Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Constituție și dialog politic

Arthur SUCIU

Repetatele crize constituționale, care au obligat Curtea Constituțională să suprainterpreteze legea fundamentală, au declanșat deja procesul de revizuire. Deocamdată însă asistăm la demonstrarea inconsistenței articolelor Constituției, fără să se facă pasul către o revizuire în Parlament. Și, chiar dacă acest pas ar fi făcut, lucrurile ar rămâne la fel fără restabilirea dialogului politic.



Începuturile crizei consti­tuțio­nale pot fi plasate în timpul man­datului de președinte al lui Emil Constantinescu. Între 1996 și 2000, conflictul dintre președinte și executiv a condus la adoptarea faimo­sului decret prezidențial, neconsti­tu­țional, de demitere a premierului Radu Vasile. Criza s-a făcut simțită din nou, între 2001 și 2004, ridicându-se pen­tru prima dată problema revizuirii Constituției. Tema de la care a plecat întreaga dezbatere era redefinerea funcției prezidențiale. Adrian Năstase, premierul de atunci, sugerase că, după încheierea mandatului lui Ion Iliescu, devenea necesară o reducere sem­nifi­cativă a rolului președintelui. Din cauza conflictului între Iliescu și Năstase, pro­blema relației președinte-premier a rămas nerezolvată (a fost adăugat un singur articol, prin care se interzice președintelui de a-l demite pe premier, trimitere la decretul lui Emil Constan­tinescu), iar revizuirea Constituției, în 2003, a vizat până la urmă cu totul alte teme.
Alegerile din 2004 s-au desfășurat în cadrele definite în 1991, atunci când președinte era tot Ion Iliescu. În locul acestuia, la Cotroceni a ajuns adver­sarul lui Adrian Năstase din campania electorală, Traian Băsescu. A devenit atunci evident că intenția fostului pre­mier, de a reduce prerogativele preșe­din­telui, fusese corectă politic și stra­tegic, iar cel care greșise și nu văzuse bine în viitor, opunându-se, era Ion Iliescu. Astfel, noul președinte a reluat tema revizuirii constituționale a relațiilor dintre președinte și premier, propunând de această dată întărirea puterii șefului statului.

Atentatul la Constituție

Spre deosebire de Adrian Năstase, care a cedat în fața lui Ion Iliescu, Traian Băsescu a făcut din modificarea Constituției o temă fundamentală a mandatului său. El a promis în cam­pa­nia electorală că va fi un „președinte-jucător”, adică va uza la maximum de prerogativele constituționale. Traian Băsescu și-a ținut promisiunile, sub acest aspect; mai mult, a început să forțeze limitele Constituției și să pre­tindă puteri sporite. În 2007, Parla­men­tul l-a suspendat din funcție pen­tru un dosar în care apăreau mai multe acuzații de încălcare a legii funda­men­tale. Curtea Constituțională, care s-a exprimat pe fond asupra acestui dosar, a decis însă că președintele nu-și depășise prerogativele. Argumentația Curții a contribuit în mod vădit la consolidarea statutului președintelui și asta fără să fi avut loc o revizuire a Constituției. Ea conține însă formulări hazardate și comentarii filosofice neuzuale, menite să ofere preșe­din­telui alibiuri și chiar pârghii noi pentru realizarea acțiunilor sale politice.
Au mai trecut totuși câteva luni până când expunerile de motive ale Curții Constituționale, în cazuri de conflicte declanșate de Traian Băses­cu, să fie contestate cu adevărat și să se observe caracterul lor uneori contradictoriu, ca și înclinația de a lua partea președintelui. Decizia Curții Constituționale, prin care s-a decis că șeful statului are dreptul de a refuza o singură dată numirea unui ministru, la propunerea premierului, a venit în contradicție cu afirmații anterioare ale Curții (în care se precizează că preșe­dintele nu are drept de veto) și a acordat suplimentar președintelui o nouă prerogativă.

Criza Curții Constituționale

De la dezbaterile din Adunarea Constituantă, la începutul anilor 1990, în România nu s-au mai abordat pro­bleme de ordin constituțional cu atâta pasiune ca în ultimii trei ani. Fundalul de analiză – o criză politică prelungită – nu a fost însă propice unei judecăți obiective. Constituția a fost citită și răs­citită, dar nu pentru a o înțelege mai bine, ci pentru a-i submina premisele. Carac­terul general al legii funda­men­tale a fost sancționt ca ambiguitate a legislatorului; de asemenea, inter­pre­tarea cu bună-credință, în spiritul legii, a fost înlocuită cu reducerea la absurd. A rezultat că legea nu este suficient de explicită și se pretează la înțelegeri subiective.
Marea problemă este însă în acest moment Curtea Constituțională, inter­pre­tul oficial al Constituției, ale cărei decizii au început să fie contestate pu­ternic. Prin nevoia de adăugare la textul constituțional și prin eviden­ție­rea unor contradicții în interpretare, Curtea a subminat, voluntar sau invo­luntar, textul actualei Constituții. Se poate astfel afirma că o nouă revizuire a legii fundamentale a și început, prin evidențierea inconsitenței acesteia. Acest lucru a fost posibil în primul rând din cauza conflictului politic, dar trebuie să fie remarcat că deciziile Curții au fost viciate de interesele personale ale unor membri ai Curții.

Dialogul ca obligație

De fiecare dată, probleme de ordin constituțional au apărut în relația dintre președinte și premier. După caz, președintele sau premierul s-a mani­festat cu mai mult aplomb, pretinzînd mai multă putere, ceea ce a condus la defectarea relațiilor (cazul Iliescu-Năs­tase) sau chiar la ruperea lor (cazul Bă­sescu-Tăriceanu). În momentul în care dialogul încetează, intervin proce­durile. Or, procedurile nu sunt deloc bine reglementate de textul constitu­țional. În realitate, ele nici nu trebuie să fie, căci legea fundamentală con­ține reglementări generale.
Dar chiar dacă ar exista explicații suplimentare, ele tot nu ar putea să conducă la identificarea unor soluții echitabile. Nu aceasta este calea, ci dialogul. Se presupune că președintele și primul ministru sunt două persoane responsabile, care nu sunt doar dispo­nibile către dialog, ci sunt și obligate la asta, indiferent dacă există sau nu există o prerogativă constituțională în acest sens. Ei sunt obligați, în calitate de guvernanți, să colaboreze pentru realizarea binelui public, independent de natura relațiilor personale.
Așadar, este posibil ca actuala Constituție să nu mai corespundă realităților, dar aceasta nu ar trebui să afecteze buna funcționare a institu­țiilor statului. Nu modificarea Consti­tu­ției este deci prioritatea, ci restabilirea dialogului politic.  (A. S.)

Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 54

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: