Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

RealpolitiK Reloaded - Prea multă rusofobie și prea puțină rațiune

Laurențiu CONSTANTINIU

Securitatea unui stat este, potrivit istoricului francez J.-B. Duroselle, „forma cea mai generală și cea mai esențială a unui stat”. Întocmai cum individul încearcă să-și asigure securitatea persoanei (îngrijirea sănătății, mijloace de existență etc.), tot astfel statele încearcă să-și garanteze siguranța prin mijloace politice, militare și economice.

Puțină teorie...

Dacă în politica externă a statelor, triada securitate-putere-prestigiu se mani­fes­tă în grade diferite în privința ultimelor două componente, în funcție de resur­sele demo-economice de care ele dispun, cea dintâi – securitatea – este ușor observabilă în toate epocile și la toate statele, întrucât ea se confundă cu instinctul de conservare.
Aceste considerente teoretice sunt de avut în vedere în evaluarea politicii externe a statului rus/sovietic.
Prin uriașa sa întindere, Rusia bene­ficia de un factor obiectiv de securitate: spațiul. Eșecul campaniei lui Napoleon, din 1812, dusese la concluzia – formulată de Clausewitz – că Rusia nu poate fi cucerită, dar Războiul Crimeii (1853-1856) arătase că Rusia poate fi înfrântă și în condițiile ocupării unei părți infime a teritoriului ei, cu condiția ca războiul să provoace o criză politică internă de proporții. Războiul ruso-japonez (1904-1905) avea să confirme experiența Răz­boiului Crimeii.
Al doilea război mondial a făcut o triere severă a marilor puteri și a dovedit că doar Statele Unite și Uniunea Sovietică dispuneau de toate componentele securității: spațiu, resurse umane, potențial industrial. Acest statut a fost considerat de analiști ca făcând inutilă căutarea în exterior a garanțiilor de securitate.
Istoria politicii externe ruse nu confirmă – așa cum se va vedea, mai jos – această afirmație.
Raymond Aron, discutând obiectivele statornice, constatabile în istoria relațiilor internaționale, distinge două serii ternare – abstracte și concrete –, fără ca între ele să existe vreun raport de subordonare: a) serie abstractă: securitate-putere-glorie; b) serie concretă: spațiu-oameni-suflete. Acceptând principiul în sine, J.-B. Duroselle introduce unele modificări: a) serie abstractă: putere-bogăție-valori; b) serie concretă: spațiu-aur-suflete. De precizat că prin „aur” el înțelege „toate mijloacele posibile de îmbogățire”, iar prin suflete „adeziunea la o ideologie sau, mai simplu, asimilarea lor (a oamenilor – n.n.) la comunitatea națională, care i-a absorbit”.

Puțină istorie...

N-am fi dorit să îl plictisim pe cititor cu astfel de considerații teoretice despre istoria relațiilor internaționale dacă nu am fi observat că majoritatea celor care au scris despre conflictul ruso-gruzin – deopotrivă români și stră­ini – au uitat – ne întrebăm dacă știau  de existența lor – vorbele lui Tacit des­pre faptul că istoria trebuie scrisă „fără ură și fără părtinire”. Din cea mai mare parte a articolelor răzbate un profund sentiment de rusofobie, care nu îl ajută pe cititor să înțeleagă esența con­flictului. Mai mult, tendința de a vedea lucrurile în alb și negru – Gruzia/Occidentul, băieții buni, iar Rusia, băiatul cel rău, care musai tre­buie pedepsit – nu face altceva decât să submineze și mai mult o relație – cea dintre Rusia și Occident –, care și așa este minată de neîncrederea reci­procă. Cu foarte rare excepții – Ste­phen F. Cohen („The International Herald Tribune”) sau Helénè Carrére d’Encausse („Le Figaro”) – majorității autorilor le-a lipsit abordarea pro­ble­mei, în analizele lor, din perspectiva du­ratei lungi, precum și explicarea cauzelor profunde care au dus la declanșarea acestui conflict.
La originea conflictului se află do­rința președintelui Mihail Saakașvili de a restabili integritatea teritorială a ță­rii sale prin realipirea Osetiei de Sud și Abhaziei. Procesul de dezintegrare al Gruziei a debutat la începutul anilor ’90. În perioada sovietică, atât Lenin, cât și Stalin au oferit osetienilor, abhazilor și adjarilor autonomie admi­nistrativă și culturală în cadrul Repu­blicii Socialiste Sovietice Gruzine. Auto­nomia oferită de autoritățile centrale sovietice a diluat dorința de eman­ci­pare a acestor mici popoare. În plus, au­tonomia a existat în mod real și nu doar pe hârtie, fapt care le-a permis osetienilor, abhazilor și adjarilor să-și dezvolte limbile și să-și afirme identi­ta­tea culturală.
O dovadă a viabilității autonomiei din perioada sovietică este și aceea că, după 1991, pe fondul politicii națio­na­liste promovate de către primul preșe­dinte gruzin Zviad Gamsahurdia (care a pus capăt oricăror tendințe de auto­nomie), micile popoare au ascultat îndem­nul lui Boris Elțin („Luați-vă atâta suveranitate câtă puteți voi duce”) și s-au desprins de Gruzia. Războaiele care au urmat le-au asigurat existența acestor mici republici, fără însă ca ele să dobândească recunoașterea ca state suverane din partea comunității internaționale și a Gruziei. Singura care le-a susținut în demersul lor a fost Rusia, care a încercat să propună o variantă de autonomie micilor republici, cu scopul de a „îndulci” relația dintre Gruzia și republicile secesionste.
Mihail Saakașvili a reușit să câștige puterea în Gruzia și grație a două promisiuni făcute electoratului: restabilirea integrității teritoriale a Gru­ziei și dobândirea statutului de partener privilegiat al Statelor Unite în regiunea caspică.
În opinia noastră – și nu numai – această a doua promisiune a lui Saakașvili reprezintă adevărata cauză a conflictului ruso-gruzin.

„Pișcându-i de nas pe ruși”

În 1982, Henry Kissinger – poate cel mai realist dintre diplomații secolului XX –, vorbind despre reacția militară a Marii Britanii față de Argen­tina, care ocupase Insulele Mal­vi­ne/Fal­kland, afirma: „O mare putere nu se retrage niciodată.” Victoria obți­nută la sfârșitul Războiului Rece de către Occident (în special, Statele Unite) împotriva Uniunii Sovietice a să­dit la nivelul mentalului colectiv al elitei politice americane o abordare trium­fa­listă a relației cu Rusia, care a fost percepută ca un stat învins, fără o suveranitate deplină și, mai ales, fără interese naționale pe arena interna­țio­nală. Potrivit aceste viziuni, Statele Uni­te s-au considerat îndreptățite să supra­vegheze evoluția internă și exter­nă a Rusiei și, mai ales, să-i ceară acesteia să acționeze în conformitate cu interesele americane de securitate. Sovietologul american Stephen F. Co­hen este foarte clar în această privință: „Asta înseamnă că Washingtonul poate încălca toate acele obligații strategice, asumate față de Moscova. Așa s-a întâmplat când administrația Clinton a inițiat extinderea NATO spre Est. Așa s-a întâmplat în timpul administrației Bush, care a ignorat atitudinea împăciuitoare a Rusiei și a decis – unilateral – să denunțe Tratatul privind apărarea antirachetă și a acceptat printre membrii NATO state aflate în imediata vecinătate a Rusiei. (...) O astfel de abordare înseamnă că Statele Unite au dreptul să atenteze la tradiționala sferă de influență a Rusiei: zona baltică, Ucraina, Gruzia, Asia Centrală și Marea Caspică”. Un astfel de comportament nu putea să nu provoace reacția Rusiei. A fost doar o problemă de timp, iar conflictul ruso-gruzin a demonstrat acest lucru cu prisosință.
Pentru Moscova esența conflictului o reprezintă recuperarea măreției pierdute în 1991, precum și umilința suferită pe arena internațională în perioada lui Boris Elțin, când Rusia a fost redusă la statutul de putere regio­na­lă. Dorința Statelor Unite de a domina zona caspică – considerată de Moscova ca aparținând sferei sale de securitate – a reprezentat picătura care a umplut paharul.
Gruzia a avut un rol extrem de im­por­tant în declanșarea furiei rusești. Conștient sau nu, președintele Saa­kaș­vili a arătat, din 2003 încoace, omologului său de la Moscova „cartea americană”, fapt care l-a făcut să fie și mai îndrăzneț în relația cu Kremlinul, convins fiind că, orice s-ar întâmpla, Statele Unite îi vor veni în ajutor. Acesta a și fost – în opinia noastră – princi­pa­lul motiv care l-a determinat pe Saa­kaș­vili să adopte soluția de forță în relația cu Rusia.
Încrederea că Statele Unite îl vor sprijini cu orice preț l-a făcut pe președintele gruzin să uite de existența a două realități evidente: consolidarea relației dintre Moscova și republicile separatiste (grație acordării de pașapoarte rusești locuitorilor lor) și recunoașterea independenței Kosovo de către Statele Unite și o serie de state occidentale, în pofida avertis­men­telor date de Rusia și potrivit cărora acest demers va constitui un precedent periculos. Legat de acest ultim aspect iese la iveală dubla măsură cu care operează Occiden­tul/Statele Unite: atunci când inte­re­sele lor au cerut dezintegrarea Iugos­la­viei și acordarea independenței pro­vinciei Kosovo, nu s-au dat în lături de la nimic. Acum, fiind vorba de Rusia și de interesele sale într-o zonă atât de râvnită de către SUA, soluția Kosovo nu se poate aplica, Occidentul făcând zid în jurul protejatului gruzin.

Un moment de răscruce

Poate că Rusia a avut ceea ce ar putea fi numit overreaction față de Gruzia. În opinia noastră, disproporția acestei reacții a fost intenționată tocmai pentru a arăta Occidentului că există o limită a înaintării în zona Caucazului și pentru a stăvili procesul de erodare a pozițiilor sale în zonă.
Se poate afirma că, din punct de vedere politic, Rusia a obținut o serie de avantaje: a) a reafirmat micilor state din zonă sprijinul său, folosindu-se de precedentul Kosovo; b) a diminuat pon­derea pe arena internațională a Gruziei (în pofida deciziei adoptate, la 19 august 2008, de către membrii NATO de a suspenda Consiliul Rusia-NATO), micșorându-i într-o anumită măsură șansele de accedere în Alianța Nord-Atlantică; c) a pus capăt procesului de îndepărtare a Rusiei din zona caspică; d) războiul ruso-gruzin marchează revenirea Rusiei pe arena inter­națională, a unei Rusii încrezătoare în forțele sale și care nu se sfiește să-și apere propriile interese atunci când conjunctura o cere.
Pentru a descrie situația în care se află Statele Unite în raport cu actualul conflict ruso-georgian, credem că este potrivit un singur cuvânt: wishful-thinking. Resursele sale militare, diplomatice și economice se dovedesc a nu putea susține îndeajuns obiectivele de politică externă ale Statelor Unite. Chiar și cei mai „războinici” dintre politicienii americani își dau seama de această realitate. În plus, Statele Unite sunt deja implicate în Irak și Afganistan, iar problema iraniană își așteaptă și ea rezolvarea.
Conflictul ruso-gruzin de la începutul lui august a arătat cu asupră de măsură că ambițiile ideologice americane în Caucaz au depășit cu mult posibilitățile SUA. În al doilea rând, conflictul a mai dovedit faptul că sistemul unipolar, generat de hegemonia globală a Statelor Unite, este din ce mai contraproductiv. Din acest motiv, considerăm că principiul neamestecului în treburile interne, combinat cu cel a recunoașterii sferelor de influență ale marilor puteri în spiritul Realpolitik-ului reprezintă o bază mult mai stabilă pe care s-ar putea construi relațiile internaționale. În fine, Occidentul, prin acțiunile sale, a făcut tot posibilul să izoleze Rusia și pe Vladimir Putin, susținând demersurile lui Mihail Saakașvili, care i-a tot „pișcat de nas” pe ruși. Această politică a dus la declanșarea războiului, într-o regiune care pentru Statele Unite are o importanță de moment, în timp ce pentru Rusia ea este vitală.
Publicat în : Cover story  de la numărul 59

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: