Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Sfârșitul diplomației nucleare

Anthony McARTHUR

Pe 30 iulie, Ali Khamenei a demolat ce mai rămăsese din politica lui George W. Bush privind Iranul. Conducătorul religios suprem al Iranului a retezat scurt și visul de diplomație directă și eficientă nutrit de senatorul Barack Obama. Cu zece zile înainte americanii, britanicii, francezii, germanii, rușii și chinezii se reuniseră în Geneva sperând să convingă Teheranul să suspende programul de îmbogățire a uraniului. Cum era de așteptat, Khamenei i-a trimis la plimbare.

Republica Islamică nu se va opri: „Un pas înapoi făcut în fața puterilor arogante [Occi­dentul] le va determina pe acestea să facă un pas înainte, a replicat Kha­me­nei. Asta s-a ales de prezența „sem­nificativă“ a lui William Burns, sub-secretarul de stat pe probleme politice, care a mers la Geneva pentru a demonstra Teheranului și europenilor deschiderea SUA față de contacte la nivel înalt cu regimul religios.
Se poate presupune că Teheranul va dispune de rachete nucleare înainte ca Statele Unite să reușească să instaleze scutul anti-rachetă în Europa de Est.
Din punct de vedere religios, cultural și politic e o prăpastie care îi separă pe americani și europeni de conducătorii Republicii Islamice, care ar trebui să le arate senatorului Obama și secretarului de Stat Condoleezza Rice că întâlnirile “preliminare” față în față cu iranienii sunt irelevante: diplo­mații americani ar putea vorbi ani în șir cu Saeed Jalili, nego­cia­torul Iranului pe probleme nucleare și apropiat al lui Ahmadinejad, și tot nu ar schimba un fir de praf în universul în care trăiește și se roagă Jalili.
Această prăpastie nu îi separă doar de Ahmadinejad, pe care unii analiști americani de stânga se străduiesc să-l prezinte ca pe un om fără putere reală în Teheran. Ci de întreaga oligarhie ca­re conduce Republica Islamică. Ana­li­za­ți numai folosirea cuvântului “dush­man” (aproape identic celui românesc) în discursurile lui Khamenei și Ahma­di­nejad. Utilizarea este constantă și aproape identică. Intensitatea folosirii sale o egalează pe cea din scrierile anti-americane ale lui Ruhollah Kho­me­ini (care erau infinit mai elegante). Ahmadinejad a avut succes în sistemul politic dominat de clerici al Iranului din mai multe motive, principalul fiind ace­la că este sufletul-pereche al lui Ali Khamenei. Khamenei nu a avut cu ade­vărat așa ceva de când a devenit rahbar, îndrumătorul spiritual al Repu­blicii Islamice, la moartea lui Khomeini în 1989. Rafsanjani și Khamenei, care sunt frați de cruce în numeroase sensuri, au depins și depind unul de altul încă din primele zile ale revoluției, dar nu par a fi atât de înrudiți spiritual cum sunt Khamenei și Ahmadinejad.
Actualul președinte și rahbar-ul Iranului sunt persoane foarte diferite, cu istorii diferite (nici un laic nu poate fi la fel cu un alim, un mullah), dar sunt foarte apropiați în modul de înțelegere a ceea ce este rău și bine (ambii urăsc corupția în rândul aliaților lor, deși o tolerează), în modul în care își definesc identitatea islamic-iraniană, în modul de percepere a amenințărilor – mai ales amenințarea culturală a SUA și a Occi­dentului.
Dacă este vreo deosebire, aceasta constă în faptul că Ali Khamenei este mai radical, de o spiritualitate mai pu­țin pregnantă, mai sec, și un politician mai direct și mai brutal. Ahmadinejad își poate imagina fericit femeile jucând fotbal și simțindu-se bine astfel; Kha­menei ar vedea mai degrabă femei­le înfășurate în văluri, cu mitra­liere pe umăr și strigând sloganuri anti-ame­ricane. Probabil că nici pe Ahma­di­nejad nu l-ar deranja această imagine, dar el le-ar lăsa femeilor timp să joace și fotbal.
Putem deduce că ceea ce ambii ar vrea să spună Occidentului, într-un lim­baj lumesc, este că Iranul va dobândi arma nucleară și că nici americanii, nici europenii și nici israelienii nu pot face nimic ca să-i împiedice. Atunci când vorbesc despre dreptate, și o fac în mod constant, ambii se gândesc la dezechilibrul dintre musulmanii credi­ncioși, care urmează adevărata cale a lui Dumnezeu, și necredincioșii cu blestemata lor superioritate tehnică. Dobândind arme nucleare, ambii inten­ționează să refacă acel echilibru, permi­țând adevăraților musulmani, și mai ales credincioasei avangarde iraniene, să-și recâștige statutul de supe­rioritate în întreaga lume islamică. Ahmadinejad s-a bucurat să-l vadă pe ambasadorul Burns la întrunirea de la Geneva nu pentru că își dorește un com­promis cu SUA și apreciază noua “flexibilitate” post-axa răului în admi­nis­trația Bush, ci pentru că vede în întâlnirea de la Geneva un alt pas în proce­sul prin care Vestul se resem­nea­ză cu deținerea bombei nucleare de către Iran. Triumfalismul lui Ahma­di­nejad este imaginea în oglindă a satis­facției ascunse a lui Khamenei. Atunci când crezi că ai câștigat, nu mai e nevoie să te prefaci că s-ar putea să fii dis­pus la un compromis și că Occi­dentul poate spera că diplomația va da roade.
Mai există însă o mică șansă ca europenii să poată readuce la viață calea diplomatică a lui Bush-Obama. Dar pentru asta, europenii ar fi nevoiți să facă ceea ce până acum au refuzat, iar pe viitor s-ar putea să nu mai poată face: să impună imediat sancțiuni eco­nomice dărâmătoare asupra Republicii Islamice (pentru că Teheranul își lichi­dează deja rapid conturile din Europa).
Rusia, China și India – statele-cheie pentru aplicarea unui regim de sancțiuni internaționale sufocant – nu vor dori probabil să participe, deoarece toate par a fi ajuns la concluzia că un Iran clerical îngenuncheat de Occident este mai rău decât o Republică Isla­mică bogată în petrol, deținătoare de armament nuclear (și recunoscătoare). După eforturi încăpățânate de a mări producția de centrifuge (acum doi ani Iranul avea doar o cascadă de 164 centri­fuge; acum ar putea avea 6.000 în funcțiune), Khamenei și Ahma­di­ne­jad se poartă ca și când ar fi pe punctul de a obține o armă nucleară. Și o dată ce iranienii fabrică bomba și pun, sau măcar sugerează că pun focoase nucleare pe rachetele balistice, cât de hotărâți vor mai fi europenii să se opună Teheranului? Date fiind men­ta­li­tățile și tradițiile actuale ale euro­pe­nilor, nu este mai probabil un efort de a calma Teheranul?
Chiar sub conducerea Angelei Mer­kel, un cancelar relativ pro-american, germanii sunt mult mai înclinați spre o abordare de “Ostpolitik” față de Tehe­ran, care ar satisface atât apetitul comer­cial enorm al Germaniei, cât și sensibilitățile sale pacifiste. Spaniolii și italienii au relații comerciale substan­ția­le cu Teheranul. Ei au baze militare în provincia Herat din vestul Afga­nis­tanului și negociează pe ascuns cu talibanii, pentru a evita pierderea de vieți omenești. Ce-ar face dacă Iranul, aflat imediat dincolo de graniță, ar pune presiune militară asupra lor? Ar fi înclinați să privească situația pe termen lung, sau pe termen scurt, adică din punctul de vedere al numărului de soldați italieni și spanioli uciși. Dacă germanii cedează, atunci probabil că în cele din urmă i-ar urma și francezii, care au văzut cel mai corect implicațiile strategice înspăi­mân­tătoare ale unui regim clerical nuclear.
Chiar și cu un scut anti-balistic funcțional în Europa de Est care să întărească poziția europenilor, mullahii tot ar putea sparge alianța o dată ce au armele nucleare. Atractivitatea petro­lu­lui și a gazului iranian este irezistibilă. Dacă Teheranul sugerează că euro­penii nu au de ce să se teamă atâta timp cât se distanțează de Statele Unite în Orientul Mijlociu și Afganistan, strategia SUA de limitare a ascensiunii Iranului, care are nevoie de participarea europenilor pentru a putea fi eficientă economic, ar putea fi compromisă din start.
Când era președintele Iranului, Rafsanjani a lansat o strategie “divide et impera” față de Occident, încercând să ofere europenilor oportunități de investiții și comerț, iar pe de altă parte opunându-se SUA și atacând mortal disidenții din țară și străinătate. Această abordare a fost deosebit de importantă pentru dezvoltarea programului de armament nuclear al Iranului, pe atunci complet clandestin, pentru că Rafsanjani nu dorea ca Occidentul să ia atitudine, într-un glas, împotriva Iranului într-un moment în care regimul clerical avea nevoie să-și dezvolte cât mai mult programul. Khamenei și Ahmadinejad au abandonat abordarea prudentă și lentă a programului nuclear promovată de Rafsanjani și succesorul său Mohammad Khatami. Un timp, această schimbare abruptă a generat temeri în Teheran că Statele Unite vor impune sancțiuni economice extrem de dure sau, mai rău, că administrația Bush va ataca facilitățile nucleare ale Iranului înainte ca procesul de îmbogățire a uraniului să fi avansat suficient.
Frica de George W. Bush a dispărut. Iar acum vom vedea dacă Ahmadinejad și Khamenei au înțeles corect Europa – dacă aceasta mai are vreo importanță. Culmea ironiei, strategia agresivă a lui Khamenei și Ahmadinejad ar putea reuși să despartă europenii de ame­ricani mai eficient decât zâmbetul strâmb al lui Rafsanjani sau chiar decât strângerile calde de mână ale lui Mohammad Khatami.
Și totuși, europenii ar putea încă să surprindă. Îngrijorarea legată de aventura nucleară a Republicii Islamice este aproape palpabilă în Paris, Londra și Berlin. Înalți diplomați francezi care au participat la convorbirile UE-3 povestesc că ambasadele iraniene din Europa sunt nevoite în prezent să-și plătească facturile cu gențile de bani, pentru că nu mai au voie să transfere sumele necesare prin bănci din cauza embargoului. Europenii pot încă să dezlănțuie un tsunami de sancțiuni, și pînă și italienii ar putea fi convinși să le sprijine, dacă li s-ar bate obrazul. Și este posibil ca George W. Bush să-și urmeze din nou instinctele și să revină la retorica războinică, sugerând că va ataca totuși Iranul înainte să plece de la Casa Albă.
Dar mai degrabă vom vedea cum administrația Obama sau McCain încearcă să găsească un mijloc de contracarare a unei teocrații înarmate nuclear și finanțate de petrol, dispusă să recurgă la terorism și război de gherilă pentru a asigura „dreptatea“ în Orientul Mijlociu și Afganistan. Asta în cazul în care israelienii – tot mai disperați la ideea de a trăi alături de militanți musulmani dotați cu armament nuclear și care consideră statul evreu o insultă la adresa lui Dumnezeu – nu atacă primii, dând peste cap planurile tuturor.
Publicat în : Politica externa  de la numărul 59

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: