Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

La Pentagon nimeni nu are misiunea de a câștiga războaie

Virginia MIRCEA

Organizarea actuală a forțelor armate americane a fost concepută în timpul Războiului Rece, pentru a face față provocărilor din acea vreme. Legea Securității Naționale din 1947 înființa Forțele Aeriene și ceea ce avea să devină Departamentul Apărării, și reorganiza serviciile de informații. Structura a fost modificată ici-colo, dar nesemnificativ, până la Legea Goldwater-Nichols din 1986, care aducea schimbări importante (deși nici pe departe comparabile cu cele aduse de Legea Securității Naționale). De atunci, armata SUA a rămas aproape neschimbată în structura de bază, în timp ce lumea s-a schimbat. Amenințările secolului XXI impun o reorganizare din temelii a aparatului de apărare al SUA.

La mai bine de cinci ani de la începutul războiului împotriva terorismului, presiunile pe care le pune acesta asupra armatei SUA în­cep să se simtă. Unii comentatori au obser­vat semne tot mai evidente de tensiuni între Pentagon și comandanții de trupe din teren. Rivalitățile dintre servicii au început să se adâncească din nou, pușcașii marini începând să amenințe că se vor întoarce pe nave, Marina vorbind despre recapitalizarea unei părți din flotă, iar Forțele Aeriene preluând cazul F-22, Joint Strike Figh­ter, și așa mai departe, toate cu referire la amenințări mai mult sau mai puțin apropiate.

Vechile tactici nu mai dau roade


La un anumit nivel, aceste pro­bleme par a avea o cauză comună: ideea insistentă că prezența pe scară largă a trupelor în Irak și Afganistan va fi de scurtă durată, și că SUA trebuie să-i pregătească pe americani pentru ce va urma. În realitate, această idee nu este cauza presiunilor de care vorbeam, ci un simptom al unor probleme mult mai vechi. Factorii de decizie în domeniul militar consideră numărul actual de militari din teatrele respective drept aberant. Nici nu au cum să gândească altfel – pentru că sistemul militar din care fac ei parte nu este conceput pentru a susține un astfel de nivel pe termen lung. A recunoaște acest lucru înseamnă a recunoaște un adevăr neplăcut: vechile tehnici nu dau rezul­tate în secolul XXI. Lumea s-a schimbat, și amenințările cu care se confruntă lumea s-au schimbat, iar asta înseamnă că a venit vremea unei reorganizări din temelii a aparatului SUA de apărare.

Alți inamici

În anii 1980, inamicul era Uniunea Sovietică. Deși China era un dușman po­tențial, războiul cu Republica Popu­lară părea puțin probabil, iar o alianță între URSS și RPC și mai impro­babilă. Semnificația Revoluției Iraniene din 1979 a fost umbrită de invadarea Afganistanului de către Uniunea Sovie­tică în același an, precum și de răz­boiul Iran-Irak care a urmat. Admi­nis­trația Reagan, ca majoritatea prede­ce­sorilor, priveau problemele din Lumea a Treia în special în contextul expan­sionismului sovietic, decât ca expresie a unor tensiuni interne.
Fiecare aspect al forțelor armate ale SUA pe timp de pace – și al stru­c­turii sale de securitate națională – a fost special creat pentru a răspunde provocării sovietice, iar la jumătatea anilor 1980 acea provocare părea serioasă. Forțe armate masive ale URSS și ale Pactului de la Varșovia erau staționate în Europa Centrală. Flota sovietică se îmbogățise constant, de ani buni, în fiecare teatru de operațiuni, inclusiv în Pacific. Bom­bar­diere și submarine de atac sovietice ame­nințau să taie liniile de comu­ni­care ale NATO pe mare; armatele so­vietice erau gata să invadeze Orientul Mijlociu, să lupte împotriva Chinei și să amenințe Japonia. Arsenalul nuclear sovietic se extinsese dramatic în anii 1970. Pentru a-i face față era nevoie de mobilizarea tuturor resurselor mili­tare ale țărilor NATO și ale aliaților lor. Trebuia să se facă față posibilității unui război copleșitor în fiecare dimensiune a fiecărui teatru de operațiuni în același timp. Așteptările erau ca orice astfel de război să fie scurt și decisiv (“apocaliptic” ar putea fi un cuvânt mai potrivit). Această așteptare se baza pe un număr de factori.
În 1973, Războiul de Yom Kippur dintre arabi și israelieni a folosit într-o săptămână un număr de tancuri egal cu cel al NATO în Europa. Conducătorii militari americani au fost uluiți de vite­za și caracterul letal al armamentului modern. Sovieticii concluzionaseră deja (din mai multe motive) că, dacă ar fi izbucnit un război în Europa, suc­cesul depindea de viteză. Intenționau să ajungă de la granița dintre cele două Germanii până la Canalul Mânecii în 30 de zile. NATO era la curent cu aceste planuri.
Considerente politice făceau necesară înfruntarea unei astfel de amenințări la graniță. Deși o invazie de vehicule blindate este aproape imposibil de oprit la sursă, germanii nu doreau, pe bună dreptate, să-și vadă țara sacrificată, așa că au insistat că NATO trebuie să fie capabilă să facă acest lucru, iar SUA s-au străduit să-i îndeplinească așteptările. Doctrina și organizarea militară a SUA au fost ajustate, pentru a asigura o capacitate de luptă din prima clipă, reconsolidare imediată și victorie rapidă. Se presupunea că, în cazul în care victoria nu era imediată, întreaga națiune americană se va mobiliza sub steagul forțelor armate voluntare și-i va învinge pe sovietici, așa cum îi învinseseră și pe naziști și japonezi.
Din punct de vedere militar, nu era nevoie să te gândești la cum se va termina războiul sau la ce urmează după el. Toată lumea presupunea să orice război la scară largă ar conduce la atacuri reciproce cu bombe nu­clea­re, și planificarea unui scenariu post-război pentru acest caz ar fi fost lipsită de sens. Dacă războiul nu se trans­forma într-o apocalipsă, atunci foarte probabil urma să se revină la statutul anterior, nici una din părți neocupând teritoriul celeilalte, și atunci nici pla­nificarea unei ocupații nu avea rost.
Activitățile trupelor SUA în timpul Războiului Rece au fost subordonate nevoii de a fi pregătite pentru meciul cel mare. Întrucât din fericire acesta nu a avut loc, s-a dovedit că toate acele “diversiuni“ - Coreea, Vietnam, Repu­bli­ca Dominicană, Nicaragua, Cuba, El Salvador, Panama, ș.a.m.d. – au fost adevăratele provocări în ce privește conflictele armate. Dar SUA nu și-au configurat niciodată armata special pentru acestea, deoarece chiar și toate la un loc erau mai puțin importante decât nevoia de a fi pregătite pentru a lupta cu sovieticii pe “frontal central” (Europa), Pacific și Orientul Mijlociu.
Pe scurt, ipotezele de bază care au structurat forțele armate pe timpul Războiului Rece au fost că toate serviciile sunt la fel de importante, toate teatrele de operațiuni vor fi supuse unor presiuni enorme, viteza de răs­puns în fiecare dimensiune urma să fie critică și războiul urma să fie scurt – sau, dacă ar fi fost lung, ar fi fost ase­mănător celui de-al doilea război mondial. Astfel, SUA au construit o armată care distribuia bugetul relativ în mod egal între servicii; au des­cen­tralizat comanda asupra teatrelor de operațiuni la comandanții respectivi, subordonați doar secretarului apărării (sărind peste șeful de Stat-Major); și au încredințat Pentagonului respon­sa­bili­tatea trimiterii de urgență a tuturor trupelor disponibile în teatrele de răz­boi și a mobilizării națiunii în urma lor.
În esență, scopul întregului aparat militar al SUA, mai ales după schim­bările din 1986, nu era acela de a lup­ta, ci de a fi gata de luptă. Atunci când esențiale sunt viteza de reacție și câș­tigarea primei bătălii în fiecare teatru, ceea ce contează este ca fiecare as­pect să fie pregătit, în orice zi. Orice element care reduce starea de pre­gătire – cum ar fi războaiele mai mici în care au fost de fapt angajați în mod regulat – este prin urmare negativ. Structura care a întruchipat aceste prin­cipii a fost excelentă pentru provocările respective, dar este inadec­vată lumii de azi.

Inamicul ubicuu

Amenințarea militară vastă și omniprezentă a Uniunii Sovietice nu a fost înlocuită de un singur inamic sau mai mulți inamici. După o perioadă de confuzie în anii 1990, armata SUA a conștientizat treptat că va fi nevoită chiar să desfășoare numeroase ope­rațiuni militare – de la armament mecanizat sofisticat până la men­ți­nerea păcii și ajutor umanitar. Fie că vorbim despre războiul împotriva terorismului sau despre un “război prelungit” sau “conflict înghețat”, pro­blema principală este aceea că armata observă că “operațiunile rapide decisive” nu mai sunt esențiale pentru victorie, și că pot “câștiga prima luptă“ – scopul principal al armatei în anii 1980 – și totuși pierde războiul.

Forțele Războiului Rece s-au bazat pe principiul echilibrului între servicii și teatre

Lumea de astăzi nu mai oferă așa ceva. Un singur comandament – CENTCOM – este responsabil pentru două importante operațiuni contra-insurgență (Irak și Afganistan), o operațiune anti-terorism semnificativă (Horn of Africa), o provocare majoră în domeniul neproliferării (Iran), și un scenariu major de prăbușire regională (Pakistan). Nu cred că vreun alt comandament are o sarcină atât de grea.
Din motive legate mai mult de politica NATO decât de logica militară, Comandamentul European are respon­sabilitatea nominală pentru majo­ri­ta­tea operațiunilor de luptă din Afga­nis­tan, dar povara purtării războiului la fața locului nu apasă pe umerii coman­damentului suprem aliat. Coman­da­mentul Pacific se confruntă cu nume­roase amenințări potențiale - cele două Corei, China, teroriștii din Indonezia și Filipine, precum și operațiuni anti-piraterie –, dar principala sa preo­cu­pare este misiunea tradițională din Răz­boiul Rece de a fi pregătit pentru conflicte posibile, și nu de a lupta zil­nic. Comandamentul Sudic este an­ga­jat în diferite misiuni, între care coordonarea eforturilor anti-drog în întreaga Americă Latină și contra­ca­rarea liderului lăudăros al Venezuelei, Hugo Chávez. Dar, din nou, presiunile cu care se confruntă nu sunt de aceeași magnitudine ca cele cu care se luptă CENTCOM. Rămâne de văzut cum se va descurca noul Coman­da­ment pentru Africa. Există suficiente probleme pe acest continent care să reprezinte provocări serioase pentru orice nou comandament, dar, dacă SUA nu se implică mult mai activ în conflictele actuale din Africa, nici AFRICOM nu va fi probabil depășit.

Care este rolul CENTCOM?

Chiar este logic ca un singur comandant să conducă toate acti­vitățile militare importante în teatrul cel mai important, în timp ce alții rămân relativ neangajați? Posibil, în funcție de ce rol consideră că trebuie să aibă comandantul operativ. Dar această structură nu a fost creată pentru o astfel de posibilitate, și presiunile încep deja să se simtă. De pildă, cine conduce de fapt în Irak și Afganistan? În principiu, comandantul CENTCOM (în prezent comandantul în exercițiu, gen.-lt.  Martin Dempsey, deși gen. David Petraeus, actualmente comandant al forței multi­na­ționale din Irak, a fost nominalizat să îl înlo­cu­iască) ar trebui să le conducă pe ambele. În practică însă, el nu conduce nici una. Gen. David McKiernan, co­mandant al Forței de Asistență pentru Securitate Internațională (ISAF), va avea în subordine forțe aliate în Afga­nistan atunci când îl va înlocui pe gen. Dan McNeill, dar el este subordonat, printr-un general german, Coman­da­mentului EUCOM al SUA, gen. Bantz Craddock, deoarece Afganistan este o misiune a NATO. Generalul Petraeus, pe de altă parte, este încă, scriptic, subordonatul lui Dempsey, dar în practică el îi raportează direct preșe­dintelui, de când a preluat acest post. De ce? Deoarece Bush, ca toți pre­decesorii săi, vrea adevărul neînfru­mu­sețat de la cel aflat la fața locului într-un război important. Predecesorul lui Petraeus, gen. George Casey, raporta și el direct președintelui. Și atunci care este rolul CENTCOM? Greu de spus. Este clar însă că situația actuală a CENTCOM nu este ceea ce și-au ima­ginat autorii reformei Goldwater-Nichols. Natura conflictelor actuale supune fără îndoială structura coman­damentelor unor presiuni pe care acestea nu au fost concepute să le gestioneze.
O altă tensiune neprevăzută a apărut între furnizorii de forțe și cei care duc războiul. În anii 1980, această tensiune era minimă; ambele grupuri își petreceau cea mai mare parte din timp pregătindu-se pentru război. Într-un război scurt, acest lucru nu ar fi contat: armata a dislocat trupe extrem de numeroase în Kuweit în 1990, dar nu au apărut tensiuni serioase deoarece războiul a fost scurt și trupele au fost retrase rapid. Dar desfășurarea unui număr mare de militari americani, pe termen lung, în lupte în teatrul CENTCOM nu a fost prevăzută de creatorii structurilor din Războiul Rece.
Războaiele consumă rapid oameni și echipamente. Ambele categorii tre­buie înlocuite. Dar înlocuirea necesită bani și eforturi organizaționale care distrag atenția de la pregătirea pentru conflictele viitoare. De asemenea, răz­boiul întrerupe rutinele de antre­na­ment din perioadele de pace, afectând starea de pregătire pentru evenimente neașteptate. Pușcașii marini sunt îngrijorați de faptul că prea mulți dintre oamenii lor nu au fost antrenați pentru ceea ce se presupune a fi misiunea lor principală, operațiunile de pătrundere în forță. Armata este îngrijorată de faptul că mulți dintre soldații de pe tancuri nu au condus niciodată un tanc și mulți dintre comandanții de brigadă nu au exersat manevre cu brigăzile respective decât în contextul misiunilor contra-insurgență.
Presiunile asupra personalului militar conduc de asemenea la nivele ridicate de epuizare, mai ales în rândul ofițerilor și al subofițerilor de rang superior. Oamenii buni pleacă, și pre­gătirea unui comandant de brigadă sau a unui sergent major de coman­dament durează – de cele mai multe ori chiar și două decenii.
Multe din aceste probleme ar putea fi simplificate prin reducerea numărului de trupe din teatrele active, dar evident cei care duc războiul cer mai multe trupe. Cine decide dacă e mai important să lupți în războaiele actuale sau să te pregătești pentru cele viitoare? În acest moment, răs­pun­sul este: secretarul apărării și președintele, ambii civili. Conform legii Goldwater-Nichols, nu există ofițer la Pentagon a cărui misiune să fie aceea de a câștiga războaiele.

Diviziunea muncii

Prin statut, treaba Statului Major este aceea de a sprijini operațiuni în războaiele actuale (fără a se implica operațional) și de a se pregăti pentru cele viitoare, iar șeful de Stat-Major este principalul consilier militar al președintelui. Însă nici unul dintre ei nu are responsabilitatea statutară de a câștiga războaiele actuale. Această responsabilitate revine comandanților operativi și subordonaților lor. În Războiul Rece, această diviziune a muncii nu era o problemă – nimănui nu avea să-i pese de conflictele viitoare atunci când Armata Roșie invada granița vest-germană. Acum acest fapt creează o tensiune constantă, care necesită intervenția unuia dintre cei doi lideri civili de la vârful piramidei. Pentru ca totul să fie și mai rău, doar furnizorii de trupe sunt reprezentați în centrul de putere, pe când cei care luptă sunt împrăștiați în lume.
Principalul scop al Legii Goldwater-Nichols era de a îmbunătăți colaborarea între servicii. Faimosul incident din timpul invaziei în Grenada, în care se spune că un ofițer dintr-un serviciu a trebuit să utilizeze un telefon public și o cartelă pentru a chema ajutoare dintr-un alt serviciu, este un exemplu al acestei probleme. Legea a îmbunătățit spectaculos cooperarea între servicii în numeroase privințe, inclusiv prin crearea comandamentelor de luptă, care sunt responsabile pentru toate forțele americane, din toate serviciile, într-o anumită zonă.
Această abordare, a împărțirii sarcinii de apărare în mod egal între servicii, a adus beneficii enorme. Investițiile în forțele aeriene de precizie (prin Aviație, Marină și Pușcași) au jucat un rol deosebit de important în operațiunile din Irak și Afganistan, întrucât capacitatea de a aloca armanent mai puternic sau de mai mici dimensiuni pentru o anumită țintă într-un timp foarte scurt a transformat partea “mobilă“ (de luptă) a operațiunilor împotriva insurgenților. Iar presiunile asupra Marinei și Aviației în ce privește furnizarea de sprijin în Irak și Afganistan sunt suportabile.
Dar presiunile asupra Armatei și a Pușcașilor Marini, generate de nevoia de a menține peste 180.000 de militari în Irak și Afganistan ani la rând, sunt de un cu totul alt ordin de mărime. Aeronavele F-15 și cele din clasa Nimitz, concepute pentru lupta împo­triva sistemelor sovietice avansate, sunt foarte utile împotriva insurgenților prost echipați care-și flutură AK-47 (deși aeronavele F-15 și altele încep să se învechească și vor trebui înlocuite în viitorul apropiat). Dar camioanele și vehiculele Humvee nu au fost con­cepute pentru zone de luptă și devin un adevărat pericol în condițiile utilizării de către inamic a unor dispozitive explozive improvizate mai avansate. Conflictele actuale se ba­zează excesiv pe forțele terestre, fapt pentru care structura militară actuală nu e pregătită.
Rezultatul: disensiuni între servicii, care le afectează pe toate. Atât preșe­dinția, cât și Congresul, atât sub democrați, cât și sub republicani, s-au opus oricărei măriri semnificative a bugetului pentru apărare. Forțele aeriene și Marina au fost afectate de transferuri bugetare în detrimentul lor în primii ani ai conflictului actual, și în mare le-au acceptat. Dar acum încep să se opună. Organizarea militară curentă nu doar ridică serviciile unul împotriva altuia – un fapt obișnuit –, ci realmente și inevitabil ridică unele servicii împotriva luptătorilor aflați în teatrele de luptă.
Încă o presiune neprevăzută este tensiunea dintre membrii activi și cei în rezervă (inclusiv Garda Națională) din forțele tereste de sprijin, mai ales din Armată. În anii 1970, presiunea construirii unei forțe armate formate exclusiv din voluntari, împreună cu nevoia de a reduce cheltuielile în urma Războiului din Vietnam și creșterea în același timp a amenințării sovietice au determinat Armata să accepte un schimb important. S-au trecut nume­roa­se funcții non-combat, dar esențiale în unitățile de rezervă, pentru a putea menține cât mai multe funcții de luptă în forța activă. Problemele puse de această abordare au devenit evidente în anii 1990, când desfășurările de trupe americane mici, dar pe termen lung în Bosnia și apoi Kosovo au solicitat excesiv unitățile din armata activă și au făcut necesară mobilizarea rezerviștilor. Mai precis: desfășurarea a aproximativ 30.000 de militari dintr-o armată de 495.000 a necesitat mo­bi­lizarea de rezerviști. Faptul ar fi trebuit să dea de gândit unora, dar în “epoca reducerii resurselor de apărare“ a anilor 1990, nu se putea gândi astfel. Desfășurarea a 180.000 de militari în Irak și Afganistan face ca “presiunea“ din anii 1990 să pară o glumă.
Decizia de a trece funcțiile res­pec­tive în unitățile de sprijin ale Gărzii Naționale a afectat unitățile respec­tive, dar desfășurarea de trupe de după 2003 a afectat chiar și unitățile de luptă ale Gărzii. Cererea actuală de trupe necesită participarea unităților Gărzii Naționale la adevărate “tururi de forță”. Garda Națională are o istorie îndelungată și bogată, dar niciodată nu a fost folosită astfel. Pentru războiul din Vietnam, lui Lyndon Johnson i s-a părut mai ușor să recurgă la înrolarea obligatorie decât la brigăzile de luptă ale Gărzii. În operațiunea Furtună în Deșert, atunci când șefii armatei au refuzat să trimită unități ale Gărzii în deșert, pe motiv că nu erau pregătite pentru luptă, unii lideri din Gardă s-au simțit lezați sau neglijați. Până la sfârșitul lui 1990, unități ale Gărzii erau în Balcani, unde au rămas o perioadă îndelungată, și apoi în Afganistan și Irak.
Problema este că Garda nu a fost creată pentru a fi mobilizată și trimisă în străinătate în mod repetat și în războaie pe scară largă. Ea a fost creată ca o rezervă strategică a țării – ca forță la care se recurge in extremis atunci când o misiune depășește capacitatea forțelor active și înainte de (sau în loc de) mobilizarea națională. Utilizarea excesivă a Gărzii și a unităților de rezerviști pentru deplasări îndelungate i-a determinat pe unii să se plângă că statul a încălcat înțelegerea cu unitățile respective, care sunt tratate ca unități active deși membrii lor nu au semnat nici un contract în acest sens. Este o altă rămășiță a Războiului Rece. Așa cum am văzut, conflictele îndelungate nu făceau parte din doctrina acestui secol.
De menționat, în sfârșit, că semne de tensiune au început să apară și între Armată și Pușcașii Marini. Din aprilie 2007, unitățile Armatei au fost desfășurate în Irak în stagii de câte 15 luni, în timp ce unitățile de Pușcași doar pe 7 luni. Motivul este că USMC vrea să păstreze o corelație între stagii și schimburile de echipaj pe nave, care au loc de două ori pe an. Ca atare, soldații petrec de peste două ori mai mult timp în fiecare stagiu. Iar comen­tariile recente ale coman­dan­tului Marine Corps, James Conway, potrivit cărora Pușcașii ar prefera să se retragă complet din Irak și să se concentreze exclusiv asupra Afganistanului, au creat și mai multe controverse.

Presiuni între ofițeri

Cele mai subtile și mai serioase presiuni asupra forțelor armate sunt cele din rândul corpului de ofițeri. Văzute din afară aceste tensiuni par a fi rezultatul competiției dintre două grupuri rivale: grupul Casey-Abizaid, care susține abordarea adoptată de comandanții respectivi în războiul din Irak, și grupul Petraeus-Odierno, care susține strategia “sporirii trupelor” din 2007. Există aici un sâmbure de adevăr. Adesea superiorii au susți­nă­tori înfocați și protejați între subor­donați și stârnesc invidii între egali. Con­troversa legată de schim­barea de strategie din ianuarie 2007 a adâncit fenomenul, care nu ar fi deloc remar­cabil în sine.
Dar asta nu e tot. Ofițerii care comandă unități de luptă se confruntă cu presiuni unice. Ei sunt preocupați, cum este și normal, de pericolele cu care se confruntă, dar sunt și mai preocupați de pericolele cu care se confruntă subordonații lor. Coman­danții au o responsabilitate uriașă față de soldații pe care îi conduc, iar rănirea sau moartea oamenilor lor îi afectează foarte mult. Nici o altă ar­ma­tă din lume nu a pus atâta preț pe sol­dații obișnuiți, și pe bună dreptate, pentru că nici o altă armată nu a avut soldați atât de buni, și toți voluntari. Iar din toate pierderile pe care un comandant este nevoit să le vadă, nici una nu este mai dureroasă decât pierderea unui soldat atunci când ea ar fi putut fi evitată. Comandanții știu că într-un război oamenii sunt răniți și mor – chiar și cei de sub comanda lor. Dar li se pare inacceptabil ca oamenii lor să moară din cauza greșelilor lor.
Din 2004 până în 2006, dar mai ales spre sfârșitul acestei perioade, percepția generală era că SUA nu vor câștiga în Irak. Dacă era cineva de vină, aceștia nu erau soldații, care luptau bine, profesionist și curajos. Nici comandanții de nivel mediu, care își conduceau bine unitățile, respectau ordinele, făceau un număr normal și previzibil de greșeli și învățau relativ repede din ele. Chiar și așa, experiența morții soldaților în ceea ce părea o cauză pierdută i-a făcut pe unii să se simtă vinovați. Alții s-au indignat la gândul că superiorii lor, fie ei civili sau militari, le-au trimis soldații să moară din cauza greșelii unui prost. Chiar și comandanții care au obținut succese pe plan local sau regional erau în general frustrați la ideea că superiorii nu păreau dispuși sau capabili să le sprijine sau să le valorifice câștigurile.
Curentul a început să se schimbe în 2007. Începutul unei ofensive pe scară largă în iunie și ridicarea diverselor triburi împotriva al-Qaeda i-au prins pe teroriști pe picior greșit, permițând forțelor SUA să realizeze progrese spectaculoase și neașteptate în domeniul securității. Mulți comandanți au început să simtă nu doar că vor câștiga, ci și că fac parte dintr-un efort care avea să câștige peste tot. Camarazii lor care au plecat înainte de această schimbare au reacționat diferit, dar unii au răspuns cu evidentă ranchiună, negând la început posibilitatea succesului și apoi căzând pradă unei ostilități nedeclarate. Primele unități care au simțit gustul succesului tocmai se întorc acasă. Rămâne de văzut cum vor interacționa cu colegii lor.
Irakul este în prezent pe prima pagină a ziarelor, dar problemele cu care se confruntă forțele armate americane depășesc cadrul unui singur conflict. Chiar dacă trupele SUA ar părăsi Irakul mâine, ele tot ar fi prost organizate pentru orice tip de război în care ar putea fi implicate. Erorile din această structură tot ar genera ten­siu­ni nedorite și periculoase; succesul tot ar necesita eforturi supraomenești din partea comandanților, care ar trebui să-și depășească rolul legal definit și să se gândească doar la binele întregii națiuni. Unii ar face asta; majoritatea nu. Sistemul ar continua să se fisureze și să cedeze sub greutatea unor pro­ble­me pe care nu a fost conceput să le susțină.
Irakul este un simptom al acestei boli, și nu cauza. Tensiuni ase­mă­nă­toare au fost înregistrate în Bosnia, Kosovo și Afganistan, cu alte persoane în pozițiile-cheie de fiecare dată. Nu e o problemă de colaborare personală și nu e o problemă de ideologie, deși am­bele au jucat roluri importante în eșe­curile recente. Este o problemă de struc­tură, de organizare și, mai impor­tant, de concepție a tipurilor de război în care este posibil ca SUA să fie implicate și a modului în care trebuie abordate.
Dintre toate scenariile de război în care ar putea fi implicate SUA în deceniile următoare, cel pentru care este structurată în prezent forța armată – atacuri simultane pe toate fronturile, în toate dimensiunile, de către un inamic global unitar – este cel mai puțin probabil. O luptă pre­lun­gită, de uzură, bazată pe forțele terestre, pe teritoriul aferent unuia sau cel mult pentru două comandamente, este cea mai probabilă. Disputa privind înțelep­ciu­nea războiului din Irak și a abordării actuale din partea SUA a mascat prea mult această realitate.
Publicat în : Politica externa  de la numărul 57

Comentarii

Comentariul nr.1 - gicu dan a spus în 13.07.2008 05:16:00:
Toate Armatele Statelor Lumii idiferent ca sunt afiliate sau nu la vre-o alianta,prin sacrificiul lor in numele unei democratii regizate numai pe interese care nu le apartin, de fapt sunt ,,carne de tun,,pentru Marii Magnati economici,financiari,politici,etc,...
Revenind la armata SUA care intradevar plateste un pret imens pentru asi mentine titlul de Jandarm Mondial si prim sosit la impartirea resurselor care ii atrage in zona respectiva a prezentei lor,se vor trezi curind in situatia inevitabila a constatarii prabusirii Imperiului lor Militarist care de mult nu mai este cladit pe Lumina Cristica ci pe Interesul Egoului Intunecat.
Odata cu prabusirea Imperiului Militarist SUA care uneori a avut si roluri pozitive indiferent daca a fost de natura propagandistica sau nu, Piramida cu Virf de pe bancnota dolarului lor isi va pierde virful care este al Planului Mental AHRIMANIC dupa comportamentul lor actual si il vor inlocui ei insasi cu o Sfera de Lumina ce simbolizeaza Imparatia lui CRISTOS.
Timpul se scurge exact in aceasta directie si noi raminem observatori ai acestei transmutatii Divine.

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: