Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Islamismul ca ideologie

Virginia MIRCEA

Islamismul este religia care numără peste un miliard de adepți, o credință în plin avânt, mai ales în Africa, dar și în alte părți ale lumii. Departe de a fi stânjeniți de faptul că islamismul este din punct de vedere temporal ultima din religiile monoteiste majore din Orientul Mijlociu, musulmanii consideră că religia lor le îmbunătățește pe cele anterioare.



Așa cum spun ei, iudaismul și creștinismul sunt doar ver­siuni imperfecte ale islamis­mului, care este religia finală, perfectă, a divinității.
Ceea ce a contribuit la această încredere interioară a fost amintirea realizărilor extraordinare obținute în primele șase secole (VII-XIII d.Hr.) de existență ale islamismului. Cultura sa era foarte avansată, rata de alfabe­ti­zare era ridicată, erau sponsorizate cele mai avansate cercetări tehnice și științifice, și se strângeau armate care de regulă câștigau războaiele. Acest model al succesului a fost evident încă de la început: în anul 622 profetul Mohamed a fugit din Mecca, refugiat, doar pentru a se întoarce 8 ani mai târziu în postura de conducător al orașu­lui. Încă din anul 715, cuceritorii musulmani formaseră un imperiu care se întindea din Spania, în vest, până în India în est. A fi musulman însemna a fi membru al unei civilizații câștigă­toare. Deloc surprinzător, musulmanii au ajuns să privească legătura dintre credința lor și succesul în treburile lumești ca fiind de la sine înțeleasă, să fie convinși că sunt aleșii lui Dumnezeu atât în problemele spirituale, cât și în cele laice.
Și totuși, pe câmpul de luptă al epocii moderne, victoriile și pros­pe­ritatea au lipsit aproape cu desă­vârșire. Începând cu secolul al XIII-lea, atrofia islamismului și progresul creștinismului au devenit evidente. Dar, pentru cinci sute de ani, musul­manii au rămas indiferenți la eveni­mentele extraordinare care aveau loc la nord de propriul imperiu. Ibn Khal­dun, faimosul intelectual musulman, nota în anul 1400 despre Europa: “Aud că se întâmplă multe lucruri pe acele meleaguri, dar numai Dumnezeu știe cu adevărat ce sunt ele!”
O astfel de ignorare voită i-a făcut pe musulmani vulnerabili, atunci când nu au mai putut rămâne indiferenți la ceea ce se întâmpla în jurul lor. Pro­babil cel mai dramatic eveniment a fost cel din iulie 1798, când Napoleon Bonaparte ajungea în Egipt – centrul lumii musulmane – și îl cucerea cu o ușurință uluitoare. Alte atacuri au urmat după aceea mai mult de un secol, și, nu mult după, majoritatea musulmanilor trăiau deja sub legea europeană. Pe măsură ce puterea și influența lor scădea, nedumerirea se instala în rândul musulmanilor. Ce se întâmpla? De ce își întorsese Dum­ne­zeu fața de la ei?
Trauma islamului modern rezultă din acest contrast acut dintre suc­cesele medievale și eșecurile mai recente. Pur și simplu, musulmanii nu-și puteau explica ce se întâmplase. Iar trecerea timpului nu a făcut lucrurile mai ușoare, pentru că aceleași circumstanțe nefavorabile persistă și azi. Orice criteriu am folosi, musul­ma­nii ajung în coada clasamentului – fie în privința puterii militare, a stabilității politice, a dezvoltării economice, a corup­ției, a drepturilor omului, a sănă­tății, a longevității sau alfabetizării. Fostul vicepremier al Malaysiei Anwar Ibrahim estima în “Renașterea asia­ti­că” (1997) că, dacă musulmanii repre­zintă astăzi doar o cincime din totalul populației globale, asta înseamnă că mai mult de jumătate din cei 1,2 miliarde de oameni trăiesc în cea mai cruntă sărăcie. Există, așadar, o conș­tientizare aproape generalizată a slăbirii lumii islamice de astăzi.
În căutarea unei explicații pentru aceas­tă stare de lucruri, musulmanii au conceput trei răspunsuri politice pentru modernitate – secularism, re­for­­mism și islamism. Prima dintre acestea susține că musulmanii nu pot avansa decât prin emulația Occi­den­tului. Ei recunosc că islamul este o moștenire valoroasă și apreciată, dar dimen­siunea sa publică trebuie aban­donată. În particular, legea sfântă a islamului (numită shari’a) – care guver­nează probleme ca sistemul judi­ciar, modul în care statele musul­mane se implică în războaie și natura inte­rac­țiunilor sociale dintre bărbați și femei – trebuie abandonată în totalitate. Prin­ci­palul stat musulman secular este Turcia, unde Kemal Atatürk,  în anii 1923-1938, a reconstruit și modernizat o societate majoritar musulmană. În general însă, secularismul este o minoritate între musulmani, și chiar în Turcia începe să piardă teren.
Reformismul, ocupând o neclară poziție de mijloc, oferă o replică mai populară modernității. În timp ce secularismul invită deschis la copierea modelelor vestice, reformismul ia se­lec­tiv elemente ale acestora. Refor­miș­tii pretind: “Priviți, în linii mari islamul este compatibil cu modul de viață occi­dental. Problema e că noi am pierdut din vedere propriile realizări, pe care Occidentul le-a exploatat. Trebuie să revenim la propriile tradiții, adoptându-le pe cele occidentale.” Pentru a fundamenta aceste concluzii, refor­miștii au reinterpretat scripturile isla­mice din perspectivă occidentală. De exemplu, Coranul permite bărbatului să aibă maximum patru soții, cu condiția să le trateze echitabil. În mod tradițional, și foarte logic, musulmanii au înțeles acest verset ca pe o permisiune de a-și lua câte patru neveste. Dar, fiindcă în Occident un bărbat nu poate avea decât o singură soție, reformiștii au reinterpretat versetul: Coranul, spun ei, cere ca bărbatul să își trateze în mod egal soțiile, ceea ce categoric nu poate face nici un bărbat, atâta vreme cât are mai mult de o soție. Așadar, conchid ei, islamul de fapt interzice căsătoria cu mai multe femei.
Reformiștii au aplicat acest tip de raționament în toate domeniile. În știință, de exemplu, ei insistă că musul­manii nu trebuie să se opună desco­peririlor științifice, deoarece știința este de fapt de origine arabă. Chiar ter­menul “algebră” vine din limba arabă, al-jabr. Și, cum algebra este esența mate­maticii, iar matematica este esen­ța științei, știința și tehnologia modernă își au rădăcinile în desco­peririle musulmane. Așadar, nu există motive ca musulmanii să se opună științelor occidentale; problema se pune mai degrabă ca o recucerire a ceea ce Occidentul a luat (sau furat) de la bun început. Caz după caz, și cu grade diferite de credibilitate, refor­miș­tii își asumă elemente ale civilizației occidentale sub pretextul întoarcerii la propria moștenire. Țelul reformiștilor este acela de a imita Occidentul, fără a recunoaște acest lucru. Deși fără valoare din punct de vedere inte­lec­tual, reformismul funcționează destul de bine ca strategie politică.
Cea de-a treia replică este una ideologică – islamismul care are trei trăsături definitorii: devotamentul față de legea sfântă, respingerea influen­țelor occidentale și transformarea credinței în ideologie.
Islamismul susține că musulmanii sunt inferiori occidentalilor pentru că nu sunt buni musulmani. Pentru a recâștiga gloria pierdută, este nece­sa­ră o reîntoarcere la trecut, și aceasta se realizează prin viețuirea în deplină conformitate cu shari’a. Dacă musul­ma­nii ar face acest lucru, spun ei, ar recâștiga poziția fruntașă în lume, așa cum se întâmpla în urmă cu o mie de ani. Ceea ce însă nu este deloc ușor, pentru că legea sfântă include un corp de reglementări extrem de vast, care abordează fiecare aspect al vieții, multe din ele în contradicție cu prac­ti­cile moderne. (Shari’a seamănă întru­câtva cu legea iudaică, dar nu există nimic comparabil în creștinism.) Astfel, ea interzice camăta sau perceperea vreunei dobânzi, ceea ce are evidente și profunde implicații asupra vieții economice.
Stipulează de asemenea tăierea mâinilor hoților, ceea ce contravine sensibilității moderne, ca și acoperirea completă a corpului femeii și sepa­rarea socială a sexelor. Islamismul nu solicită doar simpla aplicare a acestor legi, ci o aplicare mai strictă ca ori­când. Înainte de 1800, interpreții shari’a obișnuiau să mai îndulcească prevederile acesteia. Spre exemplu, ei găsiseră o metodă să eludeze interdicția asupra dobânzilor.
Fundamen­taliștii resping însă aceste modificări și cer în schimb aplicarea strictă și completă a shari’a.
În efortul de a construi un mod de viață bazat în întregime pe legile Coranului și shari’a, islamiștii se stră­duiesc să respingă orice fel de influen­ță vestică – obiceiuri, filosofie, instituții politice și valori. În ciuda acestor efor­turi, ei absorb însă influență occi­dentală în grade apreciabile, în diverse modalități. Una dintre ele este nevoia de tehnologie modernă, mai ales în aplicațiile sale militare și medicale.
Alta e că ei înșiși tind să fie indivizi moderni, și ca atare sunt mult mai impregnați de influența occidentală decât sunt pregătiți să recunoască. Astfel, atunci când ayatollahul Kho­mei­ni, mai tradițional decât majoritatea islamiștilor, a încercat să fondeze un guvern în exclusivitate pe principiile isla­mismului șiit, a sfârșit prin a realiza o republică bazată pe o constituție care reprezintă poporul prin inter­mediul unui parlament, care la rândul său este ales prin vot popular – fiecare din acestea fiind un concept occi­den­tal. Un alt exemplu de influență occi­den­tală este că vinerea, ziua care în islam este zi nu de odihnă, ci de adu­nare, este astăzi echivalentul musul­man al sabatului.
Similar, legile islamului nu se aplică tuturor celor care locuiesc pe teritoriul geografic al unui stat musulman, ci doar musulmanilor; islamiștii însă le consideră aplicabile teritorial (așa cum a descoperit un preot italian care locuia în Sudan, cu mult timp în urmă, atunci când a fost pedepsit pentru că deținea băuturi alcolice). Islamismul preia, așadar, nedeclarat, elemente occidentale, deși neagă că ar face acest lucru.  (V. M.)




Continuare în numărul viitor

Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 54

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: