Navigare
Numerele anterioare
2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,Lunile anterioare
Autor
Conservatorismul ca ideologie politică
Emil POPESCU
Una dintre noțiunile cele mai controversate, dar și des folosite în limbajul politologic o constituie cea de ideologie politică. Etimologia noțiunii de ideologie provine de la cuvântul grecesc “eidos” = imagine și “logos” = ștință, adică învățătura despre idei.Cel care a început să fundamenteze o ștință a ideilor a fost Destutt de Tracy care considera că ideologia este critica genetică a ideilor. O ideologie este un set sistematizat și, într-o anumită măsură, ierarhizat de opinii și idei. Ideologiile, ca ansmblu de idei și concepte, se adaptează, într-o anumită măsură, la timp și spațiu fără a afecta fondul intim al problemei. Întotdeauna necesitățile activității practice impun limitări consecvenței și purității ideologiei.
Ideologia este, deci, un set coerent și comprehensiv de idei care explică și evaluează condițiile sociale, ajută oamenii să-și înțeleagă locul pe care îl ocupă în societate, oferă un program coerent pentru viitoarea acțiune politică și socială. Astfel putem spune că ideologia îndeplinește patru funcții pentru cei care cred în ea și o urmează: explică într-un anumit sens condițiile sociale, evaluează aceste condiții, orientează oamenii pentru a-și da seama care le este locul în societate, are un program pentru viitoarele acțiuni sociale și politice.
Alături de liberalism și social-democrație, conservatorismul este una din marile ideologii ale lumii. Conservatorismul reprezintă o doctrină politică, socială, economică și culturală care s-a constituit pentru apărarea ordinii tradiționale a națiunilor europene, în opoziție cu principiile introduse de Revoluția franceză. Tocmai de aceea temele fundamentale ale ideologiei conservatoare au fost elaborate de gânditorii contrarevoluției: Edmund Burke, contele Joseph de Maistre, Louis de Bonald.
Karl Mannheim definea conservatorismul ca un “tradiționalism devenit conștient”. Termenul de “conservator” a intrat în limbajul culturii politice la începutul secolului XIX pornind de la denumirea periodicului “Le Conservateur” al lui Chateaubriand (periodic ce urmărea reinstaurarea în Franța a regimului de dinainte de revoluție), termen ce a avut de-a lungul celor două secole care au urmat o evoluție sinuoasă.
Doctrina conservatoare nu are o definiție constantă în gândirea teoreticienilor. Conservatorismul, ca ideologie politică, a suferit de-a lungul celor două secole de existență numeroase modificări de abordare (de multe ori la 180 de grade). De fapt, considerăm că nu se poate vorbi de ideologia conservatoare în absența practicilor, este un permanent nonconformism la ceea ce nu face parte din fondul tradițional, este o critică a prezentului dacă acesta trece peste memoria trecutului. Bineînțeles că această tradiție are o accepțiune diferită de la o perioadă la alta și de la un sistem politic la altul.
De-a lungul timpului conservatorismul a luat diferite forme: conservatorism tradițional, reacționarism, conservatorism cultural, conservatorism individualist, conservatorism religios, neoconservatorism. Practic orice grup social care dorește cu tot dinadinsul menținerea sistemului creat și aflat la putere sau dimpotrivă, orice minoritate frustrată de amintirea vechiului sistem dispărut poate fi considerat prin prisma unei analize superficiale (des întâlnită în rândul politologilor de astăzi) ca fiind adept al conservatorismului. Mergând pe această judecată, conservatorismul ne apare ca o noțiune paradoxală. De pildă, comuniștii nostalgici din țările fostului lagăr comunist sunt considerați conservatori fiindcă doresc, după caz, restaurarea sau menținerea instituțiilor tradiționale comuniste. Adversarii ideologici ai acestora sunt conservatorii individualiști din statele capitaliste dezvoltate. Aceștia din urmă, apropiați ideologic de principiile liberalismului clasic, sunt opuși coceptelor socio-economice ale conservatorilor clasici.
Mergând pe această linie logică, adepții oricăror ideologii care au reușit să creeze practic sistemul dorit (liberalismul, fascismul, comunismul) pot fi considerați conservatori dacă se opun forțelor care doresc să modifice sistemul dorit sau, dimpotrivă, doresc restaurarea “paradisului pierdut” în accepțiunea lor.
Orice analiză uzitată în filozofia politică are ca punct de pornire analiza naturii umane (despre ceea ce oamenii luați per ansamblu au, știu și pot să facă). Cu excepția conservatorismului, celelalte doctrine politice clasice dețineau viziuni asupra unor societăți utopice (chemau la revoluții pentru construirea unor societăți ideale) sau promiteau, cel puțin, să realizeze un progres răsunător. Conservatorii nu-și făceau iluzii că pot face miracole pentru societate, au fost de la început sceptici în ceea ce privește realizarea acestor “proiecte mărețe”; credeau în principiul imperfecțiunii ființelor umane, rațiunea umană fiind incapabilă să oprească, sau cel puțin să tempereze, pornirile, dorințele sau egoismul oamenilor.
Societățile, considerau conservatorii, nu puteau fi create precum o societate comercială pe acțiuni; ele sunt urmarea firească a unui întreg proces de evoluție al oamenilor într-un cadru social (respingeau categoric ideea “contractului social” a lui J.J. Rousseau).
Conservatorii clasici nu creează oamenilor impresia unui viitor strălucit, nu au un scop bine definit, reamintesc în același timp oamenilor că singura cale de evoluție autentică este cea naturală, iar tradiția este coordonata fundamentală de care trebuie să țină cont societatea. Esența gândirii conservatoare este concentrată în faimosul dicton al vicontelui Falkland: ”Atunci când nu este necesar să schimbi nimic, este necesar să nu schimbi nimic.” Această afirmație nu se opune schimbării în sine, ci numai schimbării inutile și inoportune, astfel accentul cade pe evoluția naturală.
Dotorită motivelor expuse mai sus, unii politologi moderni au considerat conservatorismul ca fiind o “anti-ideologie”.
Conservatorismul nu poate și nu trebuie să fie definit printr-o manieră unitară, trecând peste spațiu și timp. Conservatorismul clasic este fundamentat pe tradiție, iar tradiția nu poate să ființeze fără particular, fără regional; ea respinge abordarea generală (la nivelul întregii societăți umane).
O ideologie nu are, însă, doar o abordare generală asupra ideilor pe care le promovează. Ea este într-o permanentă adaptare la conjuncturi. Un conservator tradițional poate să reformuleze principiile ideologiei conservatoare în funcție de necesitățile practice (nu să renunțe, însă, la aceste idei deoarece conservatorismul nu se poate concepe fără consecvența fondului).
Întotdeauna un conservator tradițional va fi împotriva libertății atomistice și va pleda pentru libertatea omului de a-și dezvolta ce are particular și pentru libertatea comunităților organice, va fi sceptic în ceea ce privește perfecțiunea umană, va fi un apărător îndârjit al valorilor tradiționale, va respinge categoric ideea de revoluție și va fi adeptul reformării moderate a instituțiilor, va disprețui nivelarea și societatea de consum, va fi nonconformist față de mediocritate și va sprijini minoritățile de elită, va da prioritate obligațiilor în raport cu drepturile omului, va avea un adevărat cult pentru proprietatea privată, va nega prin toate mijloacele cultura de masă considerând că singura cultura autentică este cea creată de elite.
Folosind o metaforă foarte plastică, Rohner făcea o analogie între cele patru stadii ale evoluției vieții unui om (copilăria, tinerețea, maturitatea si bătrânețea) cu cele patru mari grupări politice din epoca sa. Astfel celor patru trepte de dezvoltare le corespund cele patru partide: radical – corespunzător copilăriei, liberal – corespunzător tinereții, conservator – corespunzător maturitătii, absolutist – corespunzător bătrâneții). În concepția sa, politica radicală este impulsivă, iar politica absolutistă este pasivă. Astfel că singurele politici viabile sunt cele realizate de liberali și conservatori.
La liberali găsim curajul și puterea de expansiune, la conservatori cumpătarea și înțelepciunea organizării. Expansiunea necontrolată se va întoarce însă împotriva celui care o doreste, pe când cumpătarea asigură reușita treptată.
Conservatorismul clasic se definește prin zestrea de practici socio-politice, instituționale, normele transmise și consolidate în cadrul unei tradiții. Memoria este corpusul de experiențe verificate, spațiul precar al adevărurilor politice și morale.
Concluzionând cele expuse mai sus, considerăm că putem atribui conservatorismului atributul de ideologie. Cu toate interpretările eronate care s-au făcut, conservatorismul îndeplinește cele patru funcții ale unei ideologii: de explicare, de evaluare, de orientare și program.
În România nu prea avem programe doctrinare sau lucrări de ideologie conservatoare. Mai adecvat se poate vorbi de o anumită orientare ideologică decât de un sistem închegat de principii și teze fundamentale. Ideologia conservatoare românească încearcă să se adapteze, pe de o parte, și să răspundă, pe de altă parte, la întrebările care se ridicau cu privire la modul și ritmul de modernizare al României din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Putem enumera personalități care au ilustrat gândirea conservatoare românească: Mihai Eminescu în gândirea politică, Titu Maiorescu în cultură, P.P. Carp în activitatea politică, Constantin Rădulescu-Motru în filosofie politică, Alexandru Marghiloman, Nicolae Filipescu, Barbu și Lascăr Catargiu, Aurel Popovici. A fost o reacție la transformările bruște care erau aduse societății românești, la acele legi care erau introduse în România după ce, în prealabil, fuseseră traduse seara din limba franceză.
Cu tot abuzul care s-a făcut și se face cu termenul de conservator în limbajul politic, cu toate că întâlnim pe eșichierul politic intern și extern partide care se declară conservatoare sau, chiar mai interesant, partide ce-și schimbă titulatura în “Conservator” după ce anterior erau de stânga sau de centru, trebuie să nu uităm fondul său intim ce nu poate fi alterat de diferite interpretări sau interese conjuncturale.
Publicat în : Idei contemporane de la numărul 55
Număr curent

Semnal editorial

Revolutia din decembrie 89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate. Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009 În volumul de eseuri Mintea cea socotitoare, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului. Eseurile sunt structurate pe patru parti - Mintea senina, Metaforele mintii, Mintea învolburata si Privind înainte. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.


Această carte de poezie este seismograful de mare sensibilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deopotrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMUSEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nedegradabile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale românului? Vibrația versurilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului paradoxal n-au efect distructiv asupra tonusului moral al cititorului, ci produc neliniștea cea bună, cum ar spune Sfinții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fiziologie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, o inimă din ceruri, cum ar spune poetul latin. Căci, în această inimă din ceruri, există lacrimi deopotrivă pentru românul umilit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui război-viață, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)