Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Capital NATO 2008

Cornel CODIȚĂ

Decizia Consiliului Nord-Atlantic a scris una dintre cele mai speciale pagini politice din istoria NATO, de la căderea Zidului Berlinului și până azi. Tema fundamentală a reuniunii de la București a fost Ucraina-Georgia. Deși pe coordonate diferite, admiterea lor în NATO echivalează cu o schimbare a reliefului politic și de securitate, în ansamblul Europei. Acesta este motivul pentru care Putin a ținut să vină la București, deși nu mai era nimic nou de spus și nici de obținut.


NATO a devenit un univers instituțional nou, diferit de cel care s-a născut acum 59 de ani. Nu doar SUA, ci și alte țări, ca Franța, Germania sau Marea Britanie, vor trebui să se adapteze unei situații noi. Vom vedea dacă la viitoarea întâlnire, sub semnul unei noi antante franco-germane, modificările necesare vor fi asimilate.

Dacă vrea cineva să trimită o scrisoare la NATO, trebuie să scrie pe plic o adresă din Bruxelles. Din punct de vedere politic, însă, capitala NATO este acolo unde șefii de stat și de guvern se întâlnesc, în cadrul Consi­liului Nord-Atlantic, pentru cele mai importante decizii. Faptul că Bucureștii au ajuns atât de repede să găzduiască o reuniune de asemenea amploare ține nu de împărțirea oarecum arti­ficială dintre „Vechea Europă” și „Noua Europă”, ci de un desen geo-strategic în care România este o componentă esențială.

Ucraina și Georgia, cea mai importantă problemă

Tema fundamentală a reuniunii de la București a fost Ucraina-Georgia. Deși pe coordonate diferite, admiterea lor în NATO echivalează cu o schimbare a reliefului politic și de securitate, în ansamblul Europei. O schimbare care angajează fundamental NATO și interesează în cel mai înalt grad Rusia și relațiile ei cu Statele Unite, cu Euro­pa și cu NATO. Acesta este motivul pen­tru care Putin a ținut să vină la București, deși nu mai era nimic nou de spus și nici de obținut. Decizia Consiliului Nord-Atlantic a scris una dintre cele mai speciale pagini politice din istoria NATO, de la căderea Zidului Berlinului și până azi. În premieră ab­solută, ea angajează admiterea Ucrai­nei și a Georgiei înainte de parcur­ge­rea, de către cele două țări, a condi­țiilor politico-militare de pregătire, con­si­derate necesare! La București, celebrul Plan de pregătire a statutului de membru (MAP) a fost transformat, în cazul special al Ucrainei și al Geor­giei, într-o piesă secundară a pro­ce­su­lui de aderare, una care nu mai poate bloca decizia finală! Revizia din de­cem­brie și chiar eventuala prelun­gi­re a pregătirilor Ucrainei și Georgiei, până la viitoarea reuniune la nivel înalt, rămân importante, dar nu decisive, politic.
Cei care au vrut să vadă în amânarea intrării Ucrainei și a Georgiei în MAP un eșec al reuniunii de la Bucu­rești, un eșec al politicii americane și în mod special al președintelui Bush, ba chiar o victorie a lui Vladimir Putin, ar trebui să se întrebe ce se află pe celălalt talger al balanței. Este ca și cum ai spune despre un candidat ce n-a fost admis la pregătirile finale în ve­derea examenului, dar a fost declarat „Admis”, chiar înainte de examen, că a pierdut concursul!!! Odată cu această decizie, pe dimensiunea nordică a spațiului de securitate al NATO, se realizează un continuum strategic Po­lo­nia-Ucraina-țările baltice, iar pe di­men­­siunea sudică, un sistem de co­nexiuni și punți de cooperare, peste spațiul Mării Negre, între România-Ucraina-Georgia, la care este de aștep­tat să cupleze și Turcia.
Ceea ce s-a văzut foarte bine de la București a fost diferența radicală de perspectivă asupra semnificațiilor și a implicațiilor acestei mutații. De la Mos­cova, noua realitate determinată de certitudinea admiterii în NATO a Ucrai­nei și a Georgiei ridică o problemă stra­tegică de proporții mai mari decât integrarea fostelor state din Centrul și Sud-Estul Europei: prăbușirea liniei de securitate definită de conceptul „veci­nă­tății imediate”. Un soi de Linie Maginot, un ultim obstacol în fața „presiunii din Vest”. Un sistem defensiv, dorit inexpugnabil, organizat militar sub autoritatea și controlul Moscovei, în cadrul CSI, și gestionat politic de diplomația rusă, cu menirea de a păstra ultima zonă-tampon care mai rămăsese din moștenirea fostului imperiu sovietic. Lectura care se face la Moscova acestor schimbări a fost întotdeauna dominant catastrofică, iar în virtutea ei, Boris Elțîn și Vladimir Putin n-au ezitat să sugereze că depășirea liniei „vecinătății imediate” ar echivala, în cel mai rău caz cu un „casus belli”, iar în cel mai bun, ar determina instalarea unei „păci reci” între Rusia și NATO, în care contra­măsurile Rusiei, de la cele militare la cele economice, ar fi de amploarea celor din perioada Războiului Rece. Discursul lui Putin de la București nu a făcut decât să recapituleze această evoluție a evenimentelor, care, în opi­nia sa, justifică neîncrederea struc­tu­rală a Rusiei în promisiunile NATO și opoziția radicală față de proiectul american de scut anti-rachetă, un soi de complement pentru schimbările care au avut loc pe teren.
Din perspectiva euro-atlantică, extin­derea spațiului de securitate prin integrarea Ucrainei și a Georgiei, așa cum a fost și cazul Europei Centrale și de Sud-Est, nu se face pe seama inte­reselor Rusiei, ci în favoarea com­po­nentelor care se adaugă și a sistemului în ansamblu. Pentru lectura care se face la Moscova extinderii NATO este nevoie să ignori Tratatul de la Wa­shin­gton, de la un cap la altul. Adică să te faci a nu ști că el este un act de promisiune angajată politic și juridic de întrajutorare, în cazul unui atac armat, de oriunde ar veni el și de oricine ar fi declanșat! Nicăieri în Tratat nu se vor­bește de „inamic”, de „direcția” din ca­re ar putea veni amenințarea, de cău­tarea sau provocarea confruntării cu ci­neva, cu atât mai puțin despre vreun aga­jament de sprijin reciproc, dacă unul dintre state s-ar hotărî să por­neas­că o agresiune militară împotriva unui alt stat. Cu alte cuvinte, ca să susții că extinderea NATO prejudiciază grav interesele de securitate ale Rusiei, trebuie să admiți în premisă că toți membrii organizației s-ar hotărî să ignore prevederile Tratatului și să transforme organizația într-o mașinărie de război împotriva cuiva. Dacă Rusia și politicienii ei se încăpățânează să facă această lectură, forțată și complet nerealistă, este pentru că au de câș­tigat din ea. Securitatea Europei și chiar a lumii are în schimb de pierdut. Și nu din cauza extinderii NATO, ci din cau­za faptului că politica Moscovei preferă modelele de interpretare a reali­tății geo-strategice și de acțiune poli­ti­co-militară bazate pe confrun­tarea cu Occidentul euro-atlantic, mai ales una controlată, cum a fost cazul în timpul Războiului Rece.

Integrarea Croației și Albaniei versus neintegrarea (încă) a Macedoniei

Celelalte decizii ale reuniunii de la București privind integrarea, chiar dacă importante, au implicații mai re­duse în reorganizarea spațiului geo-strategic. Integrarea treptată a fostului areal iugoslav și a Albaniei era o miș­care logică, aproape inevitabilă. Cu cât se încheie mai repede, cu mai mult succes, cu atât mai bine. Acum a fost rândul Croației și al Albaniei. Lăsarea Fostei Republici Iugoslave a Mace­do­niei în așteptare, deși totul era pregătit pentru integrarea ei în NATO, este un accident de parcurs. Putea fi evitat, doar cu un pic mai multă grijă. Presa de peste ocean a excelat în reacții anti-Bush, catalogînd evenimentul drept o înfrîn­gere de proporții a președintelui. În realitate, este doar o eroare de parcurs, pentru care doamna Condo­le­ezza Rice ar trebui să-și penalizeze drastic directorul de spațiu din Depar­tamentul de Stat și să-și admo­nesteze serios sub-secretarul de stat respon­sabil cu reuniunea de la București. Opoziția Greciei era previzibilă, ca răsă­ritul și apusul soarelui, iar diplomația americană ar fi trebuit să aibă răs­pun­sul pregătit. Nu l-a avut! Consecințele nu sunt nici catastrofale și nici nu schim­bă cu nimic configurația politică. Macedonia va deveni membru NATO, de îndată ce va lăsa deoparte aroganța și atitudinea sfidătoare la adresa Atenei, ba chiar și a ONU, și va rezolva problema legală de numele țării. Nu po­ți să pretinzi că ești gata să-ți sa­crifici liniștea și pacea, să-ți trimiți soldații să moară pentru Grecia, în cazul în care ar fi atacată de cineva, așa cum prevede celebrul articol 5 din Tratatul de la Washington, și, în același timp, să nu ai nici măcar atâta dorință de cooperare, nici atâta maleabilitate în raporturile cu un viitor aliat, încât să negociezi, măcar înaintea reuniunii, cu bună credință și cu dorința de a elimina problema. Problema nu este la Atena, ci la Skopje!

Chestiunea Afganistanului

În privința Afganistanului, lucrurile rămân la jumătatea drumului. Chiar dacă toată lumea a recunoscut, la București, că trebuie făcut mai mult; chiar dacă ONU și Comisia Europeană, prezente la cel mai înalt nivel, tocmai pentru acest subiect, și-au asumat un rol sporit în organizarea și coordonarea proceselor de reconstrucție din Afga­nistan; chiar dacă mai multe țări au anunțat creșteri ale efectivelor militare angajate în această țară, reuniunea nu pare să fi determinat o schimbare sem­nificativă de paradigmă. Soluția nu este, conceptual, una nouă, ci doar o continuare a abordării de până acum, „vă­zând și făcând”, cu ceva mai multe resurse. Nimeni nu poate fi sigur de reușită, în aceste condiții și, de aceea, temele legate de Afganistan vor reveni, cât de curînd în centrul dezbaterilor politice din Alianță.
Mai mult decât orice altceva, la București s-a văzut că istorie începe să facă, în sânul organizației, comple­xita­tea. Nu doar SUA, ci și alte țări, ca Fran­ța, Germania sau Marea Britanie vor trebui să se adapteze unei situații noi. Decizia prin consens în 28 nu are ace­eași dinamică, precum cea luată în 7 sau 12. NATO a devenit un univers insti­tuțional nou, diferit de cel care s-a născut acum 59 de ani. Vom vedea dacă la viitoarea întâlnire, sub semnul unei noi antante franco-germane, modificările necesare vor fi asimilate. Abia atunci vom putea lua act de capitalul acumulat de NATO, la București.
Publicat în : Cover story  de la numărul 55

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: