Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Considerații cu privire la construcția suveranității unor state în actualitatea internațională

Eugen Popescu

Recunoașterea suveranității statului este o condiție fundamentală pentru existența sa ca subiect de drept internațional, dar nu însă și suficientă. Suveranitatea statului trebuie să aibă o existență „de jure” completată cu cea „de facto”. „Slaba guvernare subminează principiul suveranității, pe baza căruia s-a constituit ordinea internațională post-westfaliană. Iar acest lucru se întâmplă pentru că problemele pe care le generează statele slabe pentru ele însele și pentru altele măresc enorm probabilitatea ca altcineva din sistemul internațional să caute să intervină în afacerile lor, împotriva voinței lor pentru a rezolva problemele cu forța.


Termenul „slab” se referă la „forța” statului, nu la anver­gura acestuia, ca să folosim terminologia dezvoltată anterior, de­sem­nând o lipsă a capacității institu­ționale de implementare și aplicare a politicilor, adeseori determinați de lipsa de legitimitate a sistemului politic luat ca întreg” (Francis Fukuyama, Ordinea mondială în sec. XXI, Editura Antet XX Press, 2004).
Problema pe care o ridică F. Fuku­ya­ma ni se pare deosebit de impor­tan­tă pentru actualitatea noțiunii de suve­ranitate. În genere, politica mondială mai ales după cel de-al doilea război mondial, a fost aceea de a slăbi statul. Slăbirea statului nu poate avea decât urmări dezastruoase pentru existența sa pe planul relațiilor internaționale. „În secolul XX multe state erau prea puternice: tiranizau populația și comi­teau acte de agresiune împotriva vecinilor. Cele care nu erau dictaturi stân­jeneau totuși dezvoltarea eco­no­mică și acumulau o diversitate de disfunc­ții și ineficiențe cauzate de anvergura excesivă a statului...
Pentru perioada de după 11 septembrie, principala problemă a politicii globale nu va mai fi aceea de a găsi modalități de restrângere a suveranității, ci de a o construi.”
Contestarea suveranității pornește de la contestarea rolului statului. Secolul XX a fost și cel al contro­ver­selor cu privire la dimensiunile și pute­rea de stat. Puterea statului, începând cu primul stat liber din lume, Marea Britanie, nu era extrem de mare, în afa­ra domeniului militar, unde era aproape totală. Ordinea liberală a lumii, întemeiată pe această concepție de rol scăzut al statului, a fost înlocuită de omenire ca urmare a numeroaselor crize, convulsii interne, revoluții, lovituri de stat și, în mod deosebit, a războaielor.
Contradicțiile dezvoltării umanității au dus la apariția statelor totalitare care încercau să subordoneze totul scopurilor lor politice. Se cunosc va­rian­­tele acestui tip de stat totalitar în extrema dreaptă a acestui experiment din Germania, Italia și Japonia prăbușite după cel de-al doilea război mon­dial și în cealaltă variantă a extremei stângi, state destrămate sub greutatea propriilor contradicții, o dată cu căderea „Cortinei de fier” în anul 1989.
În țările netotalitare se constată o creștere substanțială a rolului statului, incluzând practic toate democrațiile din cursul primilor optzeci de ani ai secolului XX. Ineficiența și consecințele neprevăzute pe care le-au determinat, coroborate cu interesele marilor mono­poluri au determinat revenirea ideilor liberale, astfel încât politica anilor 1980 și 1990 s-a caracterizat prin în­cer­cări de a stopa și chiar a inversa dezvoltarea sectoarelor de stat.
Acțiunile de reducere a rolului și funcțiilor statului au fost puternic stimulate de prăbușirea celei mai extreme forme de etatism, comu­nis­mul. Unii au încercat să pună chiar semnul egalității între totalitarism și statul modern al asistenței sociale.
O puternică influență privind redu­ce­rea forței statului a venit din partea instituțiilor financiare internaționale precum Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Mondială, care prin mă­surile luate au diminuat considerabil inter­venția statului în afacerile eco­nomice.
Erodarea puterii statului duce ine­vi­tabil la erodarea suveranității. Suve­ra­nitatea statelor nu se poate consolida prin acțiuni de descurajare și limitare, prin măsuri de violare a suveranității altor state. Experimentele din Somalia, Haiti, Cambodgia, Balcani și alte locuri au generat numeroase discuții con­tradictorii despre intervenționismul extern.
Problema capacității statului de a fi suveran se poate pune și sub alți ter­meni. Astfel, intervențiile umanitare au fost făcute, într-o serie de opinii oficiale sau mai puțin oficiale, întrucât modelul westfalian constituit pe principiul legiti­mi­tății nu mai putea fi o realitate în via­ța internațională de care să se țină seama. Prăbușirea comunismului a antre­nat un consens mult mai amplu în cadrul societății internaționale în privința principiilor legitimității politice și a drepturilor omului. Deținătorului puterii „de facto” dintr-o țară nu-i mai puteau fi recunoscute automat suvera­ni­tatea și legitimitatea puterii în orice condiții. Acest lucru s-a putut întâmpla în Somalia sau Afganistan, state care au căzut sub domnia bunului plac al unor comandanți militari și nu mai pu­teau fi recunoscute ca state suverane. Pe de altă parte, dictatori și lideri precum Ceaușescu, Miloșevici, Todor Jiv­kov, Saddam Hussein etc., care încă­l­cau drepturile omului, nu se mai puteau ascunde după principiul suveranității pentru a se proteja. Crimele comise de ei și de puterea lor împotriva umanității au legitimat puterile din afară care nu aveau numai dreptul, dar și obligația de a interveni.
Pe de altă parte statele slabe și falite ale lumii nu mai puteau ridica pretenții la suveranitate în fața comunității internaționale. O coaliție largă de țări europene, Australia, Noua Zeelandă și Japonia, având ca vârf de lance puterea militară a SUA au intervenit în țări ca Somalia, Cambodgia, Bosnia, Kosovo, Timorul de Est, Afganistan sau Irak. În asemenea țări suveranitatea încetase de a mai exista, iar funcțiile de guvernare de acolo trebuiau înlăturate. Datoria pe mai departe a țărilor de intervenție a fost predarea suveranității guvernelor democratice noi, pe care au reușit să le instaleze și să le consolideze.
O altă problemă deosebit de impor­tantă ce se poate ridica aici este aceea că o suveranitate slabă a unui stat slab și falimentar poate genera amenințări de securitate și pace asupra întregii planete, ducând automat la punerea în primejdie a suveranității altor state. O guvernare slabă poate crea la un moment dat amenințări de securitate sub forma teroriștilor înarmați, inclusiv cu armament de distrugere în masă.
Specialiștii în domeniu au încercat să facă o separație între intervențiile externe făcute cu scopul protejării drepturilor omului și intervențiile desti­nate să prevină amenințări teroriste, avansând ideea că numai ultimele ar avea legitimitate pentru violarea su­vera­nității. De cele mai multe ori, acțiunile implică ambele variante prezentate. Practica demonstrează că gu­ver­nele totalitare care comit încăl­cări ale drepturilor omului își amenință frecvent și vecinii, sau nu sunt în măsu­ră să se opună unor asemenea ame­nin­țări sau susțin sub diferite forme elementele teroriste.
Într-o asemenea interpretare inter­ven­ția forțelor militare conduse de SUA în Irak poate fi privită cu argumente pro și contra. În primul rând ar putea fi analizată concepția politico-militară stra­tegică „a loviturii preventive”, adică de a lovi adversarul acolo unde inte­re­sele o impun, inclusiv în afara teri­to­riului național propriu. Problema este mult mai complexă decât pare la prima vedere și este analizată în detaliu de analiștii politico-militari sau strategii mili­tari. Din punct de vedere al drep­tului internațional, problema se pune de a ști dacă intervenția din Irak a fost sau nu legitimă.
Revenind la problema pusă în dis­cu­ție trebuie spus că posibilitățile de a descuraja o amenințare veritabilă la adresa păcii din partea Bagdadului nu a fost suficient de bine planificată, în toate detaliile, iar administrația SUA se pare că a exacerbat pericolul prezentat de Irak, mai ales privind stocul de ar­ma­ment nuclear, care se presupunea că este deținut de această țară.
Problema esențială care se pune în prezent, atât pentru Irak, cât și pentru Afganistan (și nu numai pentru aceste două state, cazul poate fi extins și la Liban, Siria sau Iran), se poate formula astfel: existența armamentului letal și mai ales a celui de nimicire în masă, în mâinile unor persoane și organizații nestatale, asupra cărora nu există nici un control intern sau internațional este o problemă foarte gravă la adresa securității internaționale și este inter­­zisă de normele de drept internațional. Principiul suveranității statului nu poate fi niciodată suficient pentru a proteja o țară care adăpostește o ame­nințare de acest gen. Legitimitatea poate fi invocată atât pentru statul care este implicat în acțiunile acestor forțe teroriste, cât și pentru statul care, fiind slab, nu se poate opune unor asemenea forțe.
Situația însă nu este chiar așa de simplă. Delimitarea de mai sus nu poate fi atât de categorică, iar probele aduse și într-un caz, și în altul sunt foarte greu de obținut și de admi­nis­trat. Astfel, intervenția externă, mai mult sau mai puțin precipitată, pentru a prelua guvernarea, în scopul predării acesteia unui alt guvern local instalat democratic și considerat de forțele de intervenție capabil să elimine ase­me­nea amenințări și să le prevină ni se pare legitimă și binevenită.
Iată de ce problema construirii suveranității statelor apare ca fiind de maximă necesitate și actualitate. Pentru a putea să fie suverane, statele slabe trebuie reconstruite atât în ce privește regimul politic, puterea lor de stat, cât și instituțiile cu care trebuie să-și îndeplinească funcțiile pe plan intern și internațional.
Procesul de reconstruire a statelor, a suveranității acestora se impune cel puțin pe următoarele planuri:
l reconstruirea societăților mar­cate de conflicte armate, sfâșiate și secătuite de războaie;
l integrarea în comunitatea demo­cra­tică internațională a fostelor țări socialiste;
l eliminarea zonelor fertile terorismului;
l acordarea de șanse egale țărilor sărace ale lumii de a se dezvolta politic și economic;
Reconstrucția suveranității statelor se poate face în mai multe etape.
În primul rând, este vorba de recons­trucția statelor post-conflict care se aplică acelor state cu o suveranitate inexistentă precum Afganistan, Soma­lia sau Kosovo. În aceste state auto­ri­tatea de stat este total prăbușită și trebuie refăcută de la zero. Suve­ranitatea acestor state se obține în primul rând prin asigurarea pe ter­men scurt a stabilității, prin infuzie de forțe de securitate militare, polițienești, umanitare, asistență pentru refacere economică etc.
În al doilea rând, pentru state ca Bos­­nia sau Irak, unde stabilitatea pu­terii este cât de cât prezentă, problema creării instituțiilor, a apa­ratului statal de tip democratic capătă cea mai mare importanță. Statul trebuie să facă față funcțiilor sale pe măsura retragerii forțelor străine, iar pe plan extern să se poată impune ca un subiect de drept internațional activ, independent și suveran.
În al treilea rând, se impun măsuri de ajutorare a statelor slabe, unde auto­ritatea de stat există într-o formă rezonabilă, dar nu pot îndeplini anu­mi­te politici democratice cum ar fi în domeniul proprietății, învățământului, culturii etc.
În al patrulea rând, se impune fina­lizarea cât mai urgentă a tranziției fostelor țări socialiste, transformarea lor în state democratice și integrarea lor în lumea civilizată a democrațiilor de tip occidental.
Afganistanul și Irakul sunt pro­vocări la adresa suveranității statelor, a păcii și securității internaționale de un ordin mai special. Istoria Afga­nis­ta­nului demonstrează ca această țară nu a fost niciodată un stat modern. Recons­truirea statului afgan a trebuit să înceapă cu temelia. Dimpotrivă, Irakul era o țară mult mai evoluată, cu resurse incomparabil mai mari, atât de ordin material, cât și uman. După război, instituțiile statului totalitar au fost desființate; capacitățile adminis­tra­tive improvizate nu au reușit să stopeze jaful, dezordinea și luptele frati­cide. La fel ca și în cazul Germa­niei, Italiei sau Japoniei postbelice, precum și al multor regiuni postco­mu­niste, reconstruirea Irakului în sensul refa­cerii suveranității sale se dove­deș­te un proces foarte greoi, complex și contradictoriu. Practica ultimilor ani demons­trează că nici SUA și nici comu­ni­ta­tea internațională n-au avut prea mari succese în nici una din țările desti­nate reconstrucției, în ce privește întărirea suveranității acestora. De aceea experiența anilor 1990 în Soma­lia, Haiti, Cambodgia, Bosnia, Kosovo și Timorul de Est ar trebui să fie inter­pretată cu toată exigența. Ce capacități de exercitare a suveranității are Bos­nia, de exemplu, unde, după încheie­rea păcii de la Dayton, țara continua să fie guvernată de oficiul ONU al Înalților Repre­zentanți în Bosnia și Herțe­go­vina? În această țară nu au fost create instituțiile statului democratic, oficiul înalților reprezentanți nu poate exprima o reală putere de stat în accep­țiunea modernă. Cea mai mare parte a capabilităților administrative ale guvernului bosniac se află sub controlul experților internaționali, nu încă într-ale funcționarilor civili locali, cum ar fi fost firesc.
Nu putem însă decreta că toate intervențiile din afară au avut numai urmări negative. Succesul construirii națiunilor suverane este nsă un proces mai îndelungat decât s-a prevăzut inițial, și foarte complex.









Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 59

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: