Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Eutanasia demitizată

Dr Valentin IFTENIE, dr. Tudorel BUTOI

Continuare din numărul precedent

Inițial, cuvântul „eutanasie”, care nu avea semnificația psiho­logizată de astăzi, desemna în anti­chitatea greco-latină „o experiență de viață, o calitate a ultimelor instan­tanee ale vieții”.
Platon („Republica ideală”) consi­de­ra că medicii nu trebuie să mai îngri­jească un om invalid, prelungindu-i viața, deoarece aceasta nu-i folosește nici lui, nici statului. Francis Bacon („Noul organon” - 1620) preciza că funcția medicului este „de a îndulci suferințele și durerile, nu numai când aceste îndulciri pot conduce la vindecare, dar și atunci când ele pot să servească la producerea unei morți calme și dulci”.
Eutanasia a conservat sensul său inițial, dar a implicat și intervenția unui terț astfel că „eutanasia ca modalitate a morții s-a transformat în eutanasie ca acțiune de ucidere”.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, Louis Pasteur își eutanasia victimele bolnave de turbare.
Primele atitudini care au apărut la începutul secolului XX în Europa au fost folosite, din păcate, de dictatura na­zis­tă în sprijinul doctrinei sale, asimilând eutanasia eufuisticului termen de eugenie, prin care se înțelegea îmbunătățirea patrimoniului genetic german.
În anii 1960, ca urmare a progre­sului în domeniul tehnicilor de rea­ni­mare și terapie intensivă, s-a admis că nu contează decât „moartea cere­bra­lă” care, de fapt, reprezintă și criteriul unanim acceptat al morții organismului uman, în detrimentul „morții cordului” sau al „morții plămânului” (trepiedul vital Bichat).
În această epocă doctorul Debe­ne­detti fonda la Paris „Societatea de Tha­natologie”. În anul 1974, trei laureați ai Premiului Nobel – J. Manod, G. Thom­p­son și L. Pauling – semnau un manifest în favoarea eutanasiei, iar Michel Landa, în 1980, întemeia Asociația pentru Dreptul de a Muri în Demnitate, el însuși suferind de o formă de cancer bronho-pulmonar.
Eutanasia se constituie într-un veri­tabil fenomen social, însă un tabu pe care politicienii, juriștii, corpul me­dical sau cetățenii obișnuiți nu au avut întot­deauna curajul să-l abordeze cu sin­ceritate și dezbrăcat de hainele strâm­te ale unei morale îndoielnice, discu­țiile asupra acestui concept fiind mar­cate de prejudecăți etico-morale, reli­gioase, emoționale etc.
Lăsând însă la o parte divergențele de opinii, eutanasia fiind o chestiune de drept, întrebarea care se pune este: are dreptul o persoană să decidă asu­pra propriului corp, asupra propriului mod și timp de a muri?
Dihotomizarea răspunsurilor este fundamentată pe drepturile omului, consi­derate ca fiind concretizarea drep­­turilor naturale, și anume „un ansam­blu de reguli ideale de conduită umană, superioare regulilor de drept pozitiv, impuse tuturor, inclusiv legiui­torilor”, conform unei concepții idea­lis­te a fundamentelor regulilor dreptului.
Problema eutanasiei pune în dis­cuție unele din aceste drepturi: dreptul la viață, dreptul la libertate, dreptul la demnitatea umană, protejate de Declarația Universală a Drepturilor Omului (DUDO) din 10.12.1948, Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice (PIDCP) din 16.12.1966, Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului (CEADO) din 4.11.1950.
Textele internaționale consfințesc dreptul la viață, fără însă a-l defini, în timp ce eutanasia este interpretată ca fiind contrară dreptului la viață, inter­pretare care a fost extrem de discu­tată.
Se naște întrebarea: „Dreptul la via­ță implică și obligația corelativă de a trăi?” sau „Dreptul la viață include și dreptul la moarte?”, așa cum a reținut Curtea Supremă a SUA în afacerea Nancy Cruzan? Pe de altă parte remar­căm faptul că un drept fundamental și involiabil, și anume dreptul la viață, se transformă într-o obligație pentru sine însuși uneori foarte greu de îndeplinit. Astfel, pe bună dreptate, Ramon Sam­pedrod, în Spania, consideră că „a trăi este un drept, nu o obligație”.
În aprilie 2002 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost chemată să se pronunțe asupra cererii de euta­nasie înaintată de o britanică de 44 de ani, Diane Pretty, suferindă de o boală degenerativă a sistemului nervos, extrem de dureroasă. Dreptul englez nu sancționează sinuciderea, dar mala­dia avansată a d-nei Pretty nu-i permitea să comită singură acest gest, motiv pentru care aceasta dorea să obțină ajutorul soțului său. La CEDO ea a invocat violarea art. 14 a Convenției europene a drepturilor omului (inter­dicția discriminării) susținând că inter­dicția generală a sinuciderii asistate constituie o discriminare a persoa­nelor care nu pot să se sinucidă fără ajutor, față de persoanele valide, care pot să-și exercite dreptul la moarte. Totodată ea s-a prevalat și de art. 2 (dreptul la viață) susținând că fiecare individ are dreptul să decidă dacă vrea să trăiască sau nu și că, așa cum dreptul la viață este garantat, și dreptul la moarte tre­buie să fie garantat. Curtea Euro­peană a respins cererea, dar controversata argumentare a acestei respingeri a contribuit la amplificarea dezbaterilor.
În prezent se constată o polarizare a opiniilor fără a se putea stabili care este punctul de vedere pozitiv și care negativ, unde este răsăritul (lumina) și unde apusul (întunericul), cine are dreptate și cine nu.
Adepții eutanasiei susțin: „Faptul că o persoană solicită eutanasia nu înseam­nă că ea renunță la dreptul la viață, ci, din contră, această persoană își exercită acest drept, fixând limitele protecției pe care personal și-o dorește”.
De fapt dreptul la viață nu fun­damentează interdicția eutanasiei și nici nu întemeiază legalizarea sa.
Un alt drept fundamental, invocat adesea pentru legalizarea sau nu a eutanasiei, este dreptul la demnitate umană. De exemplu, dezincriminarea eutanasiei în Olanda a fost considerată ca „o violare a demnități umane” de către Vatican, dar și ca apogeul demnității umane de către Asociația pentru dreptul de a muri în demnitate (ADMD).
De obicei, grupurile care con­dam­nă avorturile sunt și cele care se împotrivesc eutanasiei, cum ar fi, spre exemplu:
• grupurile ultrareligioase care, de altfel, se opun libertăților personale și în multe alte sectoare ale vieții pe considerentul că viața este un dar de care omul nu poate dispune după bunul plac;
• diverse asociații medicale cons­tituite în vederea salvării și prelungirii vieții (până unde?), care protestează și împotriva sinucigașilor, susținând că asistența medicală, la ora actuală, este în măsură să combată în mod eficient durerea și implicit suferința generată de patologia incurabilă (prin medicație paliativă);
• grupurile de infirmi care con­si­deră că eutanasia este primul pas spre tendința de a pune capăt vieții persoa­nelor cu handicap fără acordul aces­tora.
Cei care se opun eutanasiei susțin că:
- există posibilitatea de a se găsi un remediu chiar și într-un viitor incert;
- nu se poate curma o viață de om în funcție de standardul economic;
- poate exista o presiune financiară asupra bolnavului atunci când terapia necesită costuri ridicate, ceea ce îl va determina să aleagă o moartă rapidă;
- poate interveni presiunea morală exercitată de apropiați;
- valoarea „ultimelor clipe” este de neînlocuit;
- nimeni nu poate decide asupra momentului morții unei persoane;
- se poate ajunge ca oamenii să fie „eutanasiați” la apariția unor probleme minore de sănătate;
- această metodă poate deveni un instrument de presiune socială sau politică;
- este o modalitate ideală prin care se poate disimula omuciderea unei persoane incomode.
Adepții eutanasiei aduc urmă­toa­rele argumente:
- eliminarea suferințelor inutile ale unei persoane condamnate de natură;
- boala este percepută de pacient ca o degradare inacceptabilă;
- sentimentul de inutilitate și de povară socială al bolnavului;
- o economie, în sensul că se poate canaliza efortul terapeutic spre alt pacient;
- când dispare speranța că viața mai poată fi trăită, eutanasia este de preferat;
- este incriminată „patima tera­peu­tică” (distanasie) prin care sunt men­ținu­te funcțiile vegetative ale „ca­davrelor care respiră”.
- prin reglementare legală se va evita clandestinitatea gestului și vor putea fi excluse derapajele prin ingerințe politice;
- fiind singurul titular al drepturilor asociate asupra propriului corp, omul poate decide în mod liber când își va înceta existența terestră, ca o mo­da­li­tate de aplicare a libertăților indivi­duale.
Revenind la sensul termenului de eutanasie, și anume de procedură, metodă, gest, manoperă prin care se provoacă moartea demnă și fără chinuri unei persoane, pentru a pune capăt suferințelor sale, aceasta se poate prezenta sub mai multe forme:
1. în funcție de implicarea (modul de acțiune al) medicului:
- eutanasia activă (pozitivă), ce pre­supune intervenția activă a me­dicului, printr-o acțiune pozitivă sau comi­sivă cum ar fi, spre exemplu, administrarea unei substanțe letale și
- eutanasia pasivă (negativă), res­pectiv întreruperea sau neacordarea trata­mentului necesar menținerii în via­ță a pacientului aflat în stadiul terminal al unei boli incurabile, deci o acțiu­ne negativă sau inacțiune. Despre eutanasia pasivă se susține că ab­sen­ța sau întreruperea tratamentului de supraviețuire constituie un act funda­mental, distinct de eutanasia activă; faptul de a nu trata un pacient sau întreruperea tratamentului echivalează cu lăsarea pacientului să moară de moar­te naturală, în timp ce numai eutanasia activă cauzează moartea înain­tea termenului natural. La polul opus, se consideră că absența sau întreruperea tratamentului sunt forme ale eutanasiei întrucât, moral, este vor­ba de intervenții active (nu face, deși poate și trebuie să facă) și injecția letală. Se poate distinge și o a treia cate­gorie de opinii, conform căreia trebuie să se aștepte ca moartea naturală să survină, atunci când ea este inevitabilă și când nu mai există nici o rațiune clinică sau morală să se intervină, asigurându-se însă o medi­ca­ție paliativă. Faptul de a nu admi­nis­tra sau de a întrerupe tratamentul medical ori debranșarea de la aparatul care menține în viață un pacient este considerat ca un act de eutanasie pasivă.

Continuare în numărul viitor
Publicat în : Sanatate  de la numărul 55

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: