Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Kissinger

Acad. Mircea MALIȚA

Kissinger„De vreme ce cantitatea de informații disponibile tinde să fie mai mare decât capacitatea de a o evalua, s-a deschis o prăpastie între informație și cunoaștere și, chiar mai mult, între cunoaștere și înțelepciune”, scrie Kissinger în cartea sa care are subtitlul „Către diplomația secolului XXI”. Să-l privim în lumina celor trei categorii între care face distincții nete.



Informația nu este subestimată de Kissinger. La vârsta lui, care se apropie de 85 de ani, călătorește, se informează la fața locului, fie pe terasa vilei lui Putin la Moscova, ca în vara lui 2007, fie într-o sală de conferințe și dezbateri la București, ca în toamna lui 2007, fie într-un forum economic la Davos, în iarnă. Îl poți imagina ca având un radar virtual care mătură spațiul social, reți­nând din munții de zgură ai infor­ma­ției doar ceea ce este semnificativ pentru analiză și stimulator pentru gândire. Re­ține până și prejudecățile sau lo­zin­cile. Nu spunea Titulescu că în politică „până și legendele sunt fapte”? Dar, dacă pe planul informației facem cunoș­tință cu Kissinger aflat în dezbateri publice sau cercuri restrânse de experți, pe maestrul cunoașterii îl descoperim când citim cărțile sale, scoțând din raft „Diplomația”. Autorul s-a format prin cercetare riguroasă, începută cu o temă ce l-a atras din tine­rețe: Congresul de la Viena (1815) și sistemul internațional după Napo­leon. Se referea la o perioadă născută în inima Europei, foarte aproape de regiunea germanică natală. Kissinger trăiește intens și istoria vremii sale, refugiul din Europa, cel de-al doilea răz­boi mondial, urmările. Din cerce­tător care se distinge prin interesul istoric, nu tocmai răspândit la ame­ri­cani, devine expert în relațiile inter­na­ționale. Ce i-a oferit viața de cerce­tător? Rigoare în primul rând, un vast câmp de exersare a rațiunii, înainte ca ea să fie utilă în deciziile politice, și o deschidere spre etapa a treia a înțelepciunii.
Pe aceasta cred că o ilustrează cel mai bine. Kissinger e un înțelept. E ușor să recunoști un înțelept după felul în care se exprimă. Stilul său este lipsit de sentințe grave, de afirmații abso­lu­te, nu prea găsești cuvintele „tot­dea­u­na” sau „niciodată”, situațiile, chiar când sunt clare, pentru moment sunt mișcătoare. Dacă ar fi doar dina­mis­mul, astăzi uriaș, al mersului omenirii, complexitatea problemelor n-ar fi prea mare. Dar mai e și hazardul: întâm­pla­rea se adaugă mișcării. Pentru înțelept, prudența și măsura provin din straturi mai profunde decât stilul expresiilor. Este vorba de experiența de viață, bine filtrată și apoi sedimentată în scheme mintale nescrise. Tăblițe goale pentru cei care n-au trăit războaie, refugii, marginalizări, competiții grele, sfidări continue.
Voi recurge la un caz ilustrativ. Cărei școli teoretice de relații inter­na­ționale îi aparține Kissinger? De obicei e trecut la școala clasică „realistă”, de care ține și Machiavelli, conform căreia cheia înțelegerii și acțiunii este puterea suverană a statului. Dar iată că răs­pun­sul trebuie amendat. E foarte ade­vărat că în cariera sa de consilier suprem al președintelui Nixon și apoi ministru al afacerilor externe al celui mai puternic stat al lumii, s-a ocupat sub republicani cu folosirea puterii în urmărirea intereselor SUA, din care ambiția hegemoniei nu lipsea.
Dar iată-l în „Diplomația”, făcând elogiul wilsonianismului, adăugând interesele, valorile democratice pe care SUA le susțin în lume. Dar acesta este steagul liberalilor și democraților ca Brezinski și el înalt consilier al președintelui Carter. Concluzia sa de cu­nos­cător profund al istoriei ame­rica­ne este că de la începuturi tandemul interese/valori s-a instalat în politica externă americană ca o balanță în echilibru nestabil. „Dilema fundamen­ta­lă a omului de stat este crearea echilibrului între valori și interese și, ocazional, între pace și justiție. Diho­tomia postulată de mulți, între mo­ra­lita­te și interes, între idealism și realism, este unul dintre clișeele stan­dard ale dezbaterii contemporane referitoare la relațiile internaționale. De fapt nu este disponibilă o ase­me­nea alegere tăioasă. «Realis­mul» excesiv produce stagnare; idealismul excesiv conduce la cruciade și, în cele din urmă, la deziluzie.” Cine se uită la politica externă actuală a SUA reține uzul forței în promovarea intereselor sau năzuința declarată de a întări democrația în lume? În activitatea înțe­leptului în loc de sau/sau există și/și. Într-un eseu publicat la bicentenarul Constituției americane (1976), Kis­sin­ger scria: „America a fost cea mai efectivă pe plan internațional când noi am combinat tradițiile noastre idealiste cu cel pragmatice.”
Alt exemplu. Analiza „realistă” a poziției SUA pornește de la premisa că acest stat a atins o putere hegemonică concomitent cu o putere inegalată de unde cel mai simplu raționament că a doua trebuie să fie folosită pentru apărarea primeia. Kissinger, la fel, cre­de că aspirația hegemonică americană este îndreptățită. Dar (inevitabilul „dar” al înțelepților) scena lumii s-a schim­bat. Rolul economiei a crescut. Apar mari puteri capabile să conteste așezarea pe piedestal a uneia dintre ele. Așadar, dacă ai hegemonie trebuie să cauți s-o exerciți de o manieră nouă, mulțumindu-te cu rolul nominal și oficial de conducător (leadership), să fii unul dintr-o formațiune mai largă. Iată o problemă grea de politică exter­nă și înțeleptului îi plac problemele dificile. Kissinger analizează atent și mi­nu­țios problemele celorlalți compe­titori și enumeră sfidările la care ei fac față greu, dar încă să aspire la coroana unică?
Relația între economie și politică nu este doar de natură teoretică pen­tru Kissinger. După ce a ocupat funcții diplomatice oficiale, s-a mutat la New York unde a creat o consultanță frec­ventată mai ales de marile companii. Când i-am vizitat sediul, în 1984, mi se părea că sună telefonul: „Henry, nu vrei să ne ajuți. Am găsit zăcăminte impor­tante în Africa și vrem să facem o mare investiție acolo? E suficient de sigur sau nu, ce zice diplomatul?” Echi­pa pregătește un raport documentat și ușor asimilabil, cu hărți, grafice, schițe proiectabile pe ecranul sălii de consiliu și așteaptă un verdict da/nu de la preșe­dintele consultanței. Nu, zice acesta, și investiția nu va avea loc. Un cec substanțial va răsplăti efortul și cifrele lui vor depăși salariul anual al unui ministru.
Kissinger știe că în procesul globa­lizării, rolul acestor corporații va crește. Ele nu trebuie deranjate prin regle­mentări excesive. Capitalismul liber de piață rămâne cel mai eficient și până acum singurul instrument despre care știm cu certitudine că produce o creștere economică durabilă. „Dar” intervine și aici o nuanțare. „Există o versiune extremă a globalizării care afectează relațiile între sistemele politice și economice mondiale.” De aici grija pe care politicul trebuie să o aibă ca efectele economice să nu fie nocive. Intervenția guvernelor e tratată ca o răspundere normală pentru spri­jinitorul economiilor private, dovadă stingerea crizelor din anii 1990, stu­diate amănunțit. Că i se spune inter­ven­ționism nu supără. Bolile au nevoie de intervenția medicilor. Kissinger menține un optimism încrezător în viitorul economiei americane și crede că ea va surmonta crizele. De altfel, acest cuvânt nu inspiră groază sau temere cetățeanului american. Criza pare mai mult un ghiont sănătos care clatină structurile șubrede și face loc pentru altele mai bune.
Dar principala și nedezmințita idee a lui Kissinger este abordarea rațio­nală îmbinată cu lecția expe­rienței, mama înțelepciunii. Cum zicea Șun al lui Călinescu: „Înțeleptul șade senin și netulburat. Gong formidabil.”

Publicat în : Idei în mers de Mircea Malita  de la numărul 54

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: