Navigare

• Acasă
• Arhiva
• Cuvânt înainte
• Redacţia
• Distribuţie
• Secţiuni
  • Cover story
  • Editorial
  • Politica externa
  • Interviu
  • Politica interna
  • Economie
  • Idei în mers de Mircea Malita
  • Români în lume
  • Idei contemporane
  • Sanatate
  • Tehnologie
  • Ultimul cuvânt
  • Politici regionale
  • Mari corporatii
  • În lume
  • English
  • Scenarii 2030

Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare

Lunile anterioare martie 2010februarie 2010decembrie 2009noiembrie 2009iunie 2009aprilie 2009martie 2009februarie 2009decembrie 2008noiembrie 2008octombrie 2008septembrie 2008iunie 2008mai 2008aprilie 2008martie 2008decembrie 2007noiembrie 2007octombrie 2007septembrie 2007iulie 2007iunie 2007mai 2007martie 2007februarie 2007decembrie 2006octombrie 2006septembrie 2006iulie 2006iunie 2006aprilie 2006martie 2006februarie 2006decembrie 2005noiembrie 2005octombrie 2005septembrie 2005iulie 2005iunie 2005mai 2005aprilie 2005martie 2005februarie 2005decembrie 2004octombrie 2004septembrie 2004iulie 2004iunie 2004mai 2004aprilie 2004martie 2004ianuarie 2004noiembrie 2003octombrie 2003aprilie 2003
 

Autor

Autor acad. Mircea MALIŢAAda MESEŞANAdrian MIHALACHEAdrian SORESCUAlain MARTELAlex TISMANAAlex TODERICIUAlexandra ŞTEFAlexandru DONAlexandru TODERICIUAlexandru-Dan TODERIAlin POPESCUAlin THEODORUAmalia POPEANGĂAmalia POPEANGĂAmalia POPEANGĂAmy GOODMANAna-Maria TĂNASAndra TEODORUAndreea PAUL (VASS)Andreea POPESCUAndreea VASSAndrei ŢĂRAndrei BĂDINAndrei MIROIUAndrei MIROIU, Radu Andrei STOICAAndrei ŢĂRANUAndrei THEODORESCUAngela BRODYAngelica LAZĂRAnthony McArthurAnton CARAGEAAnton COMĂNESCUArthur SUCIUArthur SUCIU, Radu CArtiom GORBACIOV ASR Principele Radu Barbara EHRENREICHBo EKMANBogdan CIOCĂNELBogdan George RĂDULEBogdan V. BANUCătălin BACadran PoliticCătălin ALBUCătălin BĂRBULESCUCezar DOBREClaudia CRISTESCUClaudiu LUCACIClaudiu PĂDUREANCodru VRABIEConstantin LUPUConstantin NIŢĂConstantin PREDACora MUNTEANCoralia Denisa NOVECorina DRAGOMIRESCUCornel CODIŢĂCREDDCristian BANUCristian BRĂTESCUCristian TRONCOTĂCristina NEDELCUDADan BARBUDan Horaţiu POPADan MiheţanDan THEODORUDaniel BIRODaniel BUTIDaniel CRISTEA ENACHDavid M.Diana DUMITRUDiana ILIESCUDoris WEBERDouglas HayninDr Farrukh SaleemDr Valentin IFdr. Marina HERGHELEGdr. Melania DRĂGHICIDr. V. Iftenie, dr. dr. Virgil MATEESCUDrago HEDLDragoº TÃBDragoş Alexandru BĂNDragoş DINCĂDragoş TĂBĂRANEl Hassan bin TalalEmil POPESCUEugen PopescuFernando NORIEFlorea MIUFlorin CONSTANTINIUFlorin STANG.P.Gabriel HÎNCEANGabriel SOPANDAGabriela IONITAGabriela IONIŢĂGeanina CRETUGeorge ANGLIŢOIUGeorge BAKERGeorge HAMILTONGheorghe ZBUCHEAIgor ANTONOVIoan TIMOFTEIon BULEIIonut GAIDAUIonuţ APAHIDEANUIonuţ GAIDĂUIulia Elena ŢUŢUIANUIulia VASSIulian CHIFUIulian FOTAIulian POPESCUIustina MACOVEIJ. C.Jim HightowerJonathan SCHELLJorg MULLERKalman Mizsei şi NicKrasimir PETROVLaura GAFENCULaurenţiu CONSTANTINLavinia GRIGORELuiza MURESANUManuela BĂDĂLUŢĂMarina HERGHELEGIUMarius GHILEZANMark THOMPSONMark WILBURMarshall AuerbackMichael COHENMihaela DUMITRUMihaela ENACHEMihaela VASIUMihai VINTILĂMihai-Victor STOIANMihnea GRAURMilan CulibrkMircea MALIŢAMircea THEODORESCUMiron MANEGAMiruna SCÂNTEIENina GEORGESCUOana Claudia IACOBOana Claudia IACOB, Oana IACOB, Bogdana Ovidiu SOLONARPedja OBRADOVIC şi DPhillip C. SaundersPompiliu COMŞAProf. Cornel CODITARadu ARGHIRRadu BRĂILEANURadu CUCUTĂRadu GEORGESCURadu MIHĂILEANURadu Sebastian UNGURRadu, Principe de HoRaluca ŞERBĂNESCURaluca ŞTIREANURaul MARIANRaul MARIAN şi ArthuRăzvan MUSTEARedactiaRomeo RAICURoxana IONICIRoxana MAZILUSebastian HULUBANSilviu PETRESimina RADU-BUCURENCSimona PirlacSimona SOAREStanislav SECRIERUStanislav SECRIERU, Stefan StanciugeluTheodor VULPETim JUDAHTimothy Garton ASHTom NILSONVictor MAIERViorel DOGARUViorel DOLHAViorica ANTONOVVirginia MIRCEAVirginia MIRCEA, AndVirginia MIRCEA, CriVlad ANTONESCUVladimir Tismăn
 

Conservatorismul ca ideologie politică

Emil POPESCU

Una dintre noţiunile cele mai controversate, dar şi des folosite în limbajul politologic o constituie cea de ideologie politică. Etimologia noţiunii de ideologie provine de la cuvântul grecesc “eidos” = imagine şi “logos” = ştinţă, adică învăţătura despre idei.


Cel care a început să fun­da­menteze o ştinţă a ideilor a fost Destutt de Tracy care consi­dera că ideologia este critica genetică a ideilor. O ideologie este un set sistematizat şi, într-o anumită măsură, ierarhizat de opinii şi idei. Ideologiile, ca ansmblu de idei şi con­cep­te, se adaptează, într-o anumită măsură, la timp şi spaţiu fără a afecta fondul intim al problemei. Întotdeauna necesităţile activităţii practice impun limitări consecvenţei şi purităţii ideo­logiei.
Ideologia este, deci, un set coerent şi comprehensiv de idei care explică şi evaluează condiţiile sociale, ajută oamenii să-şi înţeleagă locul pe care îl ocupă în societate, oferă un program coerent pentru viitoarea acţiune politică şi socială. Astfel putem spune că ideologia îndeplineşte patru funcţii pentru cei care cred în ea şi o urmează: explică într-un anumit sens condiţiile sociale, evaluează aceste condiţii, orientează oamenii pentru a-şi da seama care le este locul în societate, are un program pentru viitoarele acţiuni sociale şi politice.
Alături de liberalism şi social-democraţie, conservatorismul este una din marile ideologii ale lumii. Conser­va­torismul reprezintă o doctrină politică, socială, economică şi culturală care s-a constituit pentru apărarea ordinii tra­diţio­nale a naţiunilor europene, în opo­ziţie cu principiile introduse de Revo­luţia franceză. Tocmai de aceea temele fundamentale ale ideologiei conser­va­toare au fost elaborate de gânditorii contrarevoluţiei: Edmund Burke, con­te­le Joseph de Maistre, Louis de Bonald.
Karl Mannheim definea conser­va­torismul ca un “tradiţionalism devenit conş­tient”. Termenul de “conservator” a intrat în limbajul culturii politice la începutul secolului XIX pornind de la denumirea periodicului “Le Conser­va­teur” al lui Chateaubriand (periodic ce urmărea reinstaurarea în Franţa a regimului de dinainte de revoluţie), ter­men ce a avut de-a lungul celor două secole care au urmat o evoluţie si­nuoasă.
Doctrina conservatoare nu are o definiţie constantă în gândirea teore­ti­cienilor. Conservatorismul, ca ideologie politică, a suferit de-a lungul celor două secole de existenţă numeroase modificări de abordare (de multe ori la 180 de grade). De fapt, considerăm că nu se poate vorbi de ideologia conser­vatoare în absenţa practicilor, este un permanent nonconformism la ceea ce nu face parte din fondul tradiţional, este o critică a prezentului dacă acesta trece peste memoria trecutului. Bineîn­ţeles că această tradiţie are o accep­ţiune diferită de la o perioadă la alta şi de la un sistem politic la altul.
De-a lungul timpului conser­va­to­rismul a luat diferite forme: conser­va­to­rism tradiţional, reacţionarism, con­ser­va­torism cultural, conservatorism indi­vidualist, conservatorism religios, neo­con­servatorism. Practic orice grup social care doreşte cu tot dinadinsul menţinerea sistemului creat şi aflat la putere sau dimpotrivă, orice minoritate frustrată de amintirea vechiului sistem dispărut poate fi considerat prin prisma unei analize superficiale (des întâlnită în rândul politologilor de astăzi) ca fiind adept al conser­va­to­rismului. Mergând pe această judecată, conservatorismul ne apare ca o noţiune paradoxală. De pildă, comu­niştii nostalgici din ţările fostului lagăr comunist sunt consideraţi con­ser­vatori fiindcă doresc, după caz, restaurarea sau menţinerea insti­tu­ţi­ilor tradiţionale comuniste. Adversarii ideologici ai acestora sunt conser­va­torii individualişti din statele capitaliste dezvoltate. Aceştia din urmă, apropiaţi ideologic de principiile liberalismului clasic, sunt opuşi coceptelor socio-eco­nomice ale  conservatorilor clasici.
Mergând pe această linie logică, adepţii oricăror ideologii care au reuşit să creeze practic sistemul dorit (libera­lismul, fascismul, comunismul) pot fi consideraţi conservatori dacă se opun forţelor care doresc să modifice sistemul dorit sau, dimpotrivă, doresc restaurarea “paradisului pierdut” în accepţiunea lor.
Orice analiză uzitată în filozofia politică are ca punct de pornire analiza naturii umane (despre ceea ce oamenii luaţi per ansamblu au, ştiu şi pot să facă). Cu excepţia conservatorismului, celelalte doctrine politice clasice deţineau viziuni asupra unor societăţi utopice (chemau la revoluţii pentru construirea unor societăţi ideale) sau promiteau, cel puţin, să realizeze un progres răsunător. Conservatorii nu-şi făceau iluzii că pot face miracole pentru societate, au fost de la început sceptici în ceea ce priveşte realizarea acestor “proiecte măreţe”; credeau în principiul imperfecţiunii fiinţelor uma­ne, raţiunea umană fiind incapabilă să oprească, sau cel puţin să tempereze, pornirile, dorinţele sau egoismul oame­nilor.
Societăţile, considerau conser­va­torii, nu puteau fi create precum o societate comercială pe acţiuni; ele sunt urmarea firească a unui întreg proces de evoluţie al oamenilor într-un cadru social (respingeau categoric ideea “contractului social” a lui J.J. Rousseau).
Conservatorii clasici nu creează oamenilor impresia unui viitor strălucit, nu au un scop bine definit, reamintesc în acelaşi timp oamenilor că singura cale de evoluţie autentică este cea naturală, iar tradiţia este coordonata fundamentală de care trebuie să ţină cont societatea. Esenţa gândirii conser­vatoare este concentrată în faimosul dicton al vicontelui Falkland: ”Atunci când nu este necesar să schimbi nimic, este necesar să nu schimbi nimic.” Această afirmaţie nu se opune schimbării în sine, ci numai schimbării inutile şi inoportune, astfel accentul cade pe evoluţia naturală.
Dotorită motivelor expuse mai sus, unii politologi moderni au considerat con­servatorismul ca fiind o “anti-ideo­logie”.
Conservatorismul nu poate şi nu trebuie să fie definit printr-o manieră unitară, trecând peste spaţiu şi timp. Conservatorismul clasic este funda­men­tat pe tradiţie, iar tradiţia nu poate să fiinţeze fără particular, fără regio­nal; ea respinge abordarea generală (la nivelul întregii societăţi umane).
O ideologie nu are, însă, doar o abordare generală asupra ideilor pe care le promovează. Ea este într-o permanentă adaptare la conjuncturi. Un conservator tradiţional poate să refor­muleze principiile ideologiei con­ser­vatoare în funcţie de nece­si­tăţile practice (nu să renunţe, însă, la aceste idei deoarece conservatorismul nu se poate concepe fără consecvenţa fon­dului).
Întotdeauna un conservator tradi­ţional va fi împotriva libertăţii atomis­tice şi va pleda pentru libertatea omului de a-şi dezvolta ce are parti­cular şi pentru libertatea comunităţilor organice, va fi sceptic în ceea ce priveşte perfecţiunea umană, va fi un apă­rător îndârjit al valorilor tradi­ţionale, va respinge categoric ideea de revoluţie şi va fi adeptul reformării mo­derate a instituţiilor, va dispreţui ni­ve­larea şi societatea de consum, va fi nonconformist faţă de mediocritate şi va sprijini minorităţile de elită, va da prioritate obligaţiilor în raport cu drepturile omului, va avea un adevărat cult pentru proprietatea privată, va nega prin toate mijloacele cultura de masă considerând că singura cultura autentică este cea creată de elite.
Folosind o metaforă foarte plastică, Rohner făcea o analogie între cele patru stadii ale evoluţiei vieţii unui om (copilăria, tinereţea, maturitatea si bă­trâneţea) cu cele patru mari grupări politice din epoca sa. Astfel celor patru trepte de dezvoltare le corespund cele patru partide: radical – corespunzător copi­lăriei, liberal – corespunzător tine­reţii, conservator – corespunzător ma­tu­ritătii, absolutist – corespunzător bă­trâneţii). În concepţia sa, politica radicală este impulsivă, iar politica absolutistă este pasivă. Astfel că sin­gurele politici viabile sunt cele realizate de liberali şi conservatori.
La liberali găsim curajul şi puterea de expansiune, la conservatori cum­pă­tarea şi înţelepciunea organizării. Expan­siunea necontrolată se va întoar­ce însă împotriva celui care o doreste, pe când cumpătarea asigură reuşita treptată.
Conservatorismul clasic se defi­neşte prin zestrea de practici socio-politice, instituţionale, normele trans­mise şi consolidate în cadrul unei tradiţii. Memoria este corpusul de experienţe verificate, spaţiul precar al adevărurilor politice şi morale.
Concluzionând cele expuse mai sus, considerăm că putem atribui conservatorismului atributul de ideo­lo­gie. Cu toate interpretările eronate care s-au făcut, conservatorismul îndepli­neş­te cele patru funcţii ale unei ideologii: de explicare, de evaluare, de orientare şi program.
În România nu prea avem pro­grame doctrinare sau lucrări de ideo­logie conservatoare. Mai adecvat se poate vorbi de o anumită orientare ideologică decât de un sistem închegat de principii şi teze fundamentale. Ideo­logia conservatoare românească încear­că să se adapteze, pe de o parte, şi să răspundă, pe de altă parte, la întrebările care se ridicau cu privire la modul şi ritmul de modernizare al României din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul seco­lului al XX-lea. Putem enumera perso­nalităţi care au ilustrat gândirea conser­vatoare românească: Mihai Emi­nescu în gândirea politică, Titu Maio­rescu în cultură, P.P. Carp în activitatea politică, Constantin Rădulescu-Motru în filosofie politică, Alexandru Marghi­lo­man, Nicolae Filipescu, Barbu şi Lascăr Catargiu, Aurel Popovici. A fost o reac­ţie la transformările bruşte care erau aduse societăţii româneşti, la acele legi care erau introduse în România după ce, în prealabil, fuseseră traduse seara din limba franceză.
Cu tot abuzul care s-a făcut şi se face cu termenul de conservator în lim­bajul politic, cu toate că întâlnim pe eşi­chierul politic intern şi extern par­ti­de care se declară conservatoare sau, chiar mai interesant, partide ce-şi schim­bă titu­latura în “Conservator” du­pă ce anterior erau de stânga sau de centru, trebuie să nu uităm fondul său intim ce nu poate fi alterat de diferite interpretări sau interese conjuncturale.

Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 55

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Linkuri

• Proceduri, instructiuni, fise de post
• Virginia MIRCEA
• Gabriela Ioniţă
• Andreea VASS

Semnal editorial

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009 În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodeşte ca fiinţă, ca neam, dar şi cu FRUMU­SEŢEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi şi gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de laşităţi, inerţii, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibraţia ver­su­rilor, directeţea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niştea cea bună”, cum ar spune Sfin­ţii Părinţi. Citeşti în revolta şi durerea poetei un mănunchi admirabil de calităţi: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalităţii şi, mai ales, o inimă creştină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până şi-n visele lui, dar şi pentru copilul din Gaza, cu sufletul şi trupul chircite sub şenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viaţa lui, ale unui „război-viaţă”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâşiat. Şi toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esenţa lacrimii creştine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Login: