretarea termenilor din acord drept „retragerea trupelor” și nu „scoaterea trupelor din Georgia” în condițiile de contradictorialitate aparentă între revenirea la situația anterioară conflictului și „măsuri de securitate” dincolo de teritoriul separatist, în anumite zone-tampon, toate dau naștere unui spațiu de mișcare cunoscut de interpretări și malversațiuni ale diplomației ruse.
E clar că termenul de retragere promis de președintele Rusiei nu va fi respectat. Mai mult, militarii din teren vorbesc despre doar „începutul” retragerii care va mai dura 10 zile. Între timp, pe teren, trupele ruse se fortifică și creează puncte de control necoordonate cu nimeni și iau în stăpânire porțiuni importante ale teritoriului georgian blocând traficul Est-Vest dintre portul Poti și orașul Gori.
E puțin probabil ca trupele ruse să se retragă prea repede. Chiar și cele în afara celor 500 soldați destinați „măsurilor suplimentare” de secu­ri­tate. Pe teren au rămas în continuare voluntari și paramilitari separatiști care s-au înfruptat și continuă să se înfrupte din prada de război, după tradiție. Ei au alungat cetățenii civili georgieni atât din regiunile separatiste, cât și din orașele și satele aflate tot timpul sub controlul guvernului central, au „mă­turat” locuitorii pe criterii etnice, ucigând, amenințând și furându-i pe cetățenii georgieni din regiunile sepa­ratiste și din „zonele-tampon” care se extind la 25-40 km și mai bine în jurul regiunilor separatiste, și nu la câțiva km – 3 până la 10, cum își imagina președintele Sarkozy când a validat planul.
Oricum, cel mai grav punct din planul Sakozy este punctul 3, cel ce prevede „măsuri suplimentare de securitate” pe care să le introducă Rusia, adică una dintre părțile din conflict. Aici deja se întrevăd aceste măsuri: prezența trupelor ruse sine die în regiunile separatiste și dincolo de ele, crearea zonelor-tampon nedefinite ca dimensiune, în jurul Abhaziei și Osetiei de Sud, introducerea arma­men­tului greu în Osetia de Sud și Abhazia inclusiv a rachetelor cu rază scurtă de acțiune Tochka U, ce pot fi lansate la 110 km, care au fost folosite deja – potrivit oficialilor abhazi – asu­pra portului Poti, orașului Gori și chiar, potrivit unor surse georginene, asupra periferiilor capitalei Tbilisi, care oricum rămâne sub amenințare. Dacă super-militarizarea regiunilor separatiste, conduse de cetățeni ruși, protejați de Moscova, dar a căror responsabilitate Federația Rusă și-o declină, este o măsură de securitate, atunci atacurile și schimburile de focuri cu consecințe majore în regiune rămân de ordinul certitudinii.
Apoi, admițând că acest pas va fi făcut și trupele retrase, e puțin pro­babil ca și controlul „zonelor-tampon” să mai fie cedat georgienilor, chiar dacă suveranitatea lor în regiune nu va mai fi sub semnul întrebării. Moscova consideră deja teritoriile separatiste ca alipite Rusiei, iar zonele-tampon și „reîntoarcerea refugiaților” posibilă într-un viitor, dar, cum spuneau oficialii ruși „nici în Orientul Mijlociu refugiații nu s-au întors încă”. Este clar că Mos­cova utilizează la această oră, printr-o interpretare evident forțată și o situație radical caricaturizată, toate greșelile și slăbiciunile, eratele și nuanțările aduse de Occident dreptului inter­național sacrosant care a stat la baza înființării ONU.  
Mai grav este faptul că dezbaterea privind interpunerea unor forțe inter­naționale de  menținere a păcii între ruși și georgieni va fi punctul cel mai dificil și unica modalitate de a liniști lucrurile pentru o perioadă de timp. Mai mult, navele de război ale Alianței se îndreaptă deja spre malurile georgiene ale Mării Negre, o fregată spaniolă, una germană și trei vase ale marinei militare americane. Turcia a simțit nevoia ca în conflict să nu fie implicată în mod direct, dar și că nu poate invoca Tratatul de la Montreux în aceste momente-cheie. Ea a realizat pro­pria greșeală de la limitarea accesului operațiunii NATO Active Endeavour din Mediterană în Marea Neagră, dar a primit în schimb sprijin definitiv pentru operațiunea sub conducerea sa, Black Sea Harmony, acolo unde România, care bloca misiunea statelor riverane, i se alătură drept premiu pentru comportamentul său.
O asemenea prezență inter­națio­nală – inclusiv europeană și germană – este menită să descurajeze evoluțiile în largul coastelor georgiene, dar și, foarte probabil, o nouă tensionare ruso-ucraineană la revenirea navelor de luptă folosite în răboiul georgian în portul Sevastopol din Crimeea. Această măsură vizibilă se adaugă multor altora vizibile și foarte multor invi­zibile care au determinat Rusia să oprească ofensiva și ocuparea Georgiei, precum și instalarea unui guvern și președinte obedienți.
La nivelul comunității internaționale, reacțiile au fost directe, clare și fără echivoc. Astfel, toate statele au calificat principiul integrității teritoriale a Georgiei, care a fost aprobat în reuniunea de urgență a țărilor UE (convocată, deși în august lumea a fost în vacanță), în timp ce cancelarul Germaniei, Angela Merkel, și-a permis, în premieră după ieșirea lui Helmuth Kohl din postura de cancelar, să contrazică direct și fără echivoc un președinte rus, pe Dmitri Medvedev, în legătură cu integritatea Georgiei și cu retragerea trupelor ruse.
NATO a avut două reuniuni de urgență, una la nivel de ambasadori și una la nivelul miniștrilor de Externe ai statelor membre, la 19 august. Această reuniune a stabilit în comunicatul final sprijin umanitar și de reconstrucție Georgiei, menținerea principiilor integrității teritoriale, reconfirmarea declarației finale a summitului NATO de la București privind intrarea Georgiei și Ucrainei în NATO, instituirea Comisiei Georgia-NATO pentru acordarea ajutorului de tot felul și sprijinirea reformelor pentru intrarea în NATO a Georgiei, calificarea conflictului drept război între Rusia și Georgia, necesitatea înființării și introducerii forțelor internaționale de menținere a păcii între părțile georgiană și rusă și a diminuat nivelul de relaționare, și a oprit cooperarea militară Rusia-NATO. Doar veto-ul german care a pledat pentru menținerea unui canal de dialog a făcut să nu fie desființat și Consiliul Rusia-NATO.
În discuția vizând desfășurarea conflictului mai trebuie introduse câteva elemente. Este vorba în primul rând de situația internă din Rusia și implicațiile războiului asupra sa și de efectele secundare ale războiului asupra alegerilor electorale din SUA.
S-a vorbit despre diarhia de la Moscova deseori în termenii unei forme de succesiune la putere a lui Putin din poziția de premier, cu preluarea din atribuțiile președintelui. S-a vorbit despre Medvedev ca despre o păpușă a lui Putin, sau oricum un om slab. S-a mai vorbit despre o coabitare a celor doi, în cel mai bun caz. Totuși nu este de ignorat nici situația grupurilor care-i sprijină pe cei doi.
Militarii ruși și ofițerii din serviciile de intelligence civil – siloviki – nu au fost în mod direct în competiție nicio­da­tă, ci și-au completat și susținut operațiunile. O anumită frustrare în organismul militar a existat însă întotdeauna. Militarii au fost o ramură subfinanțată, au ratat atât investițiile în industria militară, cât și dotarea armatei măcar cu armele pe care le producea, iar armamentul dovedește o puternică scădere de calitate, grad crescut de uzură și apropierea sau depășirea duratei de viață. Mai mult, liderii militari nu au avut accesul colegilor lor la funcții de prim plan în companiile naționale ruse și la resur­sele de care s-au bucurat siloviki, îmbogățindu-se evident spre binele patriei Rusia.
În acest context, sosirea lui Med­ve­dev la Președinția rusă a fost privită ca o oportunitate pentru militari, cei care au susținut în mod specific candidatura și care au fost răsplătiți public atât cu salutul noului președinte și prezența sa la manifestările militare, cât și cu suplimentarea vizibilă de fonduri. În acest context, războiul din Georgia – operațiunea establishmen­tu­lui militar rus – poate fi lecturat și drept un spațiu de manifestare și revenire în prim plan a Armatei și, am spune noi, a transferului final de putere dintre Putin și Medvedev la conducerea Rusiei. Acest lucru nu înseam­nă că Putin sau siloviki și-au pierdut puterea, din contră. Ci doar că forța, legitimitatea, credibilitatea și vizibilitatea celor două părți ale sistemului s-au echilibrat.
Acest lucru nu e nici bun, nici rău. Dar el poate prevesti schimbări struc­turale în Rusia lui Medvedev și poate anunța și o viitoare posibilă ciocnire între cele două puncte de forță, dacă Putin va refuza să părăsească scena în viitor, când Medvedev va dori să schim­be premierul și să definitiveze prelua­rea completă a puterii. O asemenea alternativă trebuie avută în vedere, pentru că, dacă ciocnirile invizibile ale celor două structuri de forță se pot ghici, trecerea la confruntarea publică directă poate duce la repetarea puciului din 1991 sau a asaltului Casei Albe în 1993, și la războiul dintre președintele Elțîn și vicepreședintele său Aleksandr Ruțkoi și președintele Parlamentului, Ruslan Hazbulatov.
În acest sens, putem să facem o lectură a evenimentelor petrecute de la declanșarea războiului – operațiune progra­mată, am văzut, de Rusia, cunoscută lui Medvedev și aproape sigur și lui Putin. În timp ce Medvedev conducea Consiliul Suprem de Apă­rare, Putin era „trimis” la Vladi­kavkaz, să se ocupe de „ajutoarele umanitare” și sprijinul acordat refugiaților. Apoi premierul Vladimir Putin a dispărut cu totul! Unii ar putea interpreta că era necesară eliberarea planului public pentru consacrarea lui Medvedev ca președinte. Totuși dispariția sa a coincis, în mod ciudat, „cu trecerea peste linia roșie” a acțiunii ruse. Mai mult, ea s-a petrecut cam atunci când comunitatea internațională, în special SUA, făcea eforturi susținute pentru a limita și încheia războiul, majoritatea în plan diplomatic și, oricum, nepublic, și cam atunci când Zbignew Brezinski anunța, ca din greșeală, la un post public, faptul că ar putea fi confiscate fondurile din băncile occidentale ale Rusiei și oligarhilor săi. Or, e binecu­nos­cut că aceste fonduri se află în afara Rusiei și că ele alimentează atât averile, cât și operațiunile externe ale Rusiei. S-a vorbit chiar despre o hârtiuță cu numere de conturi trimisă prin fax la Kremlin, pe acea hârtie aflându-se și numele premierului Vladimir Putin. Și acesta a dispărut brusc din spațiul public, în momentul de criză al războiului ruso-georgian.
Un alt element de luat în consi­de­rare este calmul cu care SUA au privit, în primele momente, situația de criză. Astfel, președintele George W. Bush a emis o declarație „călduță” de la Bei­jing și a mers mai departe pe stadion, la meciul de volei al fetelor și la cele de baschet ale băieților. Pe teren a rămas Mathew Briza, un diplomat de rang trei în Departamentul de Stat. De altfel, Departamentul de Stat al SUA a înființat o celulă de criză abia luni, 11 august, la trei zile după izbucnirea directă a confruntărilor și tot atunci au început declarațiile dure și dese ale președintelui Bush și secretarului de Stat Condoleezza Rice. Atunci fusese deja depășită „linia roșie”.
Deci și SUA au avut un start dificil în reacțiile față de agresiunea rusă asupra Georgiei. Întâmplător sau nu, ca efect secundar al războiului, senatorul McCain a reușit să treacă de la nivelul de 7 puncte în spatele contracandidatului său Barack Obama la avansul de 5 puncte procentuale în față. În plus, în aceeași perioadă, portavioanele americane se aflau în largul Golfului Persic, vorbindu-se de o posibilă operațiune de embargo asupra Iranului, operațiune la care, evident, era necesară susținerea Rusiei în Consiliul de Securitate. Spe­culații sau nu, aceste fapte dispa­rate nu pot fi ignorate în evaluarea completă a situației și a semnificațiilor acesteia.
Cert este că Rusia a înregistrat costuri enorme în urma acestui război pe care, nu-i așa, l-a câștigat. Mai întâi, la nivel financiar, războiul costă enorm și afectează situația financiară și lichiditățile Rusiei. Apoi dovada de forță cu utilizarea trupelor speciale este mult mai costisitoare decât o re­plică uzuală a trupelor regulate. Mai mult, în urma operațiunii, s-au retras într-o singură zi 7 miliarde de euro de pe piața rusă de capital, fără a vorbi des­pre alte investiții lichidate, amânate sau retrase. Apoi la nivel informațional, în afara pieței interne media din Rusia, Georgia a câștigat răz­boiul, iar Rusia a fost declarată vinovată de agresiune militară. În fine, Rusia a pierdut enorm la nivel de credi­bili­tate, prestigiu, autoritate și putere simbolică. Ea nu a fost sprijinită pe plan internațional decît de Cuba – ritualic – și abia târziu, după articolul lui Andrei Ilarionov, fostul consilier al lui Putin, care remarca această lipsă de sprijin, a apărut și Venezuela – care de fapt avea o problemă cu preșe­din­tele american George W. Bush –, precum și un număr de state din CSI, dar foarte nuanțat. De reținut că în aceeași perioadă, încrederea în Federația Rusă a scăzut cu procente între 4 și 14% în statele CSI. Se dovedește astăzi că puterea armată brută și teama nu țin loc de prestigiu sau atracție și creează mediul de respingere al violenței și agresivității puterii brute.
Publicat în : Politica externa  de la numărul 60

Comentarii

Comentariul nr.1 - Vasile Carp a spus în 28.11.2008 12:54:00:
Foarte interesant articol..El arata mult mai clar vinovatia rusa si nevinovatia lui Sakashvili,decat ziarele americane.In SUA de exemplu se stie de tot omul ca Georgienii au inceput pe 7 august,iar rusii au raspuns pe 8 august.Pe ocolite e regretul ca SUA si NATO nu au intrat in forta cu armata pe acolo,ca sa inceapa ceva,pe placul autorului.E regretat ca rusii nu si-au construit o coalitie care la ONU sa le dea dreptate Asa se scrie..Faptele nu conteaza,conteaza parerile.Lungimea articolului e justificata,pentruca pana la sfarsit sa uiti cu ce a inceput.Cine spune ca Georgia a castigat rasboiul,e contrazis chiar de sefii georgieni,la fel si cei care spunca Rusia a fost condamnata de agresiune.Ei nu folosesc nici politicii SUA care stie pana unde poate sa mearga,cand vede un cap infierbantat.In orice caz,bun sau rau,domnul Sakashvili,a avut o desamagire. Ultima fraza a atricolului este foarte realista pentru oricine se bazeaza pe puterea militara,si spune mai mult decat tot articolul.

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: