Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Ambiția de putere globală a Iranului

Virginia MIRCEA

În timp ce Statele Unite își concentrează atenția asupra activităților Iranului în Orientul Mijlociu, Iranul face eforturi serioase să-și extindă influența în America Latină și Africa. Căutările președintelui iranian Mahmoud Ahmadinejad în ambele direcții sunt generos finanțate. A făcut pași importanți în America Latină, contribuind la încurajarea blocului anti-american al Venezuelei, Boliviei și Nicaraguei. Și în Africa se pun bazele unor legături strânse cu Teheranul.


Nu este nimic rău în apro­pie­rea dintre diverse state. Teheranul ar putea argu­men­ta că este la fel de interesat de relații strânse cu America Latină pe cât este Washingtonul de emiratele din Golful Persic sau de republicile proas­păt independente din Caucaz și Asia Centrală.
Atât înainte, cât și după Revoluția Islamică, Iranul a aspirat la statutul de putere regională. Înainte de 1979, Washingtonul a sprijinit ambițiile Tehe­ranului – în fond, Șahul Pahlavi era un scut în fața comunismului și a națio­na­lismului arab radical. Însă după Revo­luția Islamică oficialii SUA au început să privească dorința de mărire a Iranului cu suspiciune.
Această suspiciune sporește pe măsură ce Republica Islamică achizi­țio­nează tehnologie nucleară în ciuda Tratatului de Neproliferare Nucleară și a numeroaselor rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU. În plus, Gărzile Revoluționare Islamice (IRGC) joacă un rol tot mai destabilizator în vecinătatea imediată a Iranului. Dar, în timp ce oficialii SUA se chinuiesc să pună la punct o strategie pentru a menține sub control, a întârzia și poate chiar a reduce influența iraniană în regiunea extinsă a Orientului Mijlociu, guvernul lui Ahmadinejad și IRGC, plini de bani și încurajați peste măsură de ultimele succese, aspiră acum la statutul de jucător global.
Sub Ahmadinejad, oficialii iranieni au aplicat o strategie coordonată, diplomatică, economică și militară, de extindere a influenței în America Latină și Africa. Au avut succes nu doar în Venezuela, Nicaragua și Bolivia, ci și în Senegal, Zimbabwe și Africa de Sud. Teheranul aplică strategia petei de cerneală pentru a-și extinde influența în celelalte state din regiunile res­pective.

Contestarea Doctrinei Monroe

Prezența iraniană în America La­tină nu este o noutate. Ahmadinejad face de trei ori mai multe vizite în Ame­rica Latină decât președintele Bush.
Cu ceva vreme în urmă, Hezbollahul s-a stabilit la granița dintre Paraguay, Brazilia și Argentina. Teroriști având legături cu Iranul au bombardat ambasada israeliană din Buenos Aires în 1992 și un centru al comunității evreiești în același oraș în 1994. În 2006, procurorii argentinieni au emis mandate pe numele fostului preșe­dinte iranian Ali Akbar Hashemi Raf­sanjani și ale altor șapte persoane, acuzate că au comandat și plănuit atentatul din 1994.
Guvernul iranian a depus un efort susținut de apropiere de țările din America Latină folosind sute de milioane – dacă nu miliarde – de dolari ca ajutoare și asistență. Președintele Ahmadinejad caută să creeze un bloc anti-american cu Venezuela, Bolivia și Nicaragua, iar eforturile de a desta­bi­liza regiunea sugerează că el încearcă să asigure o prezență permanentă a Iranului în coasta SUA.
Piatra de temelie a politicii lui Ahma­dinejad în America Latină este formarea unei axe anti-americane cu Vene­zuela, țel urmărit și de președintele venezuelean Hugo Chávez. Aflat într-o vizită la Teheran în iulie 2006, Chávez declara, într-o confe­rință la Universitatea din Tehe­ran: „Trebuie să salvăm omenirea și să punem capăt imperiului SUA.“ Când Chávez a vizitat din nou Teheranul – la un an de la prima vizită –, i-a oferit lui Ahmadinejad un Airbus A340-200 în semn de prietenie, într-o perioadă în care numeroase țări occidentale au refuzat să exporte aeronave moderne Iranului. Liderul suprem, Ayatollahul Ali Khamenei, i-a acordat o audiență, onoa­re oferită doar personajelor politice pe care conducerea iraniană le consideră drept cei mai apropiați parteneri.
Cu siguranță Teheranul apreciază intervențiile diplomatice ale lui Chávez. Dacă eforturile Venezuelei de a-și asigura un loc în Consiliul de Secu­ri­tate al ONU în 2006 ar fi fost încu­nunate de succes, este improbabil că Washingtonul sau aliații săi europeni ar mai fi obținut victoria simbolică a rezoluțiilor unanime ale Consiliului prin care se sancționa programul nuclear al Iranului.
Atât Ahmadinejad, cât și Chávez și-au folosit solidaritatea pentru a se apăra reciproc de criticile interne. La inau­gu­rarea a două fabrici iraniene în Caracas, Chávez lăuda „realizările de după Revoluția Islamică”, pe care le compara cu condițiile de viață sub regimul Șahului – comentarii care nu au însemnat mare lucru pentru publi­cul din Venezuela, dar care l-au ajutat pe Ahmadinejad să se apere de criticile din propria țară privind modul de gestionare a crizei economice. La rân­dul său, Ahmadinejad a copiat retorica anti-americană a lui Chávez în fața publicului venezuelean, sprijinind afir­mația președintelui populist că toate relele din Venezuela se dato­rea­ză unui complot american și nu proas­tei admi­nistrări a economiei. Încă și mai bizare au fost rapoartele – în mod evident false – conform cărora „întregi triburi băștinașe„ din Venezuela s-au con­vertit la șiism. O astfel de propagandă dă bine în rândul electoratului clerical din Iran, care consideră că aventurile președintelui vin în contradicție cu interesele regionale mai concrete ale Iranului.
Dezvoltarea relațiilor comerciale a sporit apropierea diplomatică între cele două țări. În timp ce Chávez trecea la naționalizarea companiilor petroliere occidentale din Venezuela, firma petro­lieră de stat PDVSA anunța lansarea unui proiect comun iraniano-vene­zue­lean în domeniul producției de petrol, în valoare de 4 miliarde de dolari, în partea estică și centrală a Venezuelei. În aprilie 2007, ministrul de externe ira­nian Manouchehr Mottaki se lăuda că relațiile comerciale bilaterale între Venezuela și Republica Islamică vor ajunge în curând la 18 miliarde dolari, cifră care, deși exagerată, indică totuși că Iranul urmărește o strategie de influențare de tip “soft power”.
Și Cuba a contribuit la apropierea dintre Iran și Venezuela, deși boala li­de­rului cubanez Fidel Castro și sărăcia populației de pe insula comunistă au diminuat rolul acesteia. Pe lângă găz­duirea întâlnirii Mișcării de Nealiniere din 2006, Havana s-a alăturat efor­tu­rilor depuse de Teheran și Caracas pentru înființarea unei linii comerciale comune  – care, dat fiind caracterul dezorganizat al aplicării sancțiunilor ame­ricane și europene, ar putea ajuta fiecare stat să eludeze anumite sancțiuni. Nu orice companie de trans­port ar fi la fel de receptivă la sensi­bilitățile Teheranului ca una operată de cubanezi sau venezueleni.
Apropierea Republicii Islamice de Nicaragua își are prețul său. Răvășită de furtuni și neprietenoasă cu inves­titorii, Nicaragua a obținut o infuzie de capital mai mult decât necesară din partea Iranului. În lunile de după vizita lui Ortega în Republica Islamică, cele două state au semnat câteva acorduri economice, iar Teheranul a acceptat să finanțeze un port în Nicaragua în valoare de 350 milioane de dolari. Indiferent dacă Nicaragua este moti­vată de banii oferiți sau de antipatia ideologică față de Statele Unite, Teheranul  a câștigat un aliat cu „opinii politice comune.“
Bolivia, sub conducerea lui Juan Evo Morales, a primit cu brațele des­chi­se alianța cu Teheranul. Ca și Nicaragua, Bolivia primește ajutoare – peste 1,1 miliarde dolari în „proiecte de cooperare industrială„ –, iar Iranul primește un aliat diplomatic. Pe 4 septembrie 2007, pe fondul eforturilor internaționale de a înăspri sancțiunile împotriva Iranului, ministrul de externe bolivian David Choquehuanca Céspe­des susținea „drepturile nucle­are ale Iranului„ și solicita sprijin internațional pentru poziția acestuia. Teheranul a răsplătit Bolivia cu inaugurarea unei ambasade în La Paz, fără îndoială un semn că Teheranul nu mai consideră acest stat sud-american ca fiind minor din perspectiva intereselor sale.
Autoritatea publică iraniană în do­meniul audiovizualului a realizat în ultimele luni parteneriate cu instituțiile similare din Bolivia și Nicaragua, nu doar pentru a ajuta aceste state să-și extin­dă propriile emisii, ci și pentru a beneficia de o platformă pentru difu­za­rea de programe de producție iraniană “pentru întreaga Americă Latină.“

Africa: următoarea frontieră a Iranului

După ce rând pe rând admi­nis­trațiile americane și guvernele euro­pene au ignorat cu succes Africa, Teheranul vede cele 52 de state de pe acest continent drept o pradă ușoară. Pe 29 ianuarie 2008, ministrul de externe iranian M. Mottaki declara că acest an va marca un „reper major pentru relațiile dintre Iran și Africa“. Trei zile mai târziu, participând la summitul Uniunii Africane din Addis Ababa, Mottaki anunța că în curând Iranul va găzdui o întâlnire a miniștrilor africani de externe în Teheran.
Modelul tradițional în care acțiunile Iranului nu reușesc să se ridice la înălțimea retoricii diplomatice pare să se schimbe și în Africa, unde Teheranul dezvoltă parteneriate economice. Republica Islamică a construit relații deosebit de puternice cu Senegalul, fost aliat al SUA în timpul Războiului Rece, dar care se transformă treptat într-o Venezuelă a Africii de Vest. Președintele Abdoulaye Wade a călătorit de două ori la Teheran pentru a se întâlni cu Ayatolahul Khamenei și președintele Ahmadinejad, întâi în 2006, apoi în 2008. În ultima vizită, el i-a dat ocazia lui Khamenei să declare că dezvoltarea unității între țările islamice ca Senegalul și Iranul poate slăbi „marile puteri” ca SUA. Pe 27 ianuarie 2008, la o săptămână după ce ministrul de externe senegalez Cheikh Tidiane Gadio anunța că și el va vizita Teheranul, ministrul forțelor armate Becaye Diop s-a întâlnit cu omologul său iranian pentru a discuta despre extinderea legăturilor bilaterale de apărare dintre cele două țări.
Înalți oficiali iranieni au întors vizitele. Pe 22 iulie 2007, șeful justiției Ayatollahul Mahmoud Hashemi Sha­hro­­udi și purtătorul de cuvânt al guvernului Gholam-Hossein Elham – doi dintre apropiații lui Khamenei și respectiv Ahmadinejad – au plecat la Dakar, unde i-au întâlnit pe Wade și pe premierul senegalez Cheikh Hadjibou Soumaré. Shahroudi declara: „Consi­de­răm că este datoria noastră să extindem legăturile cu țările islamice și să folosim capabilitățile și potențialul statelor musulmane pentru a contribui la creșterea și răspândirea Islamului„. Pe 12 martie 2008, Ahmadinejad a început o vizită în statul vest-african.
Dacă liderii iranieni pot fi interesați cel mai mult de extinderea unui bloc musulman – mai ales a unuia care să înlocuiască influența statelor arabe sunnite –, conducerea senegaleză pare mai interesată de beneficiile eco­nomice imediate. După vizita iraniană reciprocă, Wade a anunțat că Iranul urmează să construiască o rafinărie, un combinat chimic și o unitate de asamblare de mașini de 80 milioane dolari în statul vest-african. În doar câteva săptămâni, ministrul senegalez al energiei Samuel Sarr a vizitat Teheranul și s-a întors cu promisiunea că Iranul va livra Senegalului necesarul de petrol pentru un an și va cumpăra 34 la sută din acțiunile rafinăriei din Senegal.
Senegalul nu este singura țară din regiune cultivată de Teheran, ci și  Sudan și Zimbabwe.  
Robert Mugabe, președinte de multă vreme al statului Zimbabwe, a fost la fel de nociv pentru țara sa ca și Bashir pentru Sudan. Guvernul lui Mugabe demonizează minoritățile rasiale și etnice, iar politicile sale economice au adus “grânarul” Africii sudice în pragul foametei. În timp ce comunitatea internațională izolează regimul lui Mugabe în Zimbabwe, Tehe­ranul îi întinde o mână de ajutor. Cele două țări au semnat acorduri de încu­rajare a cooperării economice, de resus­citare a rafinăriei din Zimbabwe și de a promova politici agricole. Amba­sa­dorul iranian din Harare s-a angajat să-l ajute pe Mugabe să contracareze sancțiunile internaționale.
Africa de Sud este un alt aliat regio­nal al Iranului. Recunoscătoare pentru opoziția Iranului față de apartheid, cele două state au reluat legăturile diplo­matice oficiale în 1994. Deși retorica bilaterală ulterioară a fost întotdeauna caldă, în ultimii ani Teheranul s-a folo­sit de industria petrolieră și de comerț pentru a-și strânge legăturile cu Pre­toria. Strategia iraniană nu e întâm­plă­toare. „Africa de Sud este un mem­bru-cheie al Mișcării de Nealiniere, un bloc de țări în curs de dezvoltare care se opune eforturilor de a obliga Teheranul să pună capăt operațiunilor de îmbogățire a uraniului”, explică un comentariu din publicația oficială de limbă engleză a Iranului.
După eșuarea introducerii Vene­zue­lei în Consiliul de Securitate al ONU, guvernul iranian a devenit nerăbdător să exploateze statutul de membru nepermanent al Africii de Sud și pre­zența sa în consiliul director al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică. În februarie 2007, Ali Larijani, pe atunci negociator pe probleme nucle­are pentru Iran, s-a deplasat în Africa de Sud pentru a se întâlni cu preșe­din­tele Thabo Mbeki. Strategia a dat roa­de. În ciuda raportului AIEA din februarie 2008 conform căruia Repu­blica Islamică și-a continuat activitatea de îmbogățire a uraniului, încălcând prevederile Tratatului de Neproliferare Nucleară și două rezoluții ale Consi­liului de Securitate ONU, guvernul sud-african și-a folosit statutul de membru nepermanent în Consiliul de Securitate ONU pentru a pleda împotriva unor sanc­țiuni suplimentare.
Oficialii iranieni au cultivat și alte state africane mai mici cu aceeași hărnicie. În septembrie 2007, ministrul interimar al petrolului din Iran, Gholam-Hossein Nozari, a promis colaborare pentru exploatarea proaspăt desco­pe­ritului câmp petrolifer al Ugandei, iar două luni mai târziu, Banca Iraniană pentru Dezvoltarea Exportului a promis un milion de dolari pentru o linie de micro­credite în Uganda. În noiembrie, Mottaki anunța de asemenea o iniți­ativă de dezvoltare a relațiilor cu Mala­wi după ce președintele acestei țări a susținut dreptul Iranului de a construi tehnologie nucleară. În aceeași lună, Mottaki îl primea la Teheran pe ministrul de externe al Côte d’Ivoire  – din nou, după ce ambasadorul acestei țări vest-africane și-a afirmat susți­ne­rea pentru Iran în disputa sa cu Consi­liul de Securitate al ONU în privința programului nuclear iranian. Iranul cheltuie milioane de dolari în Africa, dar ajutoarele sale par a fi condi­țio­nate. În ultimele săptămâni, guvernul iranian a folosit declarații ale con­ducătorilor din Lesotho, Mau­ri­tania, Mali și Namibia pentru a spori sprijinul pentru programul său nuclear. 
Publicat în : Politica externa  de la numărul 55

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: