Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Evoluția conceptului de progres de-a lungul timpului

Alin POPESCU

 Noțiunea de progres implică faptul că istoria are o evoluție continuă; progresul indică sensul ascendent al dezvoltării sistemelor și obiectivelor; trecerea la nivele, stări, etape calitativ superioare.



În istorie, progresul este determinat de acumularea și punerea în practică a inovațiilor tehnico-știntifice, fapt ce permite stăpânirea naturii și evoluția sau involuția conștiinței. Progresul poate fi analizat ca un concept (prin prisma dezvoltării economice, sociale și politice), dar și ca pe o credință (vezi mitul progresului după apariția lucrărilor lui Turgot și ale marchizului de Condorcet), această din urmă analiză fiind făcută mai mult de sociologi.

Făcând o analiză a societații care bătea la ușa secolului XX, unul dintre fruntașii conservatorilor români, Nicolae Filipescu, afirma: ”Ceea ce caracterizează epoca noastră este o încredere nemărginită în progres. Până acum 100 de ani, lumea vedea fericirea într-un paradis biblic sau într-un veac de aur… De un secol încoace lumea vede progresul înainte și toate popoarele caută să-și însușească acel progres și să se ridice la o treaptă superioară de civilizație”.

 Într-adevăr, mai toate popoarele antice credeau în prăbușire și ridicare, ca într-un ritm ciclic al naturii, istoria având un grafic sinusoidal; nici un popor nu credea într-o ridicare continuă și definitivă a omenirii. Cu excepția câtorva manifestări din cultura greco-romană, aproape toate scrierile de valoare din cultura antică au nesocotit  ideea de progres.

Chinezii, indienii, egiptenii au ignorat în totalitate progresul, la perși ideea progresului a fost scoasă la suprafață prin prisma luptei dintre bine și rău din religia persană; la evrei prin revenirea la stadiul de perfecțiune inițială. Din secolul al III-lea o dată cu slăbirea structurilor din Imperiul Roman, gândul filozofilor se îndreaptă spre “veacul de aur”, crește progresiv impresia de scădere a pulsului vieții, de decădere generală. Înca în plină glorie militară romană, Horațiu avertiza: ”Părinții noștri, mai răi decât bunicii, ne-au zămislit pe noi și mai păcătoși, iar noi vom avea progenituri și mai vicioase”.

Înțesată de prejudecăți, societatea medievală a fost dominată de  concepția stoică a Bisericii. Omul trebuia, după doctrina creștină, să se pregătească în timpul vieții pământene pentru viața de apoi. Creștinii predicau înălțarea treptată a omului, nu însă pe pământ, ci în ceruri; era o înălțare spre perfecțiune și nu spre hazardatul necunoscut. Omului simplu medieval nu-i încolțea ideea că ar putea să aibă o stare socială diferită de cea pe care o are, nu-și închipuia că ar putea să fie vreodată egalul superiorului sau superiorul egalului său. Societatea era compusă din elemente închise, universul material al omului medieval se reducea la grija clipei prezente, nu-și putea imagina că ziua de mâine va fi mai bună. Singura sorginte a puterii fiind proprietatea funciară, modalitatea de care dispuneau oamenii pentru a acționa unii asupra altora era constrângerea. Fiecare individ își cunoștea măsura, își iubea superiorul când acesta era binevoitor, se supunea fără dificultate severității conducătorului ca unui rău inevitabil trimis de Dumnezeu. Conștiința colectivă era că omul are în viață un destin deja trasat și fericirea era rezultatul lipsei de pasiuni; toți erau împăcați cu situația în care se găseau (șerbul considera propria inferioritate ca un rezultat al ordinii naturale, iar nobilul vedea în privilegiile sale voința lui Dumnezeu). Alexis de Tocqueville preciza că, în ciuda inegalităților și nedreptăților sociale, “sufletele nu se degradaseră”, iar corpul social medieval “putea să aibă stabilitate, putere și, mai ales, glorie”.

Într-o asemenea lume dematerializată, nu se putea pune problema progresului în sensul în care l-am explicat mai sus. Treptat, însă, sistemele închise devin deschise, comerțul se dezvoltă, renaște viața urbană, apare protestantismul care afirmă că toți oamenii sunt capabili să găsească drumul spre cer (se creează o legătură mai directă între individ și Dumnezeu). Omul devine mai practic, are un univers mai larg al percepției, devine mai încrezător în forțele proprii, treptat cotidianul începe să se despiritualizeze creându-se astfel premisele unui viitor mai bun decât prezentul.

 O dată cu Renașterea, se afirmă concepția asupra unei evoluții permanente și necondiționate. Deplasând accentul spre individ, intelectualii Renașterii au urmărit să evidențieze necesitatea progresului ca mod necesar de a ajunge la fericire și frumos. Dezlegat din lanțul prejudecăților medievale și văzând în rațiune elementul fundamental din viața omului, intelectualul secolului al XVIII-lea a început să creadă că omul are dreptul și capacitatea sau ar putea dobândi capacitatea să poată modifica mediul înconjurător, așa cum dorește, pentru a avea o viață mai bună. Acești filozofi au considerat că orice făptură umană, prin simplul fapt că s-a născut, are anumite drepturi politice fundamentale. Se dădea prioritate (atunci la nivel intelectual) drepturilor omului în comparație cu obligațiile pe care ființa umană o are față de societate. Omul își recapătă astfel încrederea în sine, condiție esențială pentru ca o societate să progreseze material.

O dată cu publicarea lucrării marchizului de Condorcet de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, noțiunea de progres își face definitiv apariția pe scena intelectuală și, apoi, politică. Lucrarea marchizului de Condorcet intitulată “Esquisse d’un tableau historique des progres de l’esprit humain” aduce o credință optimistă în viitor: dobândirea cunoașterii, perfecționarea tehnicilor, creșterea continuă a bogăției, credința într-o lume prosperă și pacificată. Turgot și Condorcet  considerau libertatea de gândire și acțiune ca niște condiții absolut necesare pentru realizarea progresului.

Oamenii secolului al XVIII-lea au legat progresele de dimensiunea timpului. Mergerea înainte, o simplă dimensiune indiferentă a timpului, s-a transformat pentru adepții progresului în mergerea spre perfecțiunea morală și materială. Progresul avea înțelesul unei perfecțiuni prin simplul fapt al schimbării deoarece tot ce se succede este o creștere în perfecțiune. Dacă apărea un lucru nou atunci era o probabilitate foarte mare să-l înlocuiască pe cel care i-a ținut locul până în momentul apariției lui deoarece ceea ce este nou este și mai perfecționist. Această concepție mistică a progresului s-a diluat o dată cu adâncirea cercetării ștințifice și a acumulării experienței practice în aplicarea noului. Concepția mistică asupra progresului a fost înlocuită treptat în analiza fruntașilor gândirii apusene din secolul al XIX-lea cu evoluția reieșită din cercetările în domeniul biologiei, psihologiei și istoriei.

În literatură și în celelalte arte începe să se cultive clasicismul. Dacă cei cu vocație umanistă cultivă clasicismul, intelectualii cu simț practic cred în continuare în concepția progresului, totuși fără a crede ca în secolul precedent în misticismul progresului. În România progresul a fost laitmotivul  politicii interne promovate de liberali în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea se descoperă și încep să se folosească cu regularitate curentul electric, telegraful, fotografia, telefonul, automobilul, mijloacele de transport în comun, motorul cu ardere internă înlocuiește treptat motorul cu aburi, se folosește pe scară largă oțelul; se înființează noi ramuri industriale: electrochimia, metalurgia, construcția de mașini, aeronautica etc; se dezvoltă fără precedent comerțul mondial; se înregistrează un ritm spectaculos de dezvoltare în domeniul transporturilor și comunicațiilor. Prin reducerea costurilor de producție și scăderea implicită a prețurilor se trece la producția de masă, deci la consumul de masă. Astfel începe să se contureze ecuația fundamentală pentru modul de viață din secolul al XX-lea: a trăi = a consuma. Este valoros acel obiect sau serviciu, de natură  materială sau spirituală care se vinde, deci acele elemente care au ca singură utilitate consumul. Astfel apare premisa dispariției criteriilor autentice de evaluare a tot ceea ce ne înconjoară.

 Toate aceste transformări materiale benefice din viața cotidiană au dus la creșterea spectaculoasă a populației (populația Europei a crescut între 1800 și 1914 de la 180 milioane locuitori la 460 de milioane locuitori) și a speranței de viața. Jose Ortega Y Gasset caracterizează  secolul al XIX-lea ca pe un secol de plenitudine, un secol în care nivelul material al omului mediu a crescut foarte mult, beneficiind de unele avantaje care odinioară erau apanajul claselor superioare sau, chiar mai mult, utilizând ceea ce clasele superioare de odinioară nu visaseră a folosi vreodată în avantajul lor. Așadar, “a crescut nivelul istoic”, cum spunea Ortega Y Gasset în “Revolta maselor”.

Profundele mutații de pe plan socio-economic s-au transmis și pe plan cultural și mental. Cultura sfârșitului de secol XIX se caracterizează prin tendința spre universalitate susținută practic de circulația oamenilor, ideilor, mărfurilor, bunurilor spirituale.

Dar oare toate aceste realizări din secolul al XIX-lea au reprezentat un progres sau a fost o involuție, un regres?  Dacă analizăm din punct de vedere material, atunci categoric putem vorbi de un progres rasunător. Progresul, însă, nu trebuie privit doar în concordanță cu bunăstarea materială. O societate abundentă în bunuri materiale nu este în mod obligatoriu bogată și în bunuri spirituale. De fapt fiecare descoperire tehnică și implementarea practică a acesteia contribuie cu un mic pas la materializarea societății și, cu un altul în sens invers, la despiritualizarea ei. Oare o societate în care predomină cultura și consumul de masă mai poate lăsa posterității valori spirituale?  Într-o asemenea societate, foarte dezvoltată din punct de vedere material, în care aproape orice obiect, activitate, fenomen au o exprimare bănească, cultura este creată pentru a satisface impulsurile și necesitățile momentane ale indiviziilor care alcătuiesc majoritatea. Dacă această cultură se adresează majoritătii, atunci ea trebuie să fie populară; se poate spune că atunci cultura se despiritualizează.

Individul în particular și societatea per ansamblu au căpătat o mare încredere în forțele proprii. Lărgirea dreptului de vot și apoi sufragiul universal au răsturnat vechiul sistem de valori. Devalorizarea elitelor și nivelarea au devenit evidente. S-a dezvoltat rapid spiritul demagogic în politică, relația dintre grupurile de interese financiare și politică a devenit reciprocă, dar poate mai importantă este schimbarea radicală de mentalitate a individului. Omul a devenit egocentrist, foarte încrezător în forțele proprii; începe să-și dea cu părerea și în domeniile de activitate unde nu este nici măcar inițiat. Omul este prea mult dominat de instincte, nu-l interesează prea mult ceea ce rămâne după dispariția sa fizică, de aceea libertatea exterioară ca efect al progresului general este periculoasă; așa cum preciza Edmund Burke ”efectul libertății asupra indivizilor constă în faptul că ei pot face ceea ce doresc; ar trebui să vedem însă ce doresc indivizii înainte de a îndrăzni să le transmitem felicitări, care s-ar putea repede transforma în plângeri”.

Spiritul enciclopedic din rândul claselor superioare întâlnit la începutul secolului al XIX-lea lasă loc specializării; specialistul își cunoaște foarte bine partea sa din univers și devine ignorant cu ceea ce nu face parte din breasla sa, astfel el devine un fel de robot, sclavul specializării pe care o are. Sentimentele și trăirile ființei umane nu au putut ține ritmul cu uluitoarele invenții din domeniul tehnicii.

Caracteristica secolului al XIX-lea este, deci, creșterea fără precedent a condițiilor de viață și accesul maselor la drepturile rezervate înainte elitei. Se conturează chipul omului dominant al secolului al XX-lea, ”omului mediu, de mijloc, al omului orgolios și lipsit de spirit, bine informat și cu desăvârșire incult, stăpânit de ambiții și lipsit de orice ideal”, cum îl caracterizează Ortega Y Gasset, acel om al viitorului având o morală egalitară și o cultură rudimentară. Elita riscă să fie astfel înlăturată din prim-planul existenței deoarece ”masa nimicește tot ce nu este după chipul și asemănarea ei”. Se ajunge astfel la “triumful unei hiperdemocrații în care masa  acționează direct, fără lege, impunâdu-și astfel aspirațiile și gusturile prin intermediul presiunilor materiale”.  

Pentru România, secolul al XIX-lea a fost coracterizat de concepția mistică a progresului, progresul a fost laitmotivul celor mai multor activități din sfera politică, socială și economică. După părerea lui Eminescu, dorința de progres ”a introdus fraza goală în locul realității în mecanismul nostru politic”, punând accent pe incompatibilitatea dintre dorința de modernizare a României și realitate.

Această incompatibilitate dintre dorința de modernitate și realitate a fost reflectată în Teoria formelor fără fond, în acea critică a formelor importate din Occident, fără să aibă vreo legătură cu realitățile românești. Din punctul de vedere al conservatorilor, cadrul politic și juridic capitalist nu era compatibil cu structura social-economică, cu moravurile și psihologia națională, cu acele caracteristici ancestrale ale românilor; era de fapt doar o copie fără spirit critic și simț de răspundere a instituțiilor din Europa Occidentală, creând o prăpastie și mai mare între acele forme importate și particularitătile românești.

Poate cel mai important element din gândirea conservatoare românească de a percepe raportul tradiție/progres, teoria formelor fără fond a impresionat foarte mult la vremea sa punând în discuție o problemă de istorie socială care rămâne de actualitate într-o bună  măsură și în zilele noastre.

         Acestea ar fi consecințele progresului: pe de o parte creșterea nivelului de trai și a aspirațiilor oamenilor, iar pe de altă parte degradarea morală, anularea vechilor virtuți și distrugerea vechiului sistem de valori. Conservatorul a fost sceptic în ceea ce privește efectele de lungă durată ale progresului, fiind înspăimântat de degenerarea moravurilor. Celelalte doctrine, mai materialiste, au privit cu entuziasm cum efectele progresului și-au pus amprenta în viața cotidiană.

Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 56

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: