Navigare

• Acasă
• Arhiva
• Cuvânt înainte
• Redacţia
• Distribuţie
• Secţiuni
  • Cover story
  • Editorial
  • Politica externa
  • Interviu
  • Politica interna
  • Economie
  • Idei în mers de Mircea Malita
  • Români în lume
  • Idei contemporane
  • Sanatate
  • Tehnologie
  • Ultimul cuvânt
  • Politici regionale
  • Mari corporatii
  • În lume
  • English
  • Scenarii 2030

Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare

Lunile anterioare martie 2010februarie 2010decembrie 2009noiembrie 2009iunie 2009aprilie 2009martie 2009februarie 2009decembrie 2008noiembrie 2008octombrie 2008septembrie 2008iunie 2008mai 2008aprilie 2008martie 2008decembrie 2007noiembrie 2007octombrie 2007septembrie 2007iulie 2007iunie 2007mai 2007martie 2007februarie 2007decembrie 2006octombrie 2006septembrie 2006iulie 2006iunie 2006aprilie 2006martie 2006februarie 2006decembrie 2005noiembrie 2005octombrie 2005septembrie 2005iulie 2005iunie 2005mai 2005aprilie 2005martie 2005februarie 2005decembrie 2004octombrie 2004septembrie 2004iulie 2004iunie 2004mai 2004aprilie 2004martie 2004ianuarie 2004noiembrie 2003octombrie 2003aprilie 2003
 

Autor

Autor acad. Mircea MALIŢAAda MESEŞANAdrian MIHALACHEAdrian SORESCUAlain MARTELAlex TISMANAAlex TODERICIUAlexandra ŞTEFAlexandru DONAlexandru TODERICIUAlexandru-Dan TODERIAlin POPESCUAlin THEODORUAmalia POPEANGĂAmalia POPEANGĂAmalia POPEANGĂAmy GOODMANAna-Maria TĂNASAndra TEODORUAndreea PAUL (VASS)Andreea POPESCUAndreea VASSAndrei ŢĂRAndrei BĂDINAndrei MIROIUAndrei MIROIU, Radu Andrei STOICAAndrei ŢĂRANUAndrei THEODORESCUAngela BRODYAngelica LAZĂRAnthony McArthurAnton CARAGEAAnton COMĂNESCUArthur SUCIUArthur SUCIU, Radu CArtiom GORBACIOV ASR Principele Radu Barbara EHRENREICHBo EKMANBogdan CIOCĂNELBogdan George RĂDULEBogdan V. BANUCătălin BACadran PoliticCătălin ALBUCătălin BĂRBULESCUCezar DOBREClaudia CRISTESCUClaudiu LUCACIClaudiu PĂDUREANCodru VRABIEConstantin LUPUConstantin NIŢĂConstantin PREDACora MUNTEANCoralia Denisa NOVECorina DRAGOMIRESCUCornel CODIŢĂCREDDCristian BANUCristian BRĂTESCUCristian TRONCOTĂCristina NEDELCUDADan BARBUDan Horaţiu POPADan MiheţanDan THEODORUDaniel BIRODaniel BUTIDaniel CRISTEA ENACHDavid M.Diana DUMITRUDiana ILIESCUDoris WEBERDouglas HayninDr Farrukh SaleemDr Valentin IFdr. Marina HERGHELEGdr. Melania DRĂGHICIDr. V. Iftenie, dr. dr. Virgil MATEESCUDrago HEDLDragoº TÃBDragoş Alexandru BĂNDragoş DINCĂDragoş TĂBĂRANEl Hassan bin TalalEmil POPESCUEugen PopescuFernando NORIEFlorea MIUFlorin CONSTANTINIUFlorin STANG.P.Gabriel HÎNCEANGabriel SOPANDAGabriela IONITAGabriela IONIŢĂGeanina CRETUGeorge ANGLIŢOIUGeorge BAKERGeorge HAMILTONGheorghe ZBUCHEAIgor ANTONOVIoan TIMOFTEIon BULEIIonut GAIDAUIonuţ APAHIDEANUIonuţ GAIDĂUIulia Elena ŢUŢUIANUIulia VASSIulian CHIFUIulian FOTAIulian POPESCUIustina MACOVEIJ. C.Jim HightowerJonathan SCHELLJorg MULLERKalman Mizsei şi NicKrasimir PETROVLaura GAFENCULaurenţiu CONSTANTINLavinia GRIGORELuiza MURESANUManuela BĂDĂLUŢĂMarina HERGHELEGIUMarius GHILEZANMark THOMPSONMark WILBURMarshall AuerbackMichael COHENMihaela DUMITRUMihaela ENACHEMihaela VASIUMihai VINTILĂMihai-Victor STOIANMihnea GRAURMilan CulibrkMircea MALIŢAMircea THEODORESCUMiron MANEGAMiruna SCÂNTEIENina GEORGESCUOana Claudia IACOBOana Claudia IACOB, Oana IACOB, Bogdana Ovidiu SOLONARPedja OBRADOVIC şi DPhillip C. SaundersPompiliu COMŞAProf. Cornel CODITARadu ARGHIRRadu BRĂILEANURadu CUCUTĂRadu GEORGESCURadu MIHĂILEANURadu Sebastian UNGURRadu, Principe de HoRaluca ŞERBĂNESCURaluca ŞTIREANURaul MARIANRaul MARIAN şi ArthuRăzvan MUSTEARedactiaRomeo RAICURoxana IONICIRoxana MAZILUSebastian HULUBANSilviu PETRESimina RADU-BUCURENCSimona PirlacSimona SOAREStanislav SECRIERUStanislav SECRIERU, Stefan StanciugeluTheodor VULPETim JUDAHTimothy Garton ASHTom NILSONVictor MAIERViorel DOGARUViorel DOLHAViorica ANTONOVVirginia MIRCEAVirginia MIRCEA, AndVirginia MIRCEA, CriVlad ANTONESCUVladimir Tismăn
 

Sfârşitul diplomaţiei nucleare

Anthony McARTHUR

Pe 30 iulie, Ali Khamenei a demolat ce mai rămăsese din politica lui George W. Bush privind Iranul. Conducătorul religios suprem al Iranului a retezat scurt şi visul de diplomaţie directă şi eficientă nutrit de senatorul Barack Obama. Cu zece zile înainte americanii, britanicii, francezii, germanii, ruşii şi chinezii se reuniseră în Geneva sperând să convingă Teheranul să suspende programul de îmbogăţire a uraniului. Cum era de aşteptat, Khamenei i-a trimis la plimbare.

Republica Islamică nu se va opri: „Un pas înapoi făcut în faţa puterilor arogante [Occi­dentul] le va determina pe acestea să facă un pas înainte, a replicat Kha­me­nei. Asta s-a ales de prezenţa „sem­nificativă“ a lui William Burns, sub-secretarul de stat pe probleme politice, care a mers la Geneva pentru a demonstra Teheranului şi europenilor deschiderea SUA faţă de contacte la nivel înalt cu regimul religios.
Se poate presupune că Teheranul va dispune de rachete nucleare înainte ca Statele Unite să reuşească să instaleze scutul anti-rachetă în Europa de Est.
Din punct de vedere religios, cultural şi politic e o prăpastie care îi separă pe americani şi europeni de conducătorii Republicii Islamice, care ar trebui să le arate senatorului Obama şi secretarului de Stat Condoleezza Rice că întâlnirile “preliminare” faţă în faţă cu iranienii sunt irelevante: diplo­maţii americani ar putea vorbi ani în şir cu Saeed Jalili, nego­cia­torul Iranului pe probleme nucleare şi apropiat al lui Ahmadinejad, şi tot nu ar schimba un fir de praf în universul în care trăieşte şi se roagă Jalili.
Această prăpastie nu îi separă doar de Ahmadinejad, pe care unii analişti americani de stânga se străduiesc să-l prezinte ca pe un om fără putere reală în Teheran. Ci de întreaga oligarhie ca­re conduce Republica Islamică. Ana­li­za­ţi numai folosirea cuvântului “dush­man” (aproape identic celui românesc) în discursurile lui Khamenei şi Ahma­di­nejad. Utilizarea este constantă şi aproape identică. Intensitatea folosirii sale o egalează pe cea din scrierile anti-americane ale lui Ruhollah Kho­me­ini (care erau infinit mai elegante). Ahmadinejad a avut succes în sistemul politic dominat de clerici al Iranului din mai multe motive, principalul fiind ace­la că este sufletul-pereche al lui Ali Khamenei. Khamenei nu a avut cu ade­vărat aşa ceva de când a devenit rahbar, îndrumătorul spiritual al Repu­blicii Islamice, la moartea lui Khomeini în 1989. Rafsanjani şi Khamenei, care sunt fraţi de cruce în numeroase sensuri, au depins şi depind unul de altul încă din primele zile ale revoluţiei, dar nu par a fi atât de înrudiţi spiritual cum sunt Khamenei şi Ahmadinejad.
Actualul preşedinte şi rahbar-ul Iranului sunt persoane foarte diferite, cu istorii diferite (nici un laic nu poate fi la fel cu un alim, un mullah), dar sunt foarte apropiaţi în modul de înţelegere a ceea ce este rău şi bine (ambii urăsc corupţia în rândul aliaţilor lor, deşi o tolerează), în modul în care îşi definesc identitatea islamic-iraniană, în modul de percepere a ameninţărilor – mai ales ameninţarea culturală a SUA şi a Occi­dentului.
Dacă este vreo deosebire, aceasta constă în faptul că Ali Khamenei este mai radical, de o spiritualitate mai pu­ţin pregnantă, mai sec, şi un politician mai direct şi mai brutal. Ahmadinejad îşi poate imagina fericit femeile jucând fotbal şi simţindu-se bine astfel; Kha­menei ar vedea mai degrabă femei­le înfăşurate în văluri, cu mitra­liere pe umăr şi strigând sloganuri anti-ame­ricane. Probabil că nici pe Ahma­di­nejad nu l-ar deranja această imagine, dar el le-ar lăsa femeilor timp să joace şi fotbal.
Putem deduce că ceea ce ambii ar vrea să spună Occidentului, într-un lim­baj lumesc, este că Iranul va dobândi arma nucleară şi că nici americanii, nici europenii şi nici israelienii nu pot face nimic ca să-i împiedice. Atunci când vorbesc despre dreptate, şi o fac în mod constant, ambii se gândesc la dezechilibrul dintre musulmanii credi­ncioşi, care urmează adevărata cale a lui Dumnezeu, şi necredincioşii cu blestemata lor superioritate tehnică. Dobândind arme nucleare, ambii inten­ţionează să refacă acel echilibru, permi­ţând adevăraţilor musulmani, şi mai ales credincioasei avangarde iraniene, să-şi recâştige statutul de supe­rioritate în întreaga lume islamică. Ahmadinejad s-a bucurat să-l vadă pe ambasadorul Burns la întrunirea de la Geneva nu pentru că îşi doreşte un com­promis cu SUA şi apreciază noua “flexibilitate” post-axa răului în admi­nis­traţia Bush, ci pentru că vede în întâlnirea de la Geneva un alt pas în proce­sul prin care Vestul se resem­nea­ză cu deţinerea bombei nucleare de către Iran. Triumfalismul lui Ahma­di­nejad este imaginea în oglindă a satis­facţiei ascunse a lui Khamenei. Atunci când crezi că ai câştigat, nu mai e nevoie să te prefaci că s-ar putea să fii dis­pus la un compromis şi că Occi­dentul poate spera că diplomaţia va da roade.
Mai există însă o mică şansă ca europenii să poată readuce la viaţă calea diplomatică a lui Bush-Obama. Dar pentru asta, europenii ar fi nevoiţi să facă ceea ce până acum au refuzat, iar pe viitor s-ar putea să nu mai poată face: să impună imediat sancţiuni eco­nomice dărâmătoare asupra Republicii Islamice (pentru că Teheranul îşi lichi­dează deja rapid conturile din Europa).
Rusia, China şi India – statele-cheie pentru aplicarea unui regim de sancţiuni internaţionale sufocant – nu vor dori probabil să participe, deoarece toate par a fi ajuns la concluzia că un Iran clerical îngenuncheat de Occident este mai rău decât o Republică Isla­mică bogată în petrol, deţinătoare de armament nuclear (şi recunoscătoare). După eforturi încăpăţânate de a mări producţia de centrifuge (acum doi ani Iranul avea doar o cascadă de 164 centri­fuge; acum ar putea avea 6.000 în funcţiune), Khamenei şi Ahma­di­ne­jad se poartă ca şi când ar fi pe punctul de a obţine o armă nucleară. Şi o dată ce iranienii fabrică bomba şi pun, sau măcar sugerează că pun focoase nucleare pe rachetele balistice, cât de hotărâţi vor mai fi europenii să se opună Teheranului? Date fiind men­ta­li­tăţile şi tradiţiile actuale ale euro­pe­nilor, nu este mai probabil un efort de a calma Teheranul?
Chiar sub conducerea Angelei Mer­kel, un cancelar relativ pro-american, germanii sunt mult mai înclinaţi spre o abordare de “Ostpolitik” faţă de Tehe­ran, care ar satisface atât apetitul comer­cial enorm al Germaniei, cât şi sensibilităţile sale pacifiste. Spaniolii şi italienii au relaţii comerciale substan­ţia­le cu Teheranul. Ei au baze militare în provincia Herat din vestul Afga­nis­tanului şi negociează pe ascuns cu talibanii, pentru a evita pierderea de vieţi omeneşti. Ce-ar face dacă Iranul, aflat imediat dincolo de graniţă, ar pune presiune militară asupra lor? Ar fi înclinaţi să privească situaţia pe termen lung, sau pe termen scurt, adică din punctul de vedere al numărului de soldaţi italieni şi spanioli ucişi. Dacă germanii cedează, atunci probabil că în cele din urmă i-ar urma şi francezii, care au văzut cel mai corect implicaţiile strategice înspăi­mân­tătoare ale unui regim clerical nuclear.
Chiar şi cu un scut anti-balistic funcţional în Europa de Est care să întărească poziţia europenilor, mullahii tot ar putea sparge alianţa o dată ce au armele nucleare. Atractivitatea petro­lu­lui şi a gazului iranian este irezistibilă. Dacă Teheranul sugerează că euro­penii nu au de ce să se teamă atâta timp cât se distanţează de Statele Unite în Orientul Mijlociu şi Afganistan, strategia SUA de limitare a ascensiunii Iranului, care are nevoie de participarea europenilor pentru a putea fi eficientă economic, ar putea fi compromisă din start.
Când era preşedintele Iranului, Rafsanjani a lansat o strategie “divide et impera” faţă de Occident, încercând să ofere europenilor oportunităţi de investiţii şi comerţ, iar pe de altă parte opunându-se SUA şi atacând mortal disidenţii din ţară şi străinătate. Această abordare a fost deosebit de importantă pentru dezvoltarea programului de armament nuclear al Iranului, pe atunci complet clandestin, pentru că Rafsanjani nu dorea ca Occidentul să ia atitudine, într-un glas, împotriva Iranului într-un moment în care regimul clerical avea nevoie să-şi dezvolte cât mai mult programul. Khamenei şi Ahmadinejad au abandonat abordarea prudentă şi lentă a programului nuclear promovată de Rafsanjani şi succesorul său Mohammad Khatami. Un timp, această schimbare abruptă a generat temeri în Teheran că Statele Unite vor impune sancţiuni economice extrem de dure sau, mai rău, că administraţia Bush va ataca facilităţile nucleare ale Iranului înainte ca procesul de îmbogăţire a uraniului să fi avansat suficient.
Frica de George W. Bush a dispărut. Iar acum vom vedea dacă Ahmadinejad şi Khamenei au înţeles corect Europa – dacă aceasta mai are vreo importanţă. Culmea ironiei, strategia agresivă a lui Khamenei şi Ahmadinejad ar putea reuşi să despartă europenii de ame­ricani mai eficient decât zâmbetul strâmb al lui Rafsanjani sau chiar decât strângerile calde de mână ale lui Mohammad Khatami.
Şi totuşi, europenii ar putea încă să surprindă. Îngrijorarea legată de aventura nucleară a Republicii Islamice este aproape palpabilă în Paris, Londra şi Berlin. Înalţi diplomaţi francezi care au participat la convorbirile UE-3 povestesc că ambasadele iraniene din Europa sunt nevoite în prezent să-şi plătească facturile cu genţile de bani, pentru că nu mai au voie să transfere sumele necesare prin bănci din cauza embargoului. Europenii pot încă să dezlănţuie un tsunami de sancţiuni, şi pînă şi italienii ar putea fi convinşi să le sprijine, dacă li s-ar bate obrazul. Şi este posibil ca George W. Bush să-şi urmeze din nou instinctele şi să revină la retorica războinică, sugerând că va ataca totuşi Iranul înainte să plece de la Casa Albă.
Dar mai degrabă vom vedea cum administraţia Obama sau McCain încearcă să găsească un mijloc de contracarare a unei teocraţii înarmate nuclear şi finanţate de petrol, dispusă să recurgă la terorism şi război de gherilă pentru a asigura „dreptatea“ în Orientul Mijlociu şi Afganistan. Asta în cazul în care israelienii – tot mai disperaţi la ideea de a trăi alături de militanţi musulmani dotaţi cu armament nuclear şi care consideră statul evreu o insultă la adresa lui Dumnezeu – nu atacă primii, dând peste cap planurile tuturor.

Publicat în : Politica externa  de la numărul 59

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Linkuri

• Proceduri, instructiuni, fise de post
• Virginia MIRCEA
• Gabriela Ioniţă
• Andreea VASS

Semnal editorial

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009 În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodeşte ca fiinţă, ca neam, dar şi cu FRUMU­SEŢEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi şi gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de laşităţi, inerţii, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibraţia ver­su­rilor, directeţea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niştea cea bună”, cum ar spune Sfin­ţii Părinţi. Citeşti în revolta şi durerea poetei un mănunchi admirabil de calităţi: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalităţii şi, mai ales, o inimă creştină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până şi-n visele lui, dar şi pentru copilul din Gaza, cu sufletul şi trupul chircite sub şenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viaţa lui, ale unui „război-viaţă”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâşiat. Şi toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esenţa lacrimii creştine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Login: