Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

"Arhivele PCR reprezintă în continuare o miză publică" - Interviu cu Dorin Dobrincu

Arthur SUCIU

Dorin DobrincuDorin Dobrincu este director general al Arhivelor Naționale ale României din luna iulie 2007. Profesor asociat la Universitatea „A.I. Cuza” din Iași și cercetător la Institutul „A.D. Xenopol”, Dorin Dobrincu s-a confruntat adesea cu dificultățile cauzate de birocrația și de interesele nelegitime ale conducătorilor, de a pătrunde în Arhivele Naționale ale României. De aceea, primul lucru pe care l-a făcut o dată ce a preluat conducerea Arhivelor a fost să acorde accesul liber și nediscriminatoriu la toate documentele și în primul rând la cele ale Partidului Comunist Român.



Sunteți primul director al ANR care a acordat dreptul „egal și universal” la arhivele fostului PCR. De ce a durat 18 ani pentru ca acest lucru să devină posibil?
Arhivele Naționale ale României au constituit multă vreme, prea multă vre­me, un loc greu accesibil, greu per­meabil la schimbările care totuși, de bine, de rău, s-au produs în societatea românească după căderea regimului comunist. Și asta o cred toți sau în orice caz cei mai mulți dintre cei inte­resați de cercetarea istorică, în mod deosebit de istoria recentă. Din păcate, până în urmă cu un an nu a existat voința politică de a deschide aceste arhive. Aș vrea să spun însă un fapt cunoscut de cei atenți la viața noastră publică: voința politică nu ajunge pentru schimbarea unei instituții. E trist, dar constatăm că reformarea instituțiilor depinde încă foarte mult de voința celor care le administrează. Dacă aceștia vor să schimbe ceva, cu toate piedicile – și care nu sunt nici puține și nici mici, de la cele care țin de con­textul politic și până la cele care țin de cultura organizațională –, este posi­bil să reușească. Timp de aproape două decenii în postcomunism s-a mers pe un model de gândire autoritar, descendent direct al celui totalitar, în privința accesului la documentele deținute în arhivele publice, și nu doar la documentele create de fostul PCR, și anume restricționarea acestui acces prin manipularea Legii arhivelor în defavoarea cercetătorilor, monopolul unor arhiviști asupra documentelor pe care le aveau în administrare, selec­ta­rea „pe sprânceană” a unor persoane din afara Arhivelor care primeau și ele documente, în fapt manifestarea relați­ilor clanice care cuprindeau deopotrivă administratori de arhivă, istorici, uneori aceștia deținând funcții politice sau în instituții de prestigiu, jurnaliști ș.a.m.d. A fost vorba de un dispreț generalizat față de binele public. O instituție impor­tantă a statului român a fost astfel confiscată în beneficiul unor grupuri care aveau măcar secvențial interese comune.
Eu mi-am dorit o schimbare clară și totală față de modul în care este concepută, în care este administrată o instituție de acest gen și, desigur, cum interacționează cu publicul. Liberul acces la documente, nediscrimi­nato­riu, reprezintă probabil cea mai bună dovadă a acestei voințe de schimbare. Iar accesul la documentele comu­nis­mului era parte integrantă a acesteia, poate miezul ei. Însă sunt mult mai multe lucruri care s-au schimbat în bine în Arhivele Naționale în ultimele luni.

Este posibil ca foștii directori să fi încălcat legea arhivelor pentru a bloca accesul la arhive?
Nu m-aș pronunța abrupt în acest sens, dar cred că foștii directori nu au manifestat un interes real pentru deschiderea arhivelor pentru publicul interesat. De fapt, au interpretat legea, cu mici excepții, în defavoarea contri­buabilului român. În primul rând, după toate datele, concepțiile lor despre societate și despre instituții erau perimate, desprinse dintr-un alt timp. Și ei, ca și mulți arhiviști sau chiar istorici, nu considerau arhivele un bun public. Nu aș putea să spun altceva acum, la șapte luni de la momentul preluării responsabilităților adminis­tră­rii Arhivelor Naționale, când am aflat multe, foarte multe fapte petrecute în această instituție în istoria postbelică, mai puțin cunoscută marelui public, dar mai ales după 1989.
Știm cu toții că au existat în anii 1990-2000 numeroase nemulțumiri manifestate de cercetători la adresa fostelor conduceri ale Arhivelor față de accesul dificil la documentele deținute aici, față de condițiile improprii de studiu, parcă menținute astfel dinadins, față de tratarea cu dispreț a celor care treceau pragul instituției, față de rezistența generală la schimbare, mai ales în condițiile în care multe instituții românești dădeau semne pozitive în acest sens.

Ce conțin practic aceste arhive, cât sunt ele de consistente și de importante pentru cercetarea istorică?
Arhivele Partidului Comunist Ro­mân conțin documente create de dife­ritele secții ale partidului, de orga­nizațiile de masă controlate de acesta – mai precis de Uniunea Tine­retului Comunist, de Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România, de Institutul de Studii Istorice și Social Politice etc. În afară de acestea, în așa-numita Arhivă a CC al PCR există nume­roase documente create în perioa­da interbelică de diferite instituții ale statului român și care îndeosebi în primele două decenii ale regimului comunist au fost extrase din dosarele originale și reunite în colecții puse la dispoziția CC al PCR sau a Institutului de Istorie a Partidului. În total, documentele create de struc­tu­rile centrale ale PCR și ale organi­zațiilor amintite, aflate în depozitele centrale ale ANR, cuprind circa 5.000 de metri liniari, în vreme ce docu­mentele create de structurile locale ale partidului sau de structurile subor­do­nate conțin în fiecare direcție jude­țeană, în funcție și de mărime și importanța județului din punct de vedere demografic, economic sau cultural, în general între aproximativ 400 și 800 de metri liniari, uneori depășind sensibil cifra superioară. Sunt documente extrem de importante pentru cercetarea istorică, pentru reconstituirea de către istorici a acestui puzzle care este istoria noastră recentă, insuficient cunoscută în multe privințe sau total necunoscută pe multe paliere.

Există o miză publică a arhivelor PCR? Este posibil ca dosarele unor politicieni activi să apară în presă? Ar trebui deci să ne așteptăm la surprize în campania electorală?
Arhivele PCR au fost create de extinsa birocrație de partid și conțin informații diverse despre istoria României, începând din perioada interbelică și până în 1989. Aceste arhive sunt libere pentru cercetarea istorică, iar oricine este interesat de un subiect poate solicita consultarea dosarelor aflate în diverse fonduri în direcțiile teritoriale. Nu noi, cei care ges­tionăm aceste arhive, trebuie să de­cidem care documente create de fostul PCR se dau în cercetare și care nu.
Cercetătorii își fac propriile inves­tigații, în funcție de interesul tematic, și e responsabilitatea lor ce fac cu documentele, cu conținutul lor mai precis. Cu siguranță arhivele reprezintă în continuare o miză publică, de vreme ce mulți actori politici de prim rang și-au început cariera politică sau instituțională înainte de 1989. Însă eu nu am de unde să știu dacă vor exista surprize în campania electorală deter­minate de apariția dosarelor unor politicieni. Mai degrabă nu, dacă ne gândim că de opt luni de când s-au deschis aceste arhive, accesul fiind, repet, liber, nu s-a produs nici un cu­tremur în viața politică.
Dar o discuție onestă asupra trecutului acestei țări, inclusiv asupra trecutului celor care vor să joace un rol public, mi se pare nu doar normală, ci chiar o necesitate.
Așadar, arhiva CC al PCR e foarte importantă și cunoașterea ei are într-adevăr și o miză publică în contextul actual, însă nu cred că trebuie pierdut din vedere că varii cauze, uneori inte­re­se meschine, alteori lipsa de profe­sio­nalism, au afectat și inventarierea multor documente privind perioadele mai vechi, iar accesul s-a făcut și aici, nu de puține ori, în mod preferențial. Mai bine spun eu aceste fapte de altfel bine cunoscute de ani și ani de zile de arhiviști, ca și de istorici, unii dintre ei totuși nu foarte mulți, ridicând problema și public. A fost vorba de o situație inacceptabilă, care nu ne dorim să se mai repete în Arhivele Naționale.

Ce ați făcut pentru a ușura accesul la arhive?
În primul rând am accentuat în nenumărate rânduri că Arhivele Națio­nale reprezintă un bun public și că în baza acestui principiu instituția trebuie să privească spre cercetători și spre petenți, să-i trateze ca pe niște cetă­țeni. Existăm pentru public, nu pentru noi.
Am ușurat accesul publicului la documente, am refăcut regulamentul sălilor de studiu, am permis accesul cu mijloace tehnice moderne (laptop-uri și camere digitale) în sălile de studiu, unele dintre acestea au fost supuse reparațiilor, după o mult prea lungă așteptare, am început să aducem aparatură modernă (spre exemplu, după aproape o jumătate de secol am achiziționat aparate de citit microfilme noi), am lansat propriul website, deși acest lucru ar fi trebuit să se întâmple cu cel puțin un deceniu înainte, lucrăm la un proiect de informatizare, care să includă și digitalizarea unei părți cât mai importante a patrimoniului nostru arhivistic.
Este de bun simț să precizez că toate acestea nu le-am făcut sau nu le voi face de unul singur, ci cu ajutorul personalului care își desfășoară activitatea în Arhivele Naționale. Unii dintre oamenii din Arhive s-au implicat într-un mod remarcabil în acțiunea de reformare a instituției, oferind idei sau transpunându-le în practică, investind timp și energie. Toți aceștia merită și au parte de respectul meu, așa că nu mă sfiesc să o spun aici sau în altă parte.

Care este în prezent relația dintre ANR și CNSAS?
Relația dintre Arhivele Naționale ale României și Consiliul Național pen­tru Studierea Arhivelor Securității nu a fost grozavă până în urmă cu câteva luni. Și acest lucru nu trebuie uitat! Abia în primăvara anului 2006 Arhivele au predat CNSAS-ului un fond privind Direc­ția Generală a Securității Statului, pentru intervalul 1949-1966, cu între­ruperi, în total 18 metri liniari. Printr-un protocol recent încheiat între Minis­terul Internelor și Reformei Admi­nis­trative (cu implicarea directă a Arhi­velor Naționale) și CNSAS s-a regle­men­tat predarea către cea din urmă instituție a unor documente care intră sub incidența Legii 187/1999. În baza acestui protocol Arhivele Naționale mai au de predat la CNSAS diverse fonduri sau fragmente de fonduri create de fostele raioane de Securitate sau de alte structuri implicate în operațiuni de poliție politică. Cred că am reușit în ultimele șase luni normalizarea rapor­turilor dintre ANR și CNSAS, chiar dacă, îmi pare rău să o spun, am văzut multă neînțelegere, chiar obtuzitate inclusiv la oameni tineri din Arhive față de rezolvarea acestei probleme în litera și în spiritul legii.
Unii dintre ei s-au și grăbit să se pronunțe public, este adevărat că în spatele unei organizații nonguver­na­men­tale cu nume pompos, pentru preluarea Arhivei CNSAS de către ANR, aceasta chiar înainte ca soarta acestei instituții să se fi hotărât. Mi s-a părut destul de ciudat ca un ONG să profite de o anume ambiguitate abil și meschin întreținută pentru a se pronunța într-o problemă în care nu avea calitatea morală să o facă.

Ce veți face în plan legislativ pentru a îmbunătăți activitatea instituției și pentru a ajuta la dezvoltarea cercetării istoriei României?
Arhivele din România funcționează acum în baza Legii 16/1996, o lege criticată deopotrivă de cercetători, de petenți, dar și de instituții diverse. Schim­barea Legii arhivelor a fost o cerință a ultimilor ani, motiv pentru care s-au și realizat mai multe proiecte de îmbunătățire a actualei legi sau chiar de schimbare structurală. Noi am fă­cut în Arhivele Naționale, cu ajutorul Ministerului de Interne, al Ministerului Culturii și Cultelor, al unor universitari și al unor arhiviști din alte instituții, dar și cu consultarea unor ONG-uri, un pro­iect de lege care în acest moment se află în plin proces de avizare în ministerele competente, urmând să fie înaintat spre adoptare Executivului. După ce s-a aflat în dezbatere profe­sională, proiectul de lege a intrat de mai bine de o lună în dezbatere publică (este accesibil pe www.arhivelena­tio­nale.ro). Deja mai multe instituții publice sau organizații nonguver­na­mentale au trimis puncte de vedere asupra acestui proiect.
În această săptămână vom orga­niza și o dezbatere chiar la sediul Arhivelor Naționale, unde sperăm să reunim cât mai mulți participanți, iar discuția să fie una onestă și utilă. Adoptarea proiectului nostru de lege, într-un mod cât mai apropiat de filo­sofia sa, incluzând considerarea arhivelor ca bun public și accesul liber și egal la documente, nu va putea fi decât în beneficiul cercetătorilor, indi­ferent de perioada abordată de aceș­tia.
Ca direct responsabil de adminis­trarea Arhivelor Naționale și în această calitate, dincolo de specializarea mea profesională, îmi (re)afirm interesul pen­tru soarta cercetării istorice în ansamblul său. Cu alte cuvinte, nu îmi este indiferent ce se întâmplă în câmpul meu profesional. Dacă accesul la informație este permis istoricilor, acesta va fi un sprijin important pentru cercetarea istorică din România. În această privință, nu am nici cea mai mică îndoială.

Când credeți că arhivele PCR vor fi cunoscute în totalitate de istorici?
Procesul de cunoaștere este unul îndelungat, o știm bine, iar cunoaș­te­rea arhivelor PCR nu cred că face excepție. Așa că îmi este greu să fac o evaluare în sensul întrebării dumnea­voastră. Depinde de cât de mulți oameni vor fi implicați în cercetarea istoriei recente a României și de cât de serios vor lucra aceștia.
În acest moment există cercetători care lucrează asiduu în arhive, care își extrag informația istorică în primul rând din documente, dar există și istorici care scriu „cărți din cărți”, unii dintre ei trecând drept autorități în materie. Or, pentru scrierea istoriei noastre recente, alături de literatura de specialitate este necesar apelul masiv la sursele primare, la docu­men­te, dar și la mărturiile contemporanilor, fie că este vorba de jurnale, memorii sau istorie orală, la corespondența acestora etc.
În ceea ce mă privește, îmi doresc ca Arhivele Naționale să reușească într-un timp rezonabil, să zicem în doi ani, prelucrarea arhivelor PCR sau cel puțin a celei mai mari părți din aceste arhive. Aceasta ne-ar permite o cu­noaș­­tere mai bună, mai exactă și mai nuanțată a unui trecut care are o le­gă­tură directă și cu prezentul nostru.

Interviu realizat de Arthur SUCIU

Publicat în : Interviu  de la numărul 54

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: