Navigare

• Acasă
• Arhiva
• Cuvânt înainte
• Redacţia
• Distribuţie
• Secţiuni
  • Cover story
  • Editorial
  • Politica externa
  • Interviu
  • Politica interna
  • Economie
  • Idei în mers de Mircea Malita
  • Români în lume
  • Idei contemporane
  • Sanatate
  • Tehnologie
  • Ultimul cuvânt
  • Politici regionale
  • Mari corporatii
  • În lume
  • English
  • Scenarii 2030

Numerele anterioare

Lunile anterioare

Autor

Independenţa Kosovo şi cutia Pandorei

George ANGLIŢOIU

Mass-media internaţională abundă în ultima vreme în informaţii şi comentarii privind Kosovo şi viitorul său, respectiv interesele şi strategiile principalilor actori implicaţi. Astfel, ar mai fi ceva relevant de spus sau totul se rezumă doar la o chestiune de opţiune politică subiectivă? Parafrazându-l pe romancierul german Hermann Hesse, chestiunea kosovară apare a avea atributele unui “joc cu mărgele de sticlă” ale cărui mize directe sau implicite pot fi privite printr-un caleidoscop…

Judecata lui Solomon şi falimentul ONU

Regele-filosof al iudeilor a rămas în istorie şi printr-o judecată memorabilă într-un caz aparent banal. Două femei s-au prezentat în faţa judecăţii sale pentru a li se face dreptate în privinţa copilului pe care amândouă îl revendicau maternal. După ce le-a ascultat motivele, Solomon a luat decizia de a tăia în două copilul în cauză, urmând ca fiecare împricinată să primească o jumătate din acesta. Doar una din cele două femei a protestat, spunând că renunţă la plângerea sa doar să fie salvat copilul. Solomon a concluzionat, ca urmare, că ea este adevărata mamă. Doar o mamă ar putea la o adică să se sacrifice pentru binele copilului său. Impostoarea a fost desigur aspru pedepsită.
Dar ce relevanţă are această isto­rioară pentru chestiunea secesiunii Kosovo? Una simbolică, întrucât atât sârbii, cât şi albanezii se pretind a fi “părinţii” legitimi ai acestei construcţii geopolitice. Există însă un “Solomon” pe plan internaţional care să pronunţe judecata dreaptă şi necesară?
În perioada postbelică, gradul de maturitate şi raţionalitate al comu­ni­tă­ţii internaţionale s-a tradus în apariţia şi funcţionarea ONU. Având ca princi­pală menire asigurarea păcii şi a securităţii internaţionale, ONU trebuia să reprezinte acel for internaţional în care interesele de stat adverse să fie soluţionate prin negociere, adică prin mijloace paşnice. Dar cheia de boltă a securităţii comune, prefigurată încă de la finele primului război mondial de către preşedintele american Woodrow Wilson pentru ceea ce urma să fie Liga Naţiunilor, nu a funcţionat decât arareori în cazul ONU.
Astfel, una din primele situaţii în care ONU nu a contat a fost procla­marea independenţei Israelului şi recunoaşterea sa unilaterală de către SUA (1948). A fost semnalul urmat îndeaproape de aliaţi ai superputerii ame­ricane (de exemplu Iranul care votase împotriva Rezoluţiei 181 de partajare a Palestinei), recunoaşterea statalităţii israeliene de către ONU realizându-se ulterior prin politica diplo­matică a “paşilor mărunţi”. În istoria de peste 50 de ani a statului Israel, nenumărate au fost momentele în care SUA au blocat în Consiliul de Securitate rezoluţii defavorabile alia­tu­lui de la Tel Aviv, pentru ca în Adunarea Generală Washingtonul să se gă­seas­că în minoritate clară, alături de alte 3-4 insule din Pacific sau Caraibe, de partea cauzei sioniste. Diferenţa ele­mentară, dar decisivă o dă algoritmul ONU conform căruia rezoluţiile Consi­liului de Securitate (for executiv consti­tuit din 15 state, dintre care 5 cu statut permanent şi beneficiind de drept de veto) sunt obligatorii, în timp ce hotărârile Adunării Generale (acolo unde sunt reprezentate toate cele 192 de state-membre) au putere de reco­mandare.
Dar, dacă dosarul statalităţii Israelului s-a derulat la începuturile ONU şi ale Războiului Rece, cel koso­var are loc într-un moment în care ONU ar trebui să constituie “diferenţa spe­cifică” pe scena internaţională. Deşi Planul Ahtisaari realizat de emisarul omonim al ONU vorbea de o autonomie care să conducă spre independenţă doar în anumite condiţii, iar Consiliul de Securitate nu l-a aprobat (graţie/din cauza opoziţiei Rusiei în principal), albanezii din Kosovo nu s-au oprit să-şi proclame independenţa. Aceasta semnifică secesiunea pe timp de pace a unei părţi semnificative din teritoriul unui stat suveran, membru al ONU, fără acordul principalei organizaţii garante de pe scena internaţională a inviolabilităţii frontierelor.
Atitudinea unilaterală a Statelor Unite de recunoaştere a independenţei Kosovo corelată cu invazia Irakului, în pofida absenţei unui mandat inter­na­ţional adoptat sub egida ONU, sem­nifică falimentul acestui din urmă for. A nu se înţelege însă că falimentul ONU ar reprezenta neapărat un proces integralmente negativ.

Independenţa = panaceu universal?

Deceniul scurs între declanşarea acţiunilor de gherilă ale Armatei de Eliberare din Kosovo (KLA), 1998, şi ziua proclamării independenţei (17 februarie 2008) a fost caracterizat de facto în fosta provincie sârbească de preluarea controlului cotidian de către facţiunile armate albaneze, trans­for­mate în forţe autorizate de securitate după semnarea armistiţiului dintre NATO şi Iugoslavia regimului Miloşevici (iunie 1999).
Prin urmare, şi în pofida prezenţei pe teren a forţelor NATO (misiunea KFOR), a monitorilor şi a experţilor inter­naţionali din partea ONU şi a OSCE, Kosovo s-a transformat rapid într-o gaură neagră a Europei similară celei din Transnistria în termenii crimei organizate. Traficul de persoane, dro­gurile şi armele reprezintă ameninţări asimetrice la adresa securităţii inter­na­ţionale, liderii de la Priştina invocând lipsa statalităţii ca impediment major de soluţionare a lor.

Albania Mare

Independenţa Kosovo ridică un alt mare semn de întrebare. Ca produs al naţionalismului, nu kosovar (întrucât aşa ceva nu există), ci albanez, statul Kosovo nu are o identitate distinctă de cea a statului naţional albanez. Nu se pot aduce în discuţie argumente similare Germaniei, Austriei, Liechten­steinului şi unei părţi semnificative din Elveţia, acolo unde numitorul comun al limbii germane nu-l induce automat pe cel al naţiunii germane, ci dimpotrivă. Statalitatea seculară a fiecăreia dintre aceste entităţi este un argument istoric constitutiv al naţiunilor în cauză. De­sigur au existat rivalităţi, formule inte­gratoare prin forţă (cazurile Imperiului Habsburgic sau al Reich-ului nazist), dar naţiunea austriacă este distinctă de cea germană.
Nu acesta este însă specificul raportului Albania-Kosovo. Exemplul asemănător l-ar putea constitui relaţia moldovean-basarabean. Kosovo nu a avut nicicând în istorie statalitate proprie, aparţine de drept istoric Serbiei (prima formaţiune politică efectivă din acest spaţiu), iar din punct de vedere numeric albanezilor implan­taţi de către turci în zonă pentru a-i ţine sub control pe sârbii belicoşi.
Singurul impediment în calea constituirii Albaniei Mari îl reprezintă dorinţa liderilor actuali de la Priştina de a fi conducători de stat, nu doar şefi ai unei diviziuni administrativ-teritoriale. Steagurile fluturate de participanţii la evenimentele ocazionate de procla­ma­rea independenţei erau cele oficiale ale acvilei bicefale albaneze (similară de altfel celor austriacă, rusească ori sârbească), nu ale vreun simbol tipic kosovar. Balcanii, “butoiul cu pulbere” al Europei, au avut un “fitil” permanent în perioada modernă idealul statului mare.

Serbia mică

Laitmotivul clasic al celor două războaie mondiale a fost “să n-ai soarta Belgiei”. Dar la fel de bine ar fi putut fi Serbia în locul Belgiei. Puţini pot nega cu argumente neimplicarea serviciilor sârbeşti de securitate în asasinarea arhiducelui Franz Ferdi­nand la Sarajevo în 1914 (cauza ime­diată a primului război mondial). Stindardul naţionalist era atunci, cum este şi acum, legitimant în ochiii cona­ţionalilor. Ulterior, în 1941, Iugoslavia a fost atacată de către Hitler în contextul clasic al puzzle-ului geopolitic din zonă (imperialismul mussolinian, secesio­nis­­­mul croat, intervenţionismul ger­man) şi desfiinţată. Mai apoi, Tito va fi primul lider comunist care va intra în război rece fratricid cu Stalin. Au urmat războaiele de disoluţie ale Republicii Federative Socialiste Iugoslave, în urma cărora Slovenia şi Croaţia, Bosnia-Herţegovina şi Kosovo s-au desprins prin violenţă armată de Belgrad şi Serbia. Doar în cazul Mace­doniei şi Muntenegrului soluţia a fost una paşnică.
Serbia este în acest moment un stat fără ieşire la mare şi purtând povara post-Război Rece a înfrângerii şi izolării. Kosovo reprezintă o pierdere teritorială de 10.887 km² (12%), iar în termeni de populaţie de 1.900.000 (25%) dintre care aproximativ 5% sunt etnici sârbi. Pierderea istorico-culturală este greu de evaluat, Kosovo fiind considerat în imaginarul politic sârb leagănul statalităţii, eroismului şi orto­doxiei naţionale. O ironie a perioadei ar constitui-o faptul că în diferite sporturi atât individuale, cât şi la nivel de echipă, Serbia performează excep­ţional, sportul în genere fiind prac­tic sin­gurul ambasador reprezentativ al naţiunii sârbe.

Uniunea Europeană, faţă cu reacţiunea secesionist-naţionalistă

Statele-membre au dovedit şi în dosarul kosovar de ce pilonul doi (politica externă şi de securitate comună) rămâne în continuare “un pod prea îndepărtat”…
Şase state-membre (Spania, Ro­mâ­nia, Slovacia, Grecia, Cipru şi Bulgaria) s-au opus recunoaşterii de către Uniunea Europeană a indepen­denţei Kosovo, fiecare dintre acestea fiind interesate în a nu accepta posibile precedente pentru cauze secesioniste interne. Germania, adversar geopolitic tradiţional al Serbiei şi autor al recunoaşterii unilaterale a Sloveniei şi Croaţiei (1991), a fost unul din promotorii statalităţii kosovare şi din raţiuni de “îndiguire” a posibilităţilor de evoluţie a Serbiei.
Dar este o Serbie slăbită o garanţie pentru securitatea europeană? Comu­nitatea internaţională a trebuit să coa­biteze peste un deceniu cu un lider na­ţionalist ca Slobodan Miloşevici, fiind în continuare în căutarea altora doi, extremi de problematici şi inculpaţi pentru crime de război de către Tribunalul pentru fosta Iugoslavie, anume Radovan Karadzici (liderul sârbilor bosniaci) şi generalul Radko Mladici. Secesiunea Kosovo va ali­menta cu siguranţă cauza naţionalistă, anti-occidentală. Candidatura actua­lului lider naţionalist Tomislav Nikolici la preşedinţia Serbiei, clasat pe primul loc în primul tur de scrutin în recentele alegeri prezidenţiale, a generat o politică edulcorată de scurtă durată favorabilă Belgradului democratic. Olanda a blocat însă în ianuarie încheierea Acordului de stabilizare şi asociere cu Serbia, instrumentul de deschidere a uşilor candidaturii Belgradului la Uniunea Europeană. Învingător finalmente în alegeri, Boris Tadici nu beneficiază totuşi de majo­ri­tate parlamentară decât cu sprijinul actualului premier, dar rival, Vojislav Koştuniţa (liderul unui partid similar ca denominaţie celui al preşedintelui – Partidul Democratic din Serbia), adept al unei rezistenţe politice efective în faţa celor care recunosc Kosovo.
Desigur avem de-a face cu o “dilemă a prizonierului”. Cine face prima mutare prea generoasă riscă să piardă. Dar îşi poate permite Uniunea Europeană antagonizarea pe termen lung a Serbiei?
Cât timp un stat mare ca Spania va rezista presiunilor celorlaţi actori europeni majori şi ale SUA de a nu recunoaşte Kosovo, Uniunea Euro­peană nu va putea decide nimic privind statalitatea Kosovo. Ţara Bascilor şi Ciprul de Nord reprezintă subiecte sensibile pe agenda securităţii euro­pene. Da, dar similarităţi avem şi în cazul Tirolului de Sud sau al Irlandei de Nord, iar Italia, respectiv Marea Brita­nie au fost în primul val al recunoaşterii independenţei kosovare.
Nivelul de normalitate, echilibru şi autonomie politică atins în aceste din urmă două regiuni nu este însă un remediu suficient pentru cutia se­paratistă a Pandorei ce se va deschide atât în interiorul, cât şi la graniţele UE. Iata un exemplu: cum va gestiona UE pretenţiile secesioniste ale celor trei diviziuni teritorial-administrative din nordul Kosovo locuite în majoritate de sârbi? Le va interzice autodeter­mi­na­rea şi posibila unire cu Serbia?
Statele Unite ca principală forţă pe scena politică europeană
Episodul independenţei Kosovo arată continuitatea dominaţiei politico-diplomatice americane în Europa. Statele Unite au fost prima ţară care au afirmat justeţea cauzei KLA în 1998, iar acum au fost cea dintâi putere care au recunoscut statalitatea kosovară, impunând astfel ritmul. În plus, prece­dentul kosovar ar putea destabiliza conglomerate problematice cum ar fi Rusia (Cecenia şi celelalte republici caucaziene cu populaţie musulmană) sau China (Tibet, Taiwan sau Uigu­ristanul musulman).
Poziţia americană şubrezeşte de­cisiv, după cum indicam mai sus, şi relevanţa ONU. Critic constant al ineficienţei mecanismelor ONU, Statele Unite navighează în afara concertului atât de necesar al securităţii colective, justificările oficiale sau academice acuzând mari puteri problematice ca Rusia şi China pentru impasurile cvasi­permanente. Sunt însă de aşteptat abandonarea proiectului ONU şi o cam­panie diplomatică americană de amploare de promovare a unei noi formule de securitate colectivă?
După părerea autorului, răspunsul este negativ. Statelor Unite le serveşte ineficienţa ONU, dar neabandonarea sa, tocmai pentru a acţiona eficient, dar de o manieră unilaterală. “Sus­pec­ţii de serviciu”, Rusia şi China, şi ocazional Franţa vor reprezenta sufi­cien­te argumente pe atât de complicata scenă politică internă pentru a promova unilateral voinţa SUA în lume. Un nou proiect de securitate colectivă ar implica pe termen scurt un tipar similar ONU, deci un previzibil eşec diplomatic american pe care Washingtonul evident nu şi-l doreşte. Să ne aşteptăm la un ONU de tip nou doar în cazul unei noi conflagraţii de proporţii.

România europeană şi la ea acasă

Practic singurul subiect în care România a reuşit să aibă o poziţie pe cont propriu de la aderare încoace este chestiunea independenţei Kosovo, cu limite însă.
România a sprijinit campania NATO împotriva Iugoslaviei din 1999. Câţiva ani înainte, autorităţile de la Bucureşti permiseseră în clandestinitate spriji­ni­rea Iugoslaviei confruntată cu em­bar­goul internaţional. Acum spriji­nim Serbia.
Politica externă românească “de a împăca şi capra, şi varza” poate fi definită de diplomaţii de la Bucureşti ca “arta echilibrului”, dar în acelaşi timp poate semnaliza o funciară lipsă de viziune strategică. Găunoşenia biro­cratică din aria politicii externe se vă­deşte o dată în plus. O analiză atentă a declaraţiilor celor două palate indică oscilaţii şi dă frisoane celor care urmăresc nu doar bâlciul orgoliilor politice dâmboviţene, ci şi soarta ţării lor.
Justificarea primară pentru nere­cu­noaşterea independenţei kosovare o constituie teama de separatismul maghiaro-secuiesc. Liderii naţionalişti ai minorităţii maghiare vor face tot posibilul să augmenteze precedentul kosovar, dar vor găsi insurmontabile două probleme. Prima o constituie aşezarea geografică în centrul României, iar cea de-a doua o reprezintă Tratatul bilateral de bună vecinătate care consacră pe timp de pace graniţele româno-maghiare. Neputând obţine potul cel mare, adepţii secesionismului maghiar vor milita pentru gradul “sublim” de auto­nomie din Ţara Secuilor.
Independenţa Kosovo a plecat de la activarea KLA. Politicienii maghiari-cetăţeni români nu-şi pot permite iraţionalitatea de a încuraja şi de a se asocia cu un demers similar. Autonomia este un obiectiv imperios pe tot cuprinsul României, dar autonomia de grup etnic este o vină pe care lideri politici ce îmbrăţişează retoric democraţia liberală şi beneficiile capitalismului nu au voie să şi-o asume. Imaginaţi-vă aşa ceva în Corsica…

Publicat în : Politica externa  de la numărul 54

Comentarii

Număr curent

Linkuri

• Proceduri, instructiuni, fise de post
• Virginia MIRCEA
• Gabriela Ioniţă
• Andreea VASS

Semnal editorial

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009 În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodeşte ca fiinţă, ca neam, dar şi cu FRUMU­SEŢEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi şi gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de laşităţi, inerţii, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibraţia ver­su­rilor, directeţea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niştea cea bună”, cum ar spune Sfin­ţii Părinţi. Citeşti în revolta şi durerea poetei un mănunchi admirabil de calităţi: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalităţii şi, mai ales, o inimă creştină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până şi-n visele lui, dar şi pentru copilul din Gaza, cu sufletul şi trupul chircite sub şenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viaţa lui, ale unui „război-viaţă”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâşiat. Şi toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esenţa lacrimii creştine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Login: