Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Constantin Papanace (1904-1985) un aromân naționalist

Cezar DOBRE

În două procese succesive, primul desfășurat în 1941, iar al doilea în mai 1946, printre inculpați s-a aflat un fost secretar de stat și membru de frunte al mișcării legionare, Constantin Papanace, aflat atunci în străinătate unde a și trăit apoi. El a fost condamnat la muncă silnică pe viață, respectiv la moarte.



Astăzi despre cel condamnat în acele procese se știe foarte puțin, și doar de către cei care au studiat în amănunțime istoria mișcării legionare după 1930 sau de către cei care se ocupă de trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat al aromânilor.

Este adevarat că în ultimul deceniu, mai ales prin grija fratelui său mai mic și executor testamentar, Carol Papanace, au fost tipărite (în tiraje cu totul reduse și greu accesibile) peste o duzină de volume din scrierile lui Constantin Papanace, axate pe două teme majore: istoricul mișcării legionare în plan doctrinar și al acțiunii practice și istoria aromânilor. Dintre acestea cităm: “Evocări. Gând și faptă legionară”, “Cazul Horia Sima și mișcarea legionară (ultima discuție încordată avută cu fostul comandant)”, “Fără căpitan. Conducerea în a doua prigoană”, “Eminescu. Un mare precursor al legionarismului românesc”, “Spre o democrație social-creștină”, “Mișcarea legionară și macedo-românii”, “Fermentul aromân (macedo-român) în Sud-Estul european”, “Reflexii asupra destinului istoric și politic al aromânilor”, “Geneza și evoluția conștiinței naționale la macedo-români”, “Justice pour les aromounes (valaques)” ș.a.

Componenta legionară a biografiei sale a fost și este în egală măsură puțin cunoscută și extrem de controversată datorită evoluției raporturilor din conducerea mișcării legionare dintre Horia Sima și Constantin Papanace, fiecare avâdu-și, uneori la fel de vehement, partizanii și detractorii. Nu avem nici documentarea, nici pregătirea, nici apetența de a discuta probleme de istorie a mișcării și doctrinei legionare. Oricum, o adevărată istorie a mișcării legionare, inclusiv a participării la fluxul istoriei românești, în special în perioada septembrie 1940-ianuarie 1941, este nescrisă încă. Evident că materialele aflate în bogata arhivă rămasă de la Constantin Papanace și împrăștiată în fonduri din Bucuresti, Freiburg, Paris, Madrid, trebuie neapărat luate în considerație. Pe baza unor astfel de materiale și a experienței directe a participării din 1930 și până spre finele vieții, C. Papanace a alcătuit o lucrare, în manuscris și iarăși împrăștiată în mai multe locuri, de circa 2000 de pagini, despre istoria mișcării legionare, în care a fost mai multe decenii comandant, figură marcantă și chiar, în câteva rânduri, conducător efectiv.

Biografia sa, din multe puncte de vedere, este reprezentativă pentru acea parte a românismului căreia îi aparținea. A plecat din locurile natale sperând să se realizeze în România. N-a avut acest noroc. A trăit la nordul Dunării, ceva mai mult de un deceniu, din cei peste 80 de ani de viață, restul petrecându-i în diverse părti ale Europei.

Constantin Papanace s-a născut la 15 septembrie 1904, la Veria, în Macedonia istorică, locuită pe vremuri masiv de aromâni. Bunicul său, preotul Atanasie Papanace, a îndrăznit a face slujba în limba aromânilor, căzând victima bandelor nafionaliste grecești în anul 1906. Tatăl său, Ioan (Enache) Papanace, animat de puternice sentimente naționale pe care le-a insuflat și copiilor săi, pentru activitatea lui din Macedonia în slujba cauzei românești, a fost arestat și deportat, scăpând cu viață numai datorită unei energice intervenții a statului român. În anul 1913, în țară, a fost voluntar în armata română, întorcându-se apoi o vreme în locurile de baștină, având în final patru fete și patru băieți.

Constantin Papanace, după terminarea studiilor primare în orășelul natal, a devenit elev al școlii comerciale române din Salonic, instituție de tip liceal, finanțată de statul român. A început studiile în 1916, după care școala a fost închisă, astfel că a absolvit cu brio abia în 1925. A fost acolo coleg cu o serie de alți aromâni, dintre care unii au fost o vreme apoi mult mai cunoscuți ca el, precum Iancu Caranica (Nicadorul), Grigore Pihu, Sterie Ciumetti etc.

La sfârșitul primului război mondial, în condiții complexe, valuri de aromâni s-au îndreptat spre ceea ce ei considerau atunci a fi "țara lor". Pe unul din primele vase care aducea coloniști se afla și tânărul absolvent al liceului comercial din Salonic. Ulterior, într-o primă emigrație a aromânilor, în urma deciziei congresului de la Veria, avea să se afle și familia lui, care s-a stabilit în Cadrilater, pentru ca în 1940 să se deplaseze într-o nouă emigrație.

Tânărul dotat intelectual cu multe calități a devenit student al Academiei Comerciale din București. Pentru a se întreține, s-a angajat funcționar bancar. Calitățile sale au fost remarcate de o serie întreagă de profesori, între care VirgilMadgearu, care și l-a dorit doctorand. Între 1930 și 1938, Constantin Papanace a fost funcționar în administrația financiară în București și Călărași (unde a fost mutat disciplinar în 1934).

Imediat după venirea în țară, din anul 1927, Constantin Papanace a început să se implice în diverse acțiuni legate de situația aromânilor colonizați în țară și cărora, nu o dată, autoritățile guvernamentale le făceau diverse greutăți. Atunci a început și activitatea sa publicistică din ce în ce mai bogată, desfășurată până la capătul vieții, atât în țară, cât și peste hotare (a fost chiar întemeietor al câtorva publicații precum "Armatolii", iar la sfârșitul anului 1940 a avut responsabilitatea politico-ideologică a publicațiilor legionare "Cuvântul" și "Buna Vestire").

Tot atunci, în 1927, a cunoscut pentru prima dată, pentru convingeri politice naționaliste, detenția, fiind arestat și închis la Văcărești. Trei ani mai târziu, împreună cu un grup de tineri studenți și intelectuali aromâni, a fost din nou arestat. În duba care-i ducea la închisoarea Jilava l-a întâlnit prima dată pe Constantin Zelea Codreanu, cu care a fost apoi închis în subteranele de la marginea Bucureștiului. Întâlnirea din dubă, dupa cum o numește în memoriile sale, i-a marcat apoi întreaga existență. A devenit membru al Gărzii de Fier, ca exponent și fruntaș al așa-zișilor macedoneni, una dintre cele mai active grupări a mișcării legionare. Treptat, a devenit un consilier intim, mereu consultat, al Căpitanului, așa cum acesta a și mărturisit-o în scris.

După asasinarea lui I.G. Duca de către doi dintre cei mai apropiați prieteni și colaboratori, Doru Belimace și Iancu Caranica (alt prieten, Sterie Ciumetti, a fost atunci asasinat), a fost din nou arestat și deținut la Jilava.

În anul 1937 a fost ales deputat de Caliacra, nereușind să-și exercite mandatul datorită instaurării conducerii dictatoriale de către Carol II. În primăvara anului 1938, când C.Z. Codreanu a fost arestat împreună cu mulți dintre fruntașii mișcării legionare, a început o nouă pagină a vieții sale.

Aflat în ilegalitate, timp de aproape un an, C. Papanace a jucat un rol însemnat în viața legionarilor. În vara anului 1938 a fost conducătorul comandamentului legionar, adăugându-i-se apoi asistentul universitar V. Cristescu și profesorul de liceu Horia Sima.

După asasinarea lui C. Zelea Codreanu, C. Papanace a fost nevoit să ia drumul primului exil. În februarie 1939 trecea frontiera, ajungând la Berlin. A avut circa un an și jumătate un rol însemnat în nucleul de conducere al legionarilor adăpostiți de către Hitler. A continuat oarecum paradoxal o situatie mai veche. Constantin Papanace apărea destul de rar în public și erau destul de puțini cei care cunoșteau, atunci ca și mai târziu, adevăratul său rol și pondere în mișcarea legionară. Nu lipseau nici cei care l-au considerat chiar o eminență cenușie, ceea ce de fapt a și fost nu puțină vreme.

Evenimentele de la începutul lunii septembrie 1940 l-au surprins departe de țară. De altfel, atunci ca și mai târziu, el și-a exprimat constant părerea că mișcarea legionară nu era pregătită să preia puterea, iar o colaborare cu Ion Antonescu nu putea avea durabilitate. Poziția sa în cadrul mișcării, ca și priceperea sa în domeniul financiar-bancar au făcut să fie numit în echipa guvernamentală formată la 17 septembrie 1940 ca ministru subsecretar de stat la departamentul finanțelor.

În domeniul strict de care răspundea a dat dovadă de pricepere, consecvență și onestitate. A instaurat ordinea, a recuperat însemnate sume cuvenite statului, a stopat risipa. La plecarea sa din minister a lăsat o rezervă de 5 miliarde franci, opera sa fiind apoi continuată pe aceleași coordonate de noul subsecretar de stat, marele intelectual Mircea Vulcănescu.

În plan politic, foarte repede, însă a devenit evident pentru mulți, inclusiv pentru generalul Ion Antonescu, locul și rolul lui Constantin Papanace în mișcarea din care făcea parte. Astfel, a început a fi invitat adesea la ședințele restrânse ale guvernului. L-a însoțit pe șeful guvernului, în noiembrie 1940, în vizitele acestuia la Roma și Berlin. În capitala germană, Ion Antonescu a putut constata înalta prețuire de care se bucura Constantin Papanace în cercurile germane, precum și larga viziune politică și culturală a celui care a început să-i devină tot mai des interlocutor.

Există o serie de elemente care vin în sprijinul tezei, mai demult emise, că în decembrie 1940-ianuarie 1941 Ion Antonescu se gândea la o înlocuire a lui Horia Sima pe care el însuși îl numise, de altfel, printr-un act legislativ, șef al mișcării legionare. Se pare că Ion Antonescu îl avea atunci, inclusiv în zilele de 21-22 ianuarie 1941, în vedere pe Constantin Papanace. În zilele fierbinți din ianuarie 1941, C. Papanace a fost adăpostit de organisme germane, care i-au împiedicat contactul cu Ion Antonescu și l-au transferat în Germania începând astfel al doilea exil care a durat până la moarte.

Între 1941 și 1945 C. Papanace s-a aflat în mai multe lagăre și închisori, la Burgenbruck, Buchenwald, Dachau, Spandau. O vreme, după evenimentele de la 23 august 1944, s-a aflat la Viena unde a refuzat categoric să se implice în activitatea comitetului național și a guvernului condus de Horia Sima, după care si-a găsit adăpost în Italia. Mai înainte, în ianuarie 1943 a fost numit în conducerea restrânsă a mișcării legionare, situație care s-a repetat 11 ani mai târziu. Spre sfârșitul anului 1945, după mai multe peripeții, C. Papanace și-a găsit adăpost la Salo, în nordul Italiei, pe malurile lacului La Garda, unde și-a petrecut restul vieții, mereu sub amenințarea expulzării, datorită implicării sale în activități politice pentru care diverse state străine (român, grec, iugoslav) au făcut presiuni asupra autorităților italiene.

În exil, după 1945, patru decenii la rând, Constantin Papanace a desfășurat activități pe mai multe planuri. Ca militant, s-a implicat direct în viața mișcării legionare, dar din ce în ce mai puțin. Conform vocației sale, a devenit din ce în ce mai mult un doctrinar. Astfel a început să scrie mai întâi sub formă de scrisori și broșuri, apoi în volume, "Orientări pentru legionari". A alcătuit o serie de scrieri de doctrină legionară precum "Concepția de viață și stilul de luptă legionar", "Îndreptar legionar în exil" etc.

Apoi a început să publice o serie de lucrări privind trecutul românesc, diversele personalități și figuri pe care le-a cunoscut. Astfel publica de exemplu "Destinu unei generații (geneza și urmările lui 10 decembrie 1922)". În același contextse situa și evocarea poetului național: "Eminescu. Un mare precursor al legionarismului românesc". În scopul editării și difuzării acestor lucrări ale sale, a inițiat colecția "Biblioteca verde", în propria editură "Armatolii" de la Roma, în care a publicat și alți autori, ca de exemplu Nae Ionescu, Ion I. Moța etc.

Din ce în ce mai mult însă preocuparea principală a lui Constantin Papanace începea să devină una legată în modul cel mai direct de ramura românismului sud-dunărean din care el însuși făcea parte. Această preocupare s-a materializat atât printr-o acțiune practică în plan politic, cât si în redactarea unor lucrări ca urmare a unei ample investigații de cercetător.

Se pare ca Papanace se documentase serios, încă din țară, asupra trecutului și perspectivelor ramurii sudice a românismului, din care s-a considerat toată viața sa ca făcând parte. Astfel, chiar la începuturile exilului său italian, a redactat o amplă lucrare pe care o încheia conform cuvântului introductiv la Tagliacozzo, la 1 ianuarie 1947. Mărturisea atunci intenția sa de a edita o arhivă ,,Țara noastră", care urma a cuprinde studii interdisciplinare privind destinul istoric și politic al aromânilor.

Respectiva lucrare (apărută din păcate la multă vreme după moartea autorului) cuprindea trei părți distincte. Se începea cu o privire retrospectivă asupra acțiunii de redeșteptare națională a aromânilor. Se continua cu o secțiune privind realitățile contemporane, așa cum nu întotdeauna le percepea corect autorul. Partea a treia se constituia în ceea ce Papanace denumea "Jaloane de orientare (îndreptar de luptă pentru aromâni)". Acolo C. Papanace sublinia câteva idei, cărora le-a rămas apoi fidel, în cele patru decenii pe care le-a mai trăit. El sublinia că aromânii erau o parte a neamului românesc și că istoria lor, trecută, prezentă și viitoare, nu poate fi separată de a celorlaltor români. Totodată, vorbea despre responsabilitatea statului român pentru frații rămași în afara hotarelor. Sublinia apoi necesitatea păstrării în spațiul sud-dunărean a calității și mândriei de a fi aromân. Îi îndemna pe aromâni: "Nu uita că ești la tine acasă în orice parte a Peninsulei Balcanice te-ai găsi, căci aceasta ți-a fost leagănul din moși-strămoși". Concluziona: ,,Neamul nostru este o comoară neprețuită, îți dai seama de valoarea ei abia atunci când ai cunoscut alte popoare, fie din cele mai evoluate și bine înzestrate... Într-un moment greu pentru neamul nostru, când este sub jug greu, asuprit, decimat, hulit chiar de ai săi, noi credem în destinul politic al aromânilor și în realizarea lui istorică". A început practic atunci o anume dihotomie în ceea ce mărturisea public în scopuri politice și ceea ce gândea intim și a lăsat în manuscrisele sale, cu limbă de moarte, Constantin Papanace.

Având în vedere dezinteresul complet al autorităților de la București, precum și politica desnaționalizatoare și asimilatoare promovată de toate guvernele balcanice, fie democratice, fie dictatoriale, comuniste, în memoriile și acțiunile sale publice, invocând acte internaționale privind drepturile popoarelor și minorităților, Constantin Papanace a militat pentru aromâni ca și cum ar fi fost o etnie separată, distinctă în spațiul sud-dunărean. Pe de altă parte în scrierile sale cu caracter științific, ca și în diverse împrejurări de caracter mai mult sau mai puțin intim, C. Papanace a considerat că aromânii reprezintă ramura sudică a unui popor european, cel românesc, din care și-a afirmat până la moarte mândria de a face parte.

Încă din 1948, s-a antrenat în modul cel mai direct în apărarea drepturilor aromânilor din Balcani. Astfel în diverse ziare, a publicat o serie de articole în legătură cu situația aromânilor din Grecia, vorbind chiar despre un adevărat genocid ce era promovat acolo. A întreprins acțiuni din cele mai diverse.

Din arhiva sa selectăm doar câteva din intervențiile sale politice. În două rânduri, de exemplu, în cursul anului 1948, se adresa regelui Mihai, solicitându-i sprijinul în vederea ajutorării ramurii balcanice a românilor. Arăta astfel: "Crâncena încercare a destinului prin care trec țara și poporul român face ca toți românii, oriunde s-ar găsi, să-și strângă rândurile și să-și amplifice toate energiile pentru apărarea neamului întreg. Din acest simțământ de legitimă apărare pornește gândul nostru de a vă semnala extrema gravitate a situației dezastruoase pentru românii din Munții Pindului, care, deși atât de îndepărtați de frații lor din țară, trăiesc aceeași tragedie suportând împilarea cumplită a dictatorului comunist Marcos. Tragedia acestor români din Pind este cu atât mai dureroasă cu cât se pare că nu este privită cu spirit de justă înțelegere nici măcar de lumea anticomunistă din Grecia, țară față de care acești români s-au dovedit întotdeauna nu numai cetățeni leali, dar și devotați sprijinitori prin muncă, minte și prin bravura lor".

 Cu altă ocazie arăta: "Credem, Majestate, că față de marea primejdie euro-asiatică, manifestată sub forma panslavo-comunistă, care amenință popoarele din Balcani, singura salvare nu se poate găsi decât în solidaritatea și frăția acestor popoare. Este momentul când toate asperitățile din trecut, care duc la discordie, trebuie să dispară și să fie cultivată numai partea pozitivă care creează climatul înțelegerii. Substratul comun elino-traco-ilir care stă la baza tuturor popoarelor balcanice și evoluția istorică comună, cu tradiții milenare, sunt factori care pot înlesni considerabil procesul deapropiere și colaborare între aceste popoare. În cadrul acestei solidarități balcanice, și elementul aromânesc, răspândit pe întreg cuprinsul peninsulei, și-ar vedea mai bine garantate aspirațiile sale naționale".

În același context, Constantin Papanace s-a adresat în două rânduri lui Trygve Lie, secretar general al Organizației Națiunilor Unite, în 1949 și 1951. I s-a răspuns de la New York că organizația mondială se va ocupa de această problemă. În același context s-a adresat printr-un memoriu președintelui american H. Truman.

Începând din 1954 a participat direct sau cu materiale la congresele FUEV ale minorităților europene, desfășurate în Anglia, Germania, Austria. Propunerea sa privind o anchetă despre situația aromânilor din Grecia și Iugoslavia a fost doar parțial materializată, fără a fi însă urmată de măsuri concrete.

În același timp s-a preocupat de investigarea și popularizarea aspectelor istorice și contemporane ale fraților săi. Cu eforturi deosebite, sub egida Bibliotecii române din Freiburg, apărea în anul 1952 “Mica antologie aromânească”, cu un studiu introductiv asupra aromânilor și a dialectului lor de Constantin Papanace, care declara: “Închin această lucrare femeii aromâne, păstrătoarea limbii și a datinilor străbune”. În 1959, în cadrul Institutului român de la Freiburg, a inițiat o vastă acțiune pentru aromâni, care s-a materializat între altele în două volume ale "Noului album macedo-român". Primul volum a fost consacrat aniversării întemeierii Societății de Cultură Macedo-Română, iar cel de-al doilea aniversa centenarul înființării primei școli naționale pentru aromâni în spațiul balcanic. La cele două volume, participau prin contribuții științifice sau amintiri personalități reprezentative din emigrația românească și un număr important de specialiști străini, nu puțini, de renume internațional. În aceleași volume, erau publicate cele două contribuții majore din multe puncte de vedere ale lui C. Papanace, în problematica celor de același neam, respectiv “Fermentul aromân (macedo-român) în Sud-Estul european” (în volumul I) și “Geneza și evoluția conștiinței naționale la macedo-români” (în volumul II).

Între timp Constantin Papance publicase, în propria editură, dar nu numai, din păcate în tiraje restrânse, și o serie de alte studii însoțite de anexe documentare, privind situația aromânilor în întregul complex al realităților din spațiul sud-est european. Între acestea ar fi de menționat: "Pro Balcania. Considerations sur 1'union balcanique et la solution des problemes religieux de ce secteur europeen" (Roma 1951), "La persecution des minorites Aroumaines (valaques) dans les pays balcaniques. Le probleme macedonien. Memorandum adresse a 1'ONU" (Roma 1951), "Justice pour les aromounes (valaques)" (Roma 1952), "L'origine et la conscience nationale des aroumains. (La terreur grecque en Macedoine)" (Roma 1955), "Le droit d'asil politique et la probleme des minorites etniques oprimees" (Roma 1956), "Sur la minorite aroumaine (macedo-roumaine) dans les pays balkaniques" etc. Toate acestea au dus în final la redactarea marilor sinteze despre conștiința națională și despre destinul istoric mai vechi și mai nou al aromânilor, considerați ca parte integrantă a aceluiași neam, întins între Nistru și Pind.

Constantin Papanace a fost o personalitate complexă în viața culturală și politică a veacului trecut, care și-a dus existența în cea mai mare parte în afara hotarelor statului român. Prea puțin știută, personalitatea sa poliedrică merită a fi cunoscută de cei prezenți și de generațiile ce vor veni.
Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 56

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: