Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Pacificarea periferiei imperiului chinez

Anthony McARTHUR

China modernă prezintă multe asemănări cu imperiile din trecut. Ca și predecesorul său imperial sovietic, bunăoară, China cuprinde și un imperiu “intern”, ale cărui principale componente sunt Tibetul și Xinjiang, dar și un imperiu “extern”, format în principal din clienții Burma, Coreea de Nord și Vietnam.

Ca și predecesorii săi francez și britanic, imperiul chinez trebuie să se lupte pe­r­manent cu națiuni ale căror limbi, religii și tradiții diferă substanțial de cele ale puterii imperiale, și al căror comportament este, prin urmare, imprevizibil. Și ca toți predecesorii săi, clasa imperială chineză este foarte interesată de pacificarea periferiei imperiului, poate chiar mai mult decât s-ar crede.

Circulă pe internet fotografii și filmulețe de amator, încețoșate, făcute cu telefonul mobil în Tibet. Unele arată nori de gaze lacrimogene; altele, clădiri și tarabe incendiate; iar altele călugări în robe purpurii, polițiști, haos. Pri­vindu-le este imposibil să nu ne amin­tim de fotografiile și filmele făcute tot cu telefonul mobil și trimise dintr-un Rangoon în flăcări cu doar șase luni în urmă. Anul trecut Burma, anul acesta Tibetul. Vom vedea anul viitor pe YouTube clădiri incendiate în Xinjiang, provincia locuită de minoritatea uigură a Chinei? Sau polițiști încercuind refugiați de-a lungul graniței chineze cu Coreea de Nord?
Faptul că telefoanele mobile ascun­se au devenit cel mai important mijloc de comunicare a știrilor din anumite zone ale Asiei Centrale nu este întâmplător. Lhassa, Rangoon, Xinjiang și Coreea de Nord sunt locuri dominate, direct sau indirect, de un regim chinez foarte reticent la publi­citate și neîncrezător în mass-media. Deși de regulă nu privim China în acest fel, această țară este în fapt un imperiu teritorial vast și anacronic, în care un grup etnic dominant, chinezii, dețin con­trolul asupra câtorva “națiuni cap­tive” nemulțumite. Pentru a men­ți­ne liniștea, chinezii folosesc metode care nu diferă prea mult de cele folosite cândva de Austro-Ungaria sau Rusia țaristă: manipulare politică, reprimare prin poliție secretă și forță militară.
În fond, ultimele două secole abun­dă în povești despre imperii puternice și stabile dărâmate de chiar supușii lor, subminate de statele-client, copleșite de aspirațiile naționale ale micilor țări subordonate.
Dovezi în acest sens putem găsi nu mai departe decât în biografia lui Hu Jintao, actualul președinte al Chinei și fost șef al Partidului Comunist în Tibet. În 1988 și 1989, când s-au înregistrat ultimele revolte de amploare, Hu a fost însărcinat cu reprimarea brutală a călugărilor tibetani disidenți și cu ceea ce Dalai Lama a numit politica de “genocid cultural“ a Chinei: importul a mii de etnici în orașele tibetane, pentru a reduce și în cele din urmă a elimina preponderența etnică a populației tibetane.
Fără îndoială, represiunea în Tibet contează foarte mult pentru clasa dominantă a Chinei, altfel membrii ei nu l-ar fi promovat pe creierul ope­ra­țiunii, Hu, până aici. Pacificarea Tibe­tului trebuie considerată de asemenea un succes important, politic și de propagandă, altfel nu ar fi fost copiat de regimul din Burma (susținut de Chi­na) anul trecut și repetat de chinezii înșiși în Tibet în ultimele incidente. Ti­betul este pentru China ceea ce Algeria a fost cândva pentru Franța, ceea ce India a fost cândva pentru Imperiul Britanic.
China încearcă încă o dată să minimalizeze evenimentele din Tibet, să prezinte o revoltă națională ca fiind un simplu act de vandalism. Revoltele din ultimele săptămâni au început sub forma unui protest religios. Călugării Tibetului au demonstrat împotriva unor legi care, printre altele, îi obligau să se dezică de Dalai Lama. Marșurile călu­gărilor au escaladat ulterior în mișcări anti-China generalizate, spontane, violente, care au culminat cu atacuri împo­triva magazinelor și a firmelor etnicilor, printre care, după cum vedem în filmele înregistrate cu telefonul, birourile din Lhassa ale Băncii Chinei.
Prin urmare, orice ar spune ver­siu­nea oficială, nu este vorba de un simplu vandalism, nu ar fi putut fi orga­nizat doar de străini, nu a avut legătură doar cu Jocurile Olimpice și nici nu a fost pus la cale de o minoritate nesemnificativă. A fost un eveniment politic important, care demonstrează că tibetanii încă se percep ca tibetani, și nu chinezi. Ca atare, el nu putea trece neobservat în Beijing. Războiul din Algeria a pus capăt celei de-a Patra Republici a Franței. Mișcările disidente de la periferie au contribuit la slăbirea Uniunii Sovietice. Cu siguranță politica față de Tibet va avea consecințe.

Boicotul Jocurilor Olimpice

Am fi tentați să spunem că Jocurile Olimpice sunt o forță care lucrează în favoarea binelui. Dar trebuie să ne amintim  că JO din 1936, organizate în Germania nazistă, au reprezentat o lovitură de imagine extraordinară pen­tru Hitler. Este adevărat că perfor­manțele atletului american de culoare Jesse Owens au zdruncinat teoria nazistă privind superioritatea rasei ariene. Dar Hitler tot a obținut ce a dorit de la Jocuri. Cu ajutorul unor publi­cații americane ca “New York Times”, care scria că JO aduc Ger­mania “înapoi în familia națiunilor”, el a convins numeroși germani și mulți străini să accepte nazismul ca pe ceva “normal”. Legile rasiale de la Nurnberg erau în vigoare, trupele germane intraseră în Renania, Dachau era plin de prizonieri, dar lumea aplauda spor­tivii germani în Berlin. Prin urmare, mulți oameni, atât germani cât și străini, au dedus că totul este în regulă și că Hitler mai poate fi tolerat puțin.
“Jocurile Olimpice nu sunt făcute pentru demonstrații” este o afirmație falsă.  De fapt, JO par ocazia ideală pentru demonstrații. Nu doar pentru că mass-media din întreaga lume sunt prezente și înregistrează tot, ci și pentru că JO moderne au fost inițiate cu un scop politic precis: acela de a promova pacea internațională, încu­ra­jând o competiție sănătoasă între națiuni. De aici accentul pe echipe naționale, și nu concurenți individuali; de aici ceremonia de deschidere – copiată de atunci încoace de alte evenimente sportive –, precum și steagurile și imnurile naționale. Aceste elemente fac JO speciale, diferite de alte competiții internaționale.
Să ne amintim că boicotarea Africii de Sud în competițiile internaționale a fost probabil cea mai importantă armă folosită vreodată de comunitatea internațională împotriva politicii de apart­heid. Boicotarea JO de la Mos­co­va din 1980 a contribuit la subminarea propagandei sovietice privind inva­da­rea Afganistanului și la unificarea Occidentului împotriva ei.
Toate aspectele asociate cu Olimpiada din 2008, de la programul masiv de construcții din Beijing la flacăra olimpică ce a traversat simbolic Tibetul și până la website-ul Comi­tetului Olimpic Chinez (care vorbește despre angajamentul Chinei de a “promova pe scară largă acțiunile spor­tive de masă, de a îmbunătăți starea fizică a oamenilor și de a stimula mo­dernizarea socialistă a Chinei”) sunt evident menite să promoveze imaginea internă și internațională a statului chinez.
Nu este deci de mirare că oricine urăște sau se teme de China, fie în Burma, Darfur, Tibet sau Beijing, cere boicotarea JO. Iar guvernul chinez și Comitetul Internațional Olimpic sunt îngrijorate ca nu cumva aceste apeluri să fie urmate. Nimeni din cei implicați în pregătirile pentru JO de anul acesta nu crede cu adevărat că JO se referă “doar la sportivi“ sau că Jocurile de la Beijing vor fi o etalare inocentă de abilități sportive, sau că nu au nici o relație cu politica Chinei.

Publicat în : Politica externa  de la numărul 55

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: