Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Eutanasia, demitizată

Dr Valentin IFTENIE, dr. Tudorel BUTOI

EutanasieDreptul cel mai de preț al omului, esențial pentru însăși existența societății umane, inclus în categoria drepturilor fundamentale, a inviolabilităților, este dreptul la viață. Pe cât posibil la o viață decentă și, de ce nu, confortabilă.



În trecut, speranța de viață a populației primitive era de aproximativ 30 de ani, ulterior – o dată cu pro­gre­sul societății omenești – a crescut la 50 de ani. În prezent, dato­rită posi­bilităților terapeutice, rezul­tat al dezvol­tării tehnico-științifice cu apli­ca­bilitate în medicină, dar și al amelio­rării condițiilor de trai, speranța de via­ță a unei persoane este de 75-85 de ani.
Și va continua să crească până la maximul teoretic, estimat științific, în lipsa îmbolnăvirilor sau trauma­tis­melor, pentru ființa umană, de 115 ani, ce ar constitui, conform determinării genetice, limita uzurii morale a orga­nismului, prin epuizarea ciclurilor (apro­ximativ 50) diviziunilor celulare. (Sau omul este nemuritor – prin urmași?)
În paralel cu acest fenomen al creș­terii duratei medii de viață a ființei umane s-a născut întrebarea perti­nentă dacă este drept, moral și chiar util să încercăm să prelungim viața unei persoane cu o morbiditate rebelă la tratament și greu de suportat în detrimentul calității unei existențe, cel puțin acceptabile, mai ales atunci când realitatea dură, crudă (inumană?) arată că nu mai este nimic de făcut și finalul implacabil este iminent..., când un picior a trecut deja în apa otravită, tulbure și nămoloasă a Styxului.
Și iată cum, din criptica minte uma­nă, inițial sub forma unui licăr plăpând care, din ce în ce mai mult, a prins curaj transformându-se într-un fila­ment incandescent, a apărut, ca posi­bilitate de a pune capăt suferințelor chinuitoare ale unei persoane aflate în stadiul terminal al unei boli incurabile, eutanasia, deși se recunoaște și se respectă caracterul sacru și inviolabil al vieții.
Cu toate că în majoritatea statelor dezvoltate, opinia publică se pronunță în favoarea eutanasiei, această atitudine nu se oglindește și în legislație, existând, putem spune, un vid juridic legislativ.
Prin demersul nostru încercăm să reaprindem flacăra discuțiilor asupra unui subiect incomod pe care majo­ritatea doctrinarilor epigoni preferă să-l arunce după ușă sau sub pat, atunci când se fac că nu-l văd.
Larg dezbătută, autorizată sub anu­mite condiții (Olanda, Belgia), acceptată (eutanasia pasivă sau sinuciderea asistată – Anglia, Dane­marca, Elveția, Australia) sau subiect tabu, eutanasia este o problemă nu numai socială, pe care principiile morale, religioase, filosofice, juridice, medicale etc. încearcă să o explice prin reglementările extrem de diverse specifice fiecărei națiuni.
Etimologic, ,,eutanasia” provine din grecescul ,,eu” bun, bine, fericit și ,,thanathos” – moarte, deci s-ar putea traduce ca ,,moarte ușoară” sau ,,moarte fără dureri” ori ,,moarte dulce și fără suferință” conform dicționarului ,,Petit Robert”. Așa cum se mențio­nează în ,,Tratatul de medicină legală” (1995) eutanasia presupune ,,pro­vo­carea de către medic a unei morți pre­coce, nedureroase, unui pacient nevindecabil, pentru a-i curma o suferință grea sau prelungită, aflat în stadiul terminal”.
Dicționarul enciclopedic de psihia­trie definește eutanasia ca ,,moartea ușoară (fără dureri) provocată inten­ționat unui bolnav incurabil, în faza terminală, pentru a-i curma suferința”, iar în D.E.X. întâlnim următoarea defi­niție: ,,metodă de provocare a unei morți nedureroase unui bolnav incu­rabil pentru a-i curma o suferință îndelungată și grea”. Conform legis­la­ției belgiene, eutanasia reprezintă actul practicat de un terț care pune în mod intenționat sfârșit vieții unei persoane, la cererea acesteia.
În opinia noastră eutanasia, sau moartea prin compasiune, ar putea fi definită ca fiind producerea, prin comisiune sau abstențiune, de către medic, cu intenție, în baza unei prevederi legale, a morții demne și fără chinuri, fizice și/sau psihice, unor bolnavi incurabili sau malformați, dependenți social, atunci când există acordul liber exprimat al persoanei în cauză și diagnosticul medical de certitudine al afecțiunii respective și indiferent de orice alte considerente sociale și/sau politice.
Din definiția menționată se des­prind următoarele elemente prin care se poate caracteriza eutanasia:
- eutanasia nu poate fi săvârșită decât de către medic, care are cunoștințele biologice și medicale nec­esare, referitoare la patologia incriminată, tratamentul curativ ce poate fi aplicat, stările terminale ale organismului uman, substan­țele farmaco-dinamice ce pot fi folosite etc.; ori de câte ori eutanasia ar fi realizată de către o persoană (alta decât subiectul în cauză) care nu are calitatea de medic, ne vom afla în fața unui omor calificat;
- moartea, indiferent dacă este consecința acțiunii sau inacțiunii, este produsă întotdeauna cu intenție directă; nu se admite intenția indirectă sau praeterintenția deoarece persoana care săvârșește acest gest trebuie să prevadă rezultatul faptei sale și să urmărească producerea lui;
- eutanasia trebuie să fie regle­mentată printr-o lege organică astfel încât medicul, care va provoca ,,decesul nedureros” pacientului, să nu poată fi sancționat juridic și nici blamat de societate;
- moartea prin eutanasie trebuie să fie considerată o moarte demnă, în sensul că persoana respectivă, având libertatea de voință, a ales singură calea finalului nehotărât încă de destin, bucurându-se de condes­cen­dență și fiind scutită de disprețul, de desconsiderarea celor de care a ajuns să depindă și pentru care, în realitate, a devenit o povară;
- moartea prin eutanasie trebuie să fie nedureroasă („moarte dulce”), fără chinuri sau suferințe inutile, fiind deci excluse procedeele brutale de curmare a vieții: decapitare, strangulare, îne­care, înjunghiere, sângerare etc.; considerăm că utilizarea în acest scop a substanțelor medicamentoase, indiferent de calea de administrare, este de natură să asigure o „moarte liniștită”;
- eutanasia se adresează bolnavilor incurabili (patoeutanasie) dar și ma­l­for­maților handicapați (maleu­tanasie), dependenți sociali; în ambele situații se cer îndeplinite cumulativ două condiții:
- să existe acordul neviciat, liber exprimat, al persoanei ce urmează a fi eutanasiată, deci persoana suferindă respectivă trebuie să aibă discer­nământ, eutanasia neputându-se ac­cep­ta, în opinia noastră, în cazul persoa­­nelor fără discernământ sau cu discernământul atenuat;
- să existe un diagnostic de certi­tu­dine al bolii incurabile sau al malfor­mației ce determină dependență socială, stabilit de o echipă medicală complexă, interdisciplinară formată din cel puțin 5 medici, cu gradul de medic primar, dintre care unul trebuie să fie medic legist, unul având specialitatea de terapie intensivă, unul expert în terapia recuperatorie și neapărat un psiholog-clinician, ceilalți fiind stabiliți în funcție de patologia incriminată (oncologi, neurologi etc.);
- eutanasia nu trebuie să fie determinată de diferite alte motivații cum ar fi cele politice, etnice etc., indiferent cât ar fi costul întreținerii persoanei respective.
Ne punem întrebarea: poate să existe moarte fără suferință? Oare suferința apropiaților nu trebuie să fie luată în seamă? De ce trecem nepăsători pe lângă durerea, patima, năpasta, supliciul celuilalt? Iată numai câteva întrebări la care încearcă să răspundă actuala societate post­mo­dernă.
După cum afirma, în antichitate, Seneca: „N-am să renunț la bătrânețe, dacă mă va lăsa întreg... Dar, dacă va începe să-mi scrântească sau să-mi ia mințile, dacă-mi va lăsa nu viața, ci numai suflarea, voi fugi din această hardughie putredă și pornită la vale. N-am să-mi caut moartea, ca să scap de-o boală, să fie numai o boală care se poate vindeca și care nu-mi întunecă mintea. N-am să ridic mâna asupra mea, ca să scap de dureri: a muri așa înseamnă a te da bătut. Dar, dacă mă voi convinge că suferința mea nu are sfârșit, voi pleca... Este un nevolnic și un ticălos cel care moare din cauza durerilor, dar este un nebun cine trăiește numai ca să sufere dureri.”
Se poate remarca faptul că pro­blema eutanasiei nu poate fi inter­pretată ca o simplă specificitate contem­porană (și afirmațiile lui Sene­ca stau mărturie), ci trebuie abordată în complexitatea ei, în strânsă legătură cu filozofia existenței individului privit ca o entitate unică bio-psiho-socio-spirituală, bine individualizată.



Continuare în numărul următor

Publicat în : Sanatate  de la numărul 54

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: