Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Nimeni nu poate sări peste propria umbră, nici măcar Băsescu

Cristian BANU

Traian Băsescu încearcă de ceva vreme să se schimbe. Eșecul de la alegerile locale, imputat – mai degrabă pe nedrept – lui l-a făcut să adopte o strategie greșită. În cazul său, nu cred că schimbarea este soluția, chiar și în cazul, puțin probabil, în care ar fi o schimbare sinceră. Pentru a înțelege mai bine, ar fi utilă o comparație cu Ion Iliescu.

Aparent, Ion Iliescu nu s-a schimbat din 1990 încoace. În realitate însă, între cel care chema minerii să distrugă nu atât “Piața Universității”, cât mai ales parti­dele istorice și ziarele inde­pen­dente, și cel de azi este o diferență majoră. Însă, Ion Iliescu cel de azi a evoluat lent, dimpreună cu electoratul său.
Schimbarea “bruscă” a lui Traian Băsescu, nu s-a petrecut în paralel cu evoluția electoratului său. Între 2004 și 2008, România a evoluat foarte mult și prioritățile electoratului sunt acum altele. Clasa politică a rămas, însă, cantonată într-un cerc închis, făcând politică de dragul politicii. Cum ei ignoră electoratul, și electoratul a început să-i ignore. Astfel, targetul partidelor s-a redus la galeriile proprii și la o pătură relativ subțire de chibiți.
Greșeala pe care o face Traian Bă­sescu este aceea de… a nu înțelege unde a greșit. Nu atitudinea, discursul trebuie să și-l schimbe. Cei mai mulți dintre alegătorii lui, l-au votat tocmai pentru că e “zbanghiu”, popular și ati­pic. Până și grobianismul său are fani. Nu schimbând “forma” își recuperează Traian Băsescu electoratul pierdut, fiindcă nu atât de formă a fost deranjat acesta în ciuda faptului că forma a fost accentuată până spre caricatural de mass-media.

Eșecurile politicii lui Traian Băsescu

În momentul în care propui reforma clasei politice, dar vii tot cu soluții vechi ca Stolojan, cu “fata tatii”, cu Onaca, Mi­tică Dragomir sau Mona Muscă și alți traseiști politici, când încurajezi servilismul și pupincurismul, când lup­ta împotriva corupției se rezumă la număratul termopanelor lui Năstase, iar dosarele procurorilor DNA sunt atât de prost făcute încât pot fi respinse până și de un repetent la Drept este firesc ca de la un moment dat încolo să nu mai țină. Numai că soluția nu este “cumințirea”, ci rezultatele!
Un Traian Băsescu “cuminte” nu mai are nici un sens, iar electoratul său de bază, lipsit de doza de “nebunie” și “scandal” se va reorienta, fără însă ca “schimbarea la față” să aducă electo­rat nou. Sigur, judecând după scorurile celorlalți doi “nebuni”, Vadim Tudor și Gigi Becali, am putea trage concluzia că vremea nebunilor în politică a trecut.
“Reinventarea” însă nu este o soluție. Ca să fie un succes, ar avea nevoie de rezultate. Și nici rezultatele nu pot garanta asta. În 2004, Traian Băsescu era viitorul, speranța... Acum este trecutul și dezamăgirea.

Eroare strategică

Din punct de vedere politic, chiar dacă mai are un rol instituțional impor­tant de jucat – nominalizarea pre­mie­rului după alegerile parlamentare –, cred că Traian Băsescu s-a epuizat și nu mai are nici o șansă de a fi reales. Nici măcar polarizarea pro sau contra lui nu mai are forța necesară, alegerile locale demonstrând că simpla pozițio­nare raportat la președinte nu mai este suficientă în absența unei oferte. Președintele ar trebui să se adapteze de la rolul de “tătuc” la “primus inter pares”, o adaptare dificilă atâta timp cât electoratul său principal îl voia “tătuc”. Faptul că Traian Băsescu nu mai dispune decât de pârghia insti­tuțională pentru a mai influența scena politică îi reduce mult raza de acțiune, el nefiind “adaptat” la acțiunea insti­tu­țională. În plus, prin acțiune eficientă, avantajul instituțional poate fi anihilat administrativ, acolo unde adversarii săi excelează.
Pe de altă parte, mutarea dez­baterilor în planul politic s-a dovedit ineficientă la alegerile locale. La Capitală, Blaga ar fi avut o șansă în fața lui Oprescu dacă ar fi menținut discuția în plan instituțional. Intro­du­când însă temele politice, el nu s-a descurcat în fața lui Oprescu.
Președintele pare că pregătește și pentru alegerile din toamnă tot teme politice, inevitabil aceleași: corupția, Năstase, cei 322, în vreme ce Tări­ceanu și-a pus cizmele de cauciuc și colindă țara, preluând practic rolul lui Traian Băsescu de acum 4 ani. „Măi fratele meu, vreau să văd și eu planul lucrării”, este mult mai eficient decât eterna dispută pe tema termopanelor lui Năstase, mai ales că în cazul lui Tăriceanu este vorba de ceva nou.

Ion Iliescu și Traian Băsescu

Traian Băsescu și Ion Iliescu au multe asemănări. Din punct de vedere al “biologiei politice”, ambii fac parte din ceea ce se poate numi “prima generație de lideri post-comuniști”, deși între ei este o diferență de vârstă considerabilă. Amândoi au ajuns, des­tul de brusc, inadaptați la un joc politic mutat din zona emoțiilor în zona pragma­tismului. Amândoi au dominat partidele pe bază de emoții, fără însă a oferi un management politic eficient și o viziune, alta decât un paternalism, unul de tip militar, celălalt de tip prim-secretar PCR.
Deși sunt mai aproape ca vârstă de el, Călin Popescu Tăriceanu și Mircea Geoană și chiar Adrian Năstase sunt dintr-o altă generație, chiar dacă acesta din urmă este apropiat din toate punctele de vedere de Ion Iliescu. Nici unul dintre cei trei nu a contat în jocul politic, dar toți trei au obținut rezul­tate administrative. Adrian Năs­ta­se și Călin Popescu Tăriceanu atât în calitate de premieri – creștere eco­nomică, eficiență administrativă –, dar și în calitate de manageri de partid. Mircea Geoană, deși ironizat de toată lumea, a păstrat PSD la un scor su­pe­rior așteptărilor, reușind să redreseze partidul după ofensiva mediatică împo­triva sa din 2004-2005 și să păstreze unitatea în cadrul federației pesediste (fiindcă acum nu mai putem vorbi de un partid unitar, ci de o federație de grupări).

Variantele lui Traian Băsescu

Situația președintelui și a parti­du­lui său este destul de dificilă: PD este izolat politic și nu pare a fi în stare să depășească 25%, deși sondajele conti­nuă să-l dea mai aproape de 40%. Din punct de vedere practic, președintele nu poate numi un guvern minoritar, care ar degenera în circ și scandal, făcând improbabilă realegerea lui pen­tru un nou mandat, iar noul președinte poate numi un alt guvern; numirea unui guvern PNL-PSD va duce de ase­me­nea la o situație în care realegerea va fi improbabilă, fiindcă el a demons­trat deja pe de-o parte că nu poate coabita cu un guvern de altă culoare politică, iar pe altă parte că nu este o persoană de încredere astfel încât să fie crezut că se va comporta „matur”. „Scăparea” inoportună la adresa ministrului liberal Cristian David este încă o dovadă în acest sens.
Nici varianta demisiei și a „can­didaturii” la postul de premier nu este fezabilă, fiindcă în acest caz ar muta decizia nominalizării premierului la Nicolae Văcăroiu și e puțin probabil ca el să-l numească pe Traian Băsescu.
Cum o colaborare cu PSD este exclu­să, lui Traian Băsescu nu-i ră­mâne decât o singură variantă: alianța cu PNL și nominalizarea lui Călin Po­pescu Tăriceanu ca premier, paritatea noului guvern urmând a fi decisă de scorul în alegeri, cel mai probabil 1:1.
Pentru omul politic Traian Băsescu nu cred că există altă variantă decât cea adoptată de Ion Iliescu: o poziție simbolică în cadrul partidului. Pentru PD, este foarte important, fără nici o discuție, dar în momentul de față mai degrabă încurcă decât ajută, democrații rămânând singurul partid de lider, singurul ne-reformat în realitate. Mutarea bătăliei în plan instituțional-administrativ necesită un alt tip de lider pentru democrați, nu o reciclare a lui Traian Băsescu.
Publicat în : Politica interna  de la numărul 59

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: