Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Dualitatea puterii în Rusia: un pericol?

Laurențiu CONSTANTINIU

Unul dintre primele demersuri întreprinse de Vladimir Putin după alegerile prezidențiale din Rusia a fost acceptarea, la 7 mai, a funcției de președinte al Partidului Rusia Unită. Dacă luăm în considerare faptul că, la alegerile pentru Duma de Stat, din decembrie 2007, Putin a fost locomotiva Partidului Rusia Unită, putem afirma că pasul făcut de către acesta nu reprezintă altceva decât o legalizare a unei stări de fapt existente.

Planul Putin

Comparând ratingul avut de V. Putin în 1999, la momentul trecerii acestuia de la Casa Albă (sediul guvernului) la Kremlin, cu cel al lui Dmitri Medvedev, din martie 2008, constatăm că cel al fostului președinte îl depășea pe acela al actualului.

În prima parte a primului său mandat, Putin a fost constrâns de propria-i situație să-i accepte în calitate de colaboratori pe unii dintre oamenii considerați a fi ai predecesorului său, Boris Elțin: Aleksandr Voloșin (unul dintre membrii celebrei „familii” – anturajul de oameni politici și de afaceri al președintelui Elțin) a fost încă destul timp șef al Administrației Prezidențiale în timpul lui Putin, acesta din urmă ținând cont de multe dintre sfaturile sale în probleme politice și economice. Mai mult, noul – pe atunci președinte – a fost obligat să accepte în guvern și alți oameni ai lui Elțin: ministrul Transporturilor, Nikolai Aksenenko, primul ministru, Mihail Kasianov, șeful Ministerului pentru Situații Excepționale, Serghei Șoigu. S-a creat, la acea vreme, impresia că Putin nu va depăși prea mult cadrele cursului stabilit de către Elțin.

În 2008, situația s-a schimbat în mod dramatic, țara fiind condusă acum de un grup de oameni – șefi ai marilor corporații de stat –, în frunte cu V. Putin. În condițiile în care, după preluarea oficială a funcției de președinte, D. Medvedev va fi obligat să-l numească pe Putin prim-ministru, celui dintâi îi va fi destul de dificil să efectueze anumite schimbări fără să țină cont de Casa Albă. Mai mult, marja de acțiune a noului președinte este destul de limitată, deoarece el este obligat să-și elaboreze strategia politico-economică în cadrele stabilite de Strategia 2020, sau așa-numitul „Plan Putin”.

Diferența dintre cei doi – Putin și Medvedev – este considerabilă, cel din urmă neavând posibilitatea să treacă la schimbări masive de cadre în administrație. Nu același lucru s-ar putea spune acum – privind retrospectiv – despre V. Putin. Imediat după ce a devenit premier, Putin a reușit să-și impună ca șef al aparatului de la Casa Albă pe Dmitri Kozak, secondat de către D. Medvedev; secretariatul primului ministru era condus de către Igor Secin, iar în noiembrie 1999, a reușit să-l numească în funcția de secretar al Consiliului de Securitate pe Serghei Ivanov, un apropiat al său. În momentul învestirii în funcția de președinte ad-interim – 31 decembrie 1999 – Dmitri Medvedev a devenit prim-adjunct al lui Aleksandr Voloșin. La nici o săptămână după acest moment – și fără ca opinia publică să observe acest lucru – Igor Secin a fost „mutat” la Kremlin, împreună cu un alt fost colaborator al lui Putin, Viktor Ivanov, ambii deținând funcții de adjuncți al șefului Administrației Prezidențiale. Au rămas, astfel, la guvern „liberalii de vitrină” ai lui Putin: Aleksei Kudrin – ca ministru de Finanțe – și Gherman Gref – în calitate de ministru al Dezvoltării Economice – ambii foști colaboratori ai lui Vladimir Putin din vremea când acesta lucra la Biroul pentru relații economice externe al Primăriei din Sankt Peterburg.

Procesul înlocuirii vechii gărzi cu cea nouă nu s-a oprit aici. Având nevoie de o Dumă „ascultătoare”, V. Putin l-a numit ca lider al fracțiunii „Edinstvo” – care deținea majoritatea – pe Boris Grîzlov, încă un om al său din Peterburg. Toate celelalte numiri făcute de către noul – la acea vreme – președinte au avut ca rezultat consolidarea pozițiilor sale și slăbirea celor ale „familiei”. Abia către cea de-a doua jumătate a primului mandat al lui Vladimir Putin, atât Aleksandr Voloșin, cât și Mihail Kasianov au realizat că nu sunt stăpâni cu adevărat la Administrația Prezidențială și, respectiv, Guvern, dar deja era prea târziu ca ceva să mai poată fi schimbat.

Țar nou, boieri vechi

Din scurta noastră prezentare, reiese că încă din primele zile ale preluării funcției, V. Putin a început să-și formeze echipa, grație căreia a reușit să devină adevăratul stăpân la Kremlin. Actualul președinte – la data apariției revistei „Cadran politic” Dmitri Medvedev va prelua oficial funcția de președinte – a jucat un rol important: el a fost primul adjunct al lui Voloșin la Administrația Prezidențială și tot el a fost acela care a pregătit demiterea cabinetului condus de M. Kasianov.

Pregătindu-și mutarea de la Kremlin la Casa Albă – încă din cea de-a doua jumătate a ultimului său mandat prezidențial –, V. Putin s-a străduit să edifice un sistem care nu cumva să-i permită moștenitorului său să repete „schema” de preluare deplină a puterii. Operațiunea „Moștenitorul” a „costat” destul de mult mașina guvernamentală și pe președinte, personal. Actualul președinte – în opinia noastră – nu credem că va repeta greșelile „familiei”, ai cărei lideri au crezut – la momentul investiturii lui Vladimir Putin – că-l vor putea manevra așa cum vor dori ei. Vladimir Putin îi va oferi lui Dmitri Medvedev un spațiu de manevră atât cât va considera el necesar.

Vladimir Putin a edificat un sistem, potrivit căruia, la momentul preluării funcției de președinte de către Dmitri Medvedev, cele mai importante demnități din stat să fie ocupate de către oamenii lui Putin, persoane care, din punct de vedere profesional, îi sunt datoare „cu asupra de măsură” – cum ar spune cronicarul – fostului președinte și nimănui altcuiva.  Dacă noul președinte va dori să înlocuiască pe cineva, demersul său va provoca, inevitabil, apariția unei stări conflictuale între el și primul ministru.

După cum se poate lesne observa, președintele Medvedev nu prea are la dispoziție o marjă de manevră importantă. Dacă la Casă Albă ar fi fost un tehnocrat, atunci numirile și demiterile de personal ar fi fost mai lesne de făcut. Dată fiind însă personalitatea lui Vladimir Putin precum și conștiința moștenirii sale, este puțin probabil ca el să fie de acord să joace rolul premierului tehnocrat.

Deși așa-numiții „siloviki” (reprezentanții structurilor de forță) i se supun președintelui, Vladimir Putin a anticipat acest lucru și a ținut vacantă funcția de secretar al Consiliului de Securitate, fapt care-i permite să-i controleze pe „siloviki” din guvern. Deși Medvedev are posibilitatea să numească în această pe cineva dintre protejații săi, este puțin probabil ca noul președinte să-l lipsească pe Putin, de una dintre prerogativele sale nescrise.

Dmitri Medvedev nu va fi lipsit și de posibilitatea de a influența demersurile guvernului prin intermediul Dumei: șefii celor două camere ale Parlamentului rus au fost numiți în timpul lui Vladimir Putin.

Singurul loc unde Dmitri Medvedev va putea să-și numească singur colaboratorii va fi Administrația Prezidențială. În perioada Putin, Administrația Prezidențială a dobândit o influență considerabilă în raport cu celelalte instituții ale statului, grație nu atât prerogativelor constituționale, ci personalității puternice a liderului de al Kremlin. În condițiile în care toate celelalte instituții ale statului – guvern, Parlament, etc. – depind, într-o mai mică sau mai mare măsură, de fostul președinte Putin, posibilitatea ca Administrația prezidențială a lui Medvedev să aibă aceeași pondere ca aceea a predecesorului său.

Se pare că dualitatea puterii – o realitate cu puternice tradiții în istoria Rusiei – se manifestă din nou pe scena politică rusă. Va depinde de cei înțelepciunea celor doi deținători ai pârghiilor de putere ca ea să nu aibă consecințe nefaste pentru Rusia.
Publicat în : Politica externa  de la numărul 56

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: