Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Nu vă pierdeți speranța în Sarkozy. Deocamdată

Jorg MULLER

Președintele francez Nicolas Sarkozy face tot ce poate pentru a reforma economia Franței. În încercarea de a slăbi rezistența grupurilor de interese și a sindicatelor foarte active, auto-proclamatul reformator încearcă să spargă blocajul lansând numeroase reforme economice în același timp, pentru a-și prinde opoziția cu garda jos.

Tactica “totul odată” a lui Sar­kozy s-ar putea să dea rezul­tate de acum înainte, iar pre­șe­dintele francez trebuie admirat pen­tru evidențierea, într-o țară în care inte­lectualii adesea dau vina pe forțe din afară pentru problemele economice și culturale ale propriului popor, a ideii că economia franceză are nevoie de reforme fundamentale.
Sarkozy, ca și partidul său încă și mai reformator, se ferește să pună punctul pe “i”. Chiar în manifestul său politic, Mărturie, Sarkozy nu îndrăz­neș­te să dezvăluie cauza fundamentală a problemelor Franței.
Însă principala problemă cu care se confruntă Franța este “modelul so­cial” și conceptul nebulos de „solida­ritate“ care continuă să stea la baza lui. Nici o reformă economică nu va reuși să vindece discrepanțele sociale ale Franței până când nu este reformat acest model.
A spune că modelul social al Fran­ței este departe de a fi perfect este prea puțin spus. În ciuda faptului că sta­tul absoarbe peste 50% din GDP, începând din anii 1980 Franța este afectată de rate în creștere ale sărăciei în rândul copiilor, niveluri constant mari ale șomajului, un sentiment cro­nic de slăbiciune economică și îmbo­gățirea continuă a „insiderilor“ sis­te­mu­lui, în detrimentul „outsiderilor.“ Mai mult, modelul social al Franței nu reu­șește să realizeze exact ceea ce își propune: dreptate economică, echitate inter-generațională, oportunități eco­no­mice și protecție socială, mai ales pen­tru tinerii care intră pe piața mun­cii, minorități, imigranți, femei de vârs­tă mijlocie și alte grupuri vulnerabile.
Pentru cei care se întreabă cum de a reușit statul bunăstării francez să dezamăgească pe atât de mulți – și să confere atâtea privilegii celor deja privilegiați – se poate găsi răspunsul făcând o comparație cu sistemul so­ci­al-democrat de welfare aplicat în Suedia sau Olanda. În aceste state exis­tă o flexibilitate a pieței forței de muncă, structuri de impozitare progre­sivă și politici active de redistribuire a veniturilor. Franța nu are nimic din cele trei: piața forței de muncă din Franța este incredibil de inflexibilă, favorizând funcționarii albi, bărbați, din clasa de mijloc în defavoarea femeilor, a mino­rităților, a imigranților, a tinerilor și a șo­merilor. Structura fiscală a Franței poate fi descrisă ca fiind cel puțin regresivă: ea include scutiri de taxe substanțiale pentru profesioniștii inde­pen­denți și familiile bogate cu mulți copii, în timp ce familiile sărace sau ce­le din pătura inferioară a clasei de mij­loc trebuie să plătească una din cele mai mari taxe pe valoarea adăugată din lume. Franța nu are politici eficien­te de redistribuire a venitorilor, întrucât programele de pensionare redistribuie zeci de miliarde de euro în sens invers, dinspre muncitorii dezavantajați finan­ciar spre pensionarii francezi din pă­tura de sus a clasei de mijloc, grupa de vârstă cea mai bogată în societatea franceză de azi.
Așa-numiții „insideri“ din sistemul fran­cez sunt cei care beneficiază de cunoscutele avantaje oferite de statul fran­cez, între care securitatea locului de muncă pe viață;  sau mai multe săptă­mâni de concediu anual plătit; un sistem medical generos care este un hibrid public-privat; și o sursă de venit constantă și sigură.
Grupurile de interese din Franța, care includ nu doar angajații privi­le­giați din sec­torul public, ci pe cei cu funcții de con­ducere (cadre) și-au con­so­lidat privilegii eco­nomice spectacu­loase, cu sprijinul guvernelor de cen­tru-dreapta și centru-stân­ga, împo­vă­rând angajații nepri­vile­gia­ți (așa-numiții „outsideri“) cu nota de plată și, adesea, o viață de excluziune econo­mică.
În contrast cu opulența alimentată de stat de care se bucură o categorie privi­legiată de angajați francezi, pentru peste o treime din forța de muncă a Franței această țară este întrucâtva un coșmar kafkian. Milioane de tineri francezi au probleme uriașe în a-și găsi un loc de muncă: unele posturi de personal neca­li­ficat atrag zeci de CV-uri din partea absol­venților universitari dezamăgiți. Nu este neobișnuit ca ti­nerii francezi să fie forțați să locuiască cu părinții până aproape sau peste vârsta de 30 de ani, sărind de la un stagiu de practică neplătită la altul și sperând să înhațe un post permanent cu securitate pe viață a angajării sau, și mai bine, un post în administrația publică.
În schimb, muncitorii din industrie nu au mai primit o mărire de salariu de ani de zile, pentru că autoritățile au obligat angajatorii să reducă orele de muncă fără a reduce salariile – fapt care a avantajat angajații cu slujbe de birou, care au primit concedii mai lun­gi, dar nu și muncitorii din industrie, ai căror angajatori sunt afectați, și nu în­trea­ga economie. Între timp, minori­tă­țile și imigranții sunt realmente excluși de pe piața forței de muncă, deoa­rece autoritățile franceze au mărit atât de mult salariul minim pe economie, încât com­paniile preferă să stoarcă produc­tivitate până la ultima picătură dintr-un număr mic de angajați și să-și auto­mati­zeze operațiunile prin tehnologie decât să facă angajări suplimentare.
Statul bunăstării francez nu admi­nis­trează „solidaritatea“ pe care pre­tin­de că o asigură, dimpotrivă, o sub­mi­nează. Sta­tul bunăstării francez nu este nici echitabil social, nici solidar, ci mai degrabă o mași­nărie bine unsă care asigură beneficii grupurilor de interese speciale bine orga­nizate și zgomotoase, care își ascund inte­resele economice personale sub masca „soli­darității“ și a „modelului social.“ Gru­purile de interese se opun oricăror încer­cări de a li se reduce cât de puțin privile­giile copioase, deși un mic sacrificiu din par­tea lor i-ar ajuta foarte mult pe out­siderii din Franța.
Evitând cu măiestrie responsa­bili­tatea pentru deceniile de politici so­cia­le eșuate care le-au adus lor beneficii eco­nomice, grupurile de interese dau vina de mulți ani pe globalizare, UE, piața liberă, comerțul liber și pe alți fac­tori externi pentru dificultățile economice ale Franței. Dau vina pe ori­cine în afară de cei care au provocat aceste dificultăți: ei înșiși.
În ultima vreme, președintele fran­cez Nicolas Sarkozy a fost ținta unor atacuri dure. Criticile dinspre stânga sunt, desigur, partizane și previzibile. Însă după împlinirea unui an de la pre­luarea puterii, au început să se înmul­țească și criticile dreptei. Sarkozy nu a reu­șit să introducă nici o reformă importantă în domeniul pieței de mun­că și nu a luat nici o măsură serioasă împotriva ridicolei săptămâni de muncă de 35 de ore.
“The Economist” aproape că se bu­cură să observe că primul an de man­dat al lui Sarkozy nu a adus prăbușirea completă a statului bunăstării (welfare state) francez. Sarkozy, scrie apreciata publicație, „a adus schimbări minore în Franța.“ Publicația pare să-și mângâie fericită barba – la figurat – și să spună: „V-am spus noi – reformarea Franței este pur și simplu imposibilă.“
Însă Sarkozy a înfruntat sindicatele care au șantajat cu succes guvernele anterioare. În 2007, pentru prima dată după mulți ani, guvernul francez s-a opus sindicatelor și a câștigat, mărind vârsta de pensionare pentru câteva sute de mii de angajați din sectorul pu­blic la standardele utilizate în sectorul privat.
Cu sprijinul hotărât al ministrului de finanțe Christine Lagarde, o susți­nă­toare a economiei de piață, rata de impozitare pentru cea mai înaltă cate­gorie de venituri a fost redusă și, într-un atac frontal asupra săptămânii de lucru de 35 de ore, a fost eliminată impozitarea orelor suplimentare plătite angajaților temporari.
Sarkozy a introdus reforme extraor­dinare în domeniul educației supe­rioa­re, punând în mișcare ceea ce până atunci fusese o reformă osificată a învăță­mân­tului superior, în ciuda unei rezis­tențe a­cer­be. Iar prim-ministrul lui Sarkozy, Fran­cois Fillon, face presiuni pentru mai multe reforme structurale. Popularitatea lui Fillon este semni­fi­cativ mai mare decât a șefului său, ceea ce sugerează că fran­ce­zii sunt mai nemulțumiți de viața privată a lui Sarkozy decât de cursul reformelor structurale. Fillon a afirmat că guvernul va continua să reducă numărul anga­jaților din sectorul privat și îi va obliga pe toți angajații să muncească mai mult înainte de a ieși la pensie, astfel încât să se redreseze situația finan­cia­ră a Franței pe termen lung. Și, într-o mișcare aplaudată de reformiști, Fillon a declarat pentru un post francez de radio că „nu avem altă opțiune.“ Ghiciți cine a mai folosit pro­po­ziția „Nu există alternativă„? Exact, marea reformistă care a contrazis un consens etatist național ce dura de peste 30 de ani – Margaret Thatcher.
Cu siguranță, liderii reformiști francezi pot încerca să implementeze reforme sociale cu impact mare, folo­sin­du-se de poziția lor în stat (și în ca­zul lui Sarkozy, de o majoritate parla­men­tară) ca platformă pentru aceste efor­turi. Ei pot lua măsurile con­si­derate necesare pentru a stimula eco­­nomia, spiritul întreprinzător și crea­rea de locuri de muncă. Dar, atenție la liderul politic francez suspectat că ur­mă­rește reforme de piață din motive ideo­logice: Franța nu este, și nici nu va fi prea curând, pregătită pentru un ast­fel de lider.
Oricât nu s-ar fi gândit Margaret Thatcher la modificarea sistemului public de sănătate, socializat și inefi­cient, al Marii Britanii (NHS) – liderii politici inteli­genți știu, de regulă, până unde să meargă cu presiunile pentru reforme de piață. De aici accentul pus de Thatcher pe privatizarea compa­ni­ilor de stat inefi­ciente, ca British Tele­com, în vederea revi­ta­lizării industriei bri­tanice. De aici accen­tul pus de That­cher pe privatizarea locuin­țelor sociale aflate în proprietatea statului, astfel încât și cei săraci să aibă posi­bilitatea de a fi proprietari ai propriei lo­cuin­țe (o versiune incipientă a unei „societăți bazate pe proprietate”). Mă­surile lui Thatcher aveau ca scop redarea puterii de la stat către individ, și nu eli­mi­narea cu orice preț a beneficiilor sociale.
Thatcher a avut instincte politice co­recte, simțind că, deși puternic contes­tate, până la urmă aceste reforme se vor bucura de aprobarea clasei de mijloc britanice. Pentru că nu a mers și mai depar­te decât a făcut-o, a fost criticată de conservatori. Și Ronald Reagan a fost criticat, în cei opt ani de mandat, de sus­ținătorii reducerii la minimum a inter­venției statului, pentru că nu a demolat statul bunăstării american. Însă, în cele din urmă, atât Reagan, cât și Thatcher au câștigat aprecierea conservatorilor și a pragmatiștilor, pentru că au redat țărilor lor vitalitatea economică, dinamismul și încrederea, într-o perioadă de opt și respectiv unsprezece ani. Sarkozy este la putere doar de un an, și nu oriunde, ci în Franța, o țară cu o tradiție etatistă extraordinar de puternică. Nu vă pierdeți, încă, speranța în acest om.
Publicat în : Politica externa  de la numărul 59

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: