Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Eutanasia demitizată

Dr. V. Iftenie, dr. T. Butoi,

Continuare din numărul precedent


Revenind la sensul termenului de eutanasie, și anume de procedură, metodă, gest, manoperă prin care se provoacă moartea demnă și fără chinuri unei persoane, pentru a pune capăt suferințelor sale, aceasta se poate prezenta sub mai multe forme:

 

1. în funcție de implicarea (modul de acțiune al) medicului:

- eutanasia activă (pozitivă), ce presupune intervenția activă a medicului, printr-o acțiune pozitivă sau comisivă cum ar fi, spre exemplu, administrarea unei substanțe letale și

- eutanasia pasivă (negativă), respectiv întreruperea sau neacordarea tratamentului necesar menținerii în viață a pacientului aflat în stadiul terminal al unei boli incurabile, deci o acțiune negativă sau inacțiune. Despre eutanasia pasivă se susține că absența sau întreruperea tratamentului de supraviețuire constituie un act fundamental, distinct de eutanasia activă; faptul de a nu trata un pacient sau întreruperea tratamentului echivalează cu lăsarea pacientului să moară de moarte naturală, în timp ce numai eutanasia activă cauzează moartea înaintea termenului natural. La polul opus, se consideră că absența sau întreruperea tratamentului sunt forme ale eutanasiei întrucât, moral, este vorba de intervenții active (nu face, deși poate și trebuie să facă) și injecția letală. Se poate distinge și o a treia categorie de opinii, conform căreia trebuie să se aștepte ca moartea naturală să survină, atunci când ea este inevitabilă și când nu mai există nici o rațiune clinică sau morală să se intervină, asigurându-se însă o medicație paliativă. Faptul de a nu administra sau de a întrerupe tratamentul medical ori debranșarea de la aparatul care menține în viață un pacient este considerat ca un act de eutanasie pasivă.

2. în funcție de rezultatul intervenției medicului:

- eutanasia directă sau eutanasia vero în care medicul, prin acțiunea sau inacțiunea sa, provoacă în mod direct și nemijlocit moartea pacientului (administrarea substanței letale, neadministrarea oxigenului etc.);

- eutanasia indirectă sau pseudoeutanasia atunci când activitatea medicului nu are ca finalitate producerea directă și nemijlocită a decesului, ci se adresează unor simptome sau semne (tusea, voma, febra etc.) ce traduc apariția unor complicații, fără a se adresa patologiei de bază (spre exemplu cancer metastatic care ar beneficia de radio- sau chimioterapie).

3. în funcție de implicarea pacientului:

- ortoeutanasie – eutanasia la rugămintea pacientului care întrevede și conștientizează suferința îndelungată și chinuitoare, agonizantă, pe care ar trebui să o suporte;

- paraeutanasie – eutanasia realizată cu acceptul informat al pacientului, căruia medicul i-a explicat iminența deznodământului infaust, datorită inexistenței unor mijloace terapeutice adecvate, a limitării posibilităților de tratament, considerată și eutanasia prin resemnare.

4. în funcție de suferința pacientului:

- patoeutanasie – eutanasia care se adresează persoanelor cu boli organice (fizice) grave, nevindecabile, cu evoluție certă spre deces;

- maleutanasie – eutanasia rezervată persoanelor cu malformații imposibil de corectat.

5. în funcție de persoana care provoacă în mod nemijlocit decesul:

- heteroeutanasia – în care medicul este cel ce intervine tanatogenerator, ce reprezintă forma cunoscută de eutanasie;

- autoeutanasia sau sinuciderea asistată când moartea, deși este provocată de subiect, în mod activ sau prin neacceptarea tratamentului recomandat (deci o veritabilă sinucidere), este asistată  de medic care, în această situație, nu intervine (nici direct,  nici indirect) în declanșarea morții, dar supraveghează instalarea decesului putând interveni dacă moartea nu se produce.

       Dezbaterile asupra eutanasiei confruntă două grupuri de valori: unul care susține dreptul individului de a lua decizii referitoare la propria viață și implicit asupra momentului și felului morții, în acord cu propriile credințe și sisteme de valori, evident în măsura în care nu-i afectează pe ceilalți, în opoziție față de  celălalt grup care, negând  acest drept, consideră prohibită intervenția medicului asupra momentului morții unei persoane, și în consecință acesta nu va putea să aplice eutanasia fără a se expune la urmări punitive.

       Și medical, dar și juridic suntem ferm adepții primului grup, deci optăm pentru libertatea de alegere a individului atât timp cât acordul său nu este viciat și nu încalcă drepturile celorlalți.

       De altfel, pretutindeni în lume, medicii pun capăt vieții pacienților incurabili, într-o formă sau alta, dar în secret și căpătând în mod nejustificat sentimentul de culpabilitate, care-i va expune puniției eriniilor, născute de Gaia din sângele lui Uranus (mutilat) tocmai pentru a pedepsi. Dreptul se pare că a demisionat în fața acestei realități, deși ar trebui să aibă curajul să o înfrunte. În pofida demersurilor și a implicărilor socio-juridice pe care le incumbă, eutanasia continuă să rămână ignorată în drept, dar consacrată în fapt. Prin comparație, „suicidul nu este nici un drept, nici o libertate, este o simplă stare de fapt”. Iar justiția nu consideră că trebuie să recunoască un drept la

sinucidere, dar nici să reprime tentativa la suicid. Depenalizând eutanasia, în locul menținerii interdicției și clarificând, printr-o lege organică, situațiile în care s-ar putea aplica moartea demnă și fără durere, considerăm că s-ar respecta libertatea deciziei unei persoane lucide, dar a cărei soartă a fost deja hotărâtă de neînduplecata Tyhe și nu s-ar mai crea situații stânjenitoare între medic și pacientul incurabil.

       Numai printr-o procedură corectă și amănunțită împletită cu definirea precisă a domeniului de aplicare a eutanasiei se poate permite înlăturarea arbitrarului care există, încă, în majoritatea țărilor, referitor la aceasta spinoasă problemă.

       Actuala dilemă existențială dată, pe de o parte, de obligativitatea conservării vieții oricărei ființe umane, indiferent de rasă, naționalitate, sex, vârstă, apartenență politică sau religioasă etc., inclusiv de starea de sănătate/boală, iar pe de altă parte de neomeneasca atitudine pasivă, de neimplicare în fața suferinței grave și irecuperabile pe care o constatăm la un semen, dar pe care nu vrem, din diverse considerente, să o și curmăm, deși putem face acest lucru, cu respectarea demnității celui care se află deja pe necunoscutul drum al eternității, ne obligă la o profundă cugetare asupra variantei care ar trebui să predomine.

       În opinia noastră, actul medical, în amploarea și măreția lui, trebuie să-și aducă aportul și la alinarea suferinței celui pentru care speranța vieții a murit demult, ajutându-l, dacă vrea, să nu devină o povară pentru cei din jur, un paria căruia, de fapt, ceilalți îi doresc decesul. Cine are de câștigat spre exemplu din distanasie, din încrâncenarea terapeutică prin care se încearcă sfidarea strategiei , abil aleasă de natură petru a realiza schimbarea, înlocuirea individului uzat sau devenit inapt, în vederea asigurării perenității evoluției speciei? Poate numai experimentul științific care, în astfel de împrejurări, se realizează asupra unui individ ale cărui funcții vitale, monitorizate cu precizie, sunt forțate să existe, să pâlpâie, în vântul stârnit de suflul sideral al morții care îl împinge spre implacabila îmbrățișare a lui Hades, în pofida sorocului care, deja, s-a împlinit.

       Mentalitatea oamenilor s-a schimbat, gradul de cultură este tot mai înalt, credibilitatea unor percepte religioase tot mai contestată, tabu-urile de altădată se năruie sub simplitatea realității demonstrabile și, ca o consecință firească în legătură cu subiectul supus discuției, tot mai multe persoane acceptă sau cochetează cu ideea că eutanasia nu este atât de neagră (deși este o cale spre întuneric... sau spre o altă lumină?) și oricum preferabilă abandonării în pustietatea sălbatică a unui destin inexorabil, a celui care a ales de bunăvoie, înaintea văleatului, să călătorească în ținutul infernal al umbrelor (dar și al comorilor!)  în condițiile unei legislații limitative.

Publicat în : Sanatate  de la numărul 56

Comentarii

Comentariul nr.1 - valeria- mirela a spus în 01.06.2008 08:30:00:
Existenta umana si existusul....sunt doua forme complementare...oare nu e si eutanasia duplicitara? poate fi o cale de a scapa de o moarte chinuitoare in cazurile de boala incurabila, dar si criticata de clerici, de justitia limitativa referitoare la dreptul la viata al muribundului...pana la ultimile clipe....oare avem puterea de a fi martori la chinurile atroce, durerea prin care trece un seaman de al nostru?
psiholog Valeria Mirela, masterandla Paihologie Judiciara...

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: