Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Independența Kosovo și cutia Pandorei

George ANGLIȚOIU

Mulțimea sărbătorind victoriaMass-media internațională abundă în ultima vreme în informații și comentarii privind Kosovo și viitorul său, respectiv interesele și strategiile principalilor actori implicați. Astfel, ar mai fi ceva relevant de spus sau totul se rezumă doar la o chestiune de opțiune politică subiectivă? Parafrazându-l pe romancierul german Hermann Hesse, chestiunea kosovară apare a avea atributele unui “joc cu mărgele de sticlă” ale cărui mize directe sau implicite pot fi privite printr-un caleidoscop…



Judecata lui Solomon și falimentul ONU

Regele-filosof al iudeilor a rămas în istorie și printr-o judecată memorabilă într-un caz aparent banal. Două femei s-au prezentat în fața judecății sale pentru a li se face dreptate în privința copilului pe care amândouă îl revendicau maternal. După ce le-a ascultat motivele, Solomon a luat decizia de a tăia în două copilul în cauză, urmând ca fiecare împricinată să primească o jumătate din acesta. Doar una din cele două femei a protestat, spunând că renunță la plângerea sa doar să fie salvat copilul. Solomon a concluzionat, ca urmare, că ea este adevărata mamă. Doar o mamă ar putea la o adică să se sacrifice pentru binele copilului său. Impostoarea a fost desigur aspru pedepsită.
Dar ce relevanță are această isto­rioară pentru chestiunea secesiunii Kosovo? Una simbolică, întrucât atât sârbii, cât și albanezii se pretind a fi “părinții” legitimi ai acestei construcții geopolitice. Există însă un “Solomon” pe plan internațional care să pronunțe judecata dreaptă și necesară?
În perioada postbelică, gradul de maturitate și raționalitate al comu­ni­tă­ții internaționale s-a tradus în apariția și funcționarea ONU. Având ca princi­pală menire asigurarea păcii și a securității internaționale, ONU trebuia să reprezinte acel for internațional în care interesele de stat adverse să fie soluționate prin negociere, adică prin mijloace pașnice. Dar cheia de boltă a securității comune, prefigurată încă de la finele primului război mondial de către președintele american Woodrow Wilson pentru ceea ce urma să fie Liga Națiunilor, nu a funcționat decât arareori în cazul ONU.
Astfel, una din primele situații în care ONU nu a contat a fost procla­marea independenței Israelului și recunoașterea sa unilaterală de către SUA (1948). A fost semnalul urmat îndeaproape de aliați ai superputerii ame­ricane (de exemplu Iranul care votase împotriva Rezoluției 181 de partajare a Palestinei), recunoașterea statalității israeliene de către ONU realizându-se ulterior prin politica diplo­matică a “pașilor mărunți”. În istoria de peste 50 de ani a statului Israel, nenumărate au fost momentele în care SUA au blocat în Consiliul de Securitate rezoluții defavorabile alia­tu­lui de la Tel Aviv, pentru ca în Adunarea Generală Washingtonul să se gă­seas­că în minoritate clară, alături de alte 3-4 insule din Pacific sau Caraibe, de partea cauzei sioniste. Diferența ele­mentară, dar decisivă o dă algoritmul ONU conform căruia rezoluțiile Consi­liului de Securitate (for executiv consti­tuit din 15 state, dintre care 5 cu statut permanent și beneficiind de drept de veto) sunt obligatorii, în timp ce hotărârile Adunării Generale (acolo unde sunt reprezentate toate cele 192 de state-membre) au putere de reco­mandare.
Dar, dacă dosarul statalității Israelului s-a derulat la începuturile ONU și ale Războiului Rece, cel koso­var are loc într-un moment în care ONU ar trebui să constituie “diferența spe­cifică” pe scena internațională. Deși Planul Ahtisaari realizat de emisarul omonim al ONU vorbea de o autonomie care să conducă spre independență doar în anumite condiții, iar Consiliul de Securitate nu l-a aprobat (grație/din cauza opoziției Rusiei în principal), albanezii din Kosovo nu s-au oprit să-și proclame independența. Aceasta semnifică secesiunea pe timp de pace a unei părți semnificative din teritoriul unui stat suveran, membru al ONU, fără acordul principalei organizații garante de pe scena internațională a inviolabilității frontierelor.
Atitudinea unilaterală a Statelor Unite de recunoaștere a independenței Kosovo corelată cu invazia Irakului, în pofida absenței unui mandat inter­na­țional adoptat sub egida ONU, sem­nifică falimentul acestui din urmă for. A nu se înțelege însă că falimentul ONU ar reprezenta neapărat un proces integralmente negativ.

Independența = panaceu universal?

Deceniul scurs între declanșarea acțiunilor de gherilă ale Armatei de Eliberare din Kosovo (KLA), 1998, și ziua proclamării independenței (17 februarie 2008) a fost caracterizat de facto în fosta provincie sârbească de preluarea controlului cotidian de către facțiunile armate albaneze, trans­for­mate în forțe autorizate de securitate după semnarea armistițiului dintre NATO și Iugoslavia regimului Miloșevici (iunie 1999).
Prin urmare, și în pofida prezenței pe teren a forțelor NATO (misiunea KFOR), a monitorilor și a experților inter­naționali din partea ONU și a OSCE, Kosovo s-a transformat rapid într-o gaură neagră a Europei similară celei din Transnistria în termenii crimei organizate. Traficul de persoane, dro­gurile și armele reprezintă amenințări asimetrice la adresa securității inter­na­ționale, liderii de la Priștina invocând lipsa statalității ca impediment major de soluționare a lor.

Albania Mare

Independența Kosovo ridică un alt mare semn de întrebare. Ca produs al naționalismului, nu kosovar (întrucât așa ceva nu există), ci albanez, statul Kosovo nu are o identitate distinctă de cea a statului național albanez. Nu se pot aduce în discuție argumente similare Germaniei, Austriei, Liechten­steinului și unei părți semnificative din Elveția, acolo unde numitorul comun al limbii germane nu-l induce automat pe cel al națiunii germane, ci dimpotrivă. Statalitatea seculară a fiecăreia dintre aceste entități este un argument istoric constitutiv al națiunilor în cauză. De­sigur au existat rivalități, formule inte­gratoare prin forță (cazurile Imperiului Habsburgic sau al Reich-ului nazist), dar națiunea austriacă este distinctă de cea germană.
Nu acesta este însă specificul raportului Albania-Kosovo. Exemplul asemănător l-ar putea constitui relația moldovean-basarabean. Kosovo nu a avut nicicând în istorie statalitate proprie, aparține de drept istoric Serbiei (prima formațiune politică efectivă din acest spațiu), iar din punct de vedere numeric albanezilor implan­tați de către turci în zonă pentru a-i ține sub control pe sârbii belicoși.
Singurul impediment în calea constituirii Albaniei Mari îl reprezintă dorința liderilor actuali de la Priștina de a fi conducători de stat, nu doar șefi ai unei diviziuni administrativ-teritoriale. Steagurile fluturate de participanții la evenimentele ocazionate de procla­ma­rea independenței erau cele oficiale ale acvilei bicefale albaneze (similară de altfel celor austriacă, rusească ori sârbească), nu ale vreun simbol tipic kosovar. Balcanii, “butoiul cu pulbere” al Europei, au avut un “fitil” permanent în perioada modernă idealul statului mare.

Serbia mică

Laitmotivul clasic al celor două războaie mondiale a fost “să n-ai soarta Belgiei”. Dar la fel de bine ar fi putut fi Serbia în locul Belgiei. Puțini pot nega cu argumente neimplicarea serviciilor sârbești de securitate în asasinarea arhiducelui Franz Ferdi­nand la Sarajevo în 1914 (cauza ime­diată a primului război mondial). Stindardul naționalist era atunci, cum este și acum, legitimant în ochiii cona­ționalilor. Ulterior, în 1941, Iugoslavia a fost atacată de către Hitler în contextul clasic al puzzle-ului geopolitic din zonă (imperialismul mussolinian, secesio­nis­­­mul croat, intervenționismul ger­man) și desființată. Mai apoi, Tito va fi primul lider comunist care va intra în război rece fratricid cu Stalin. Au urmat războaiele de disoluție ale Republicii Federative Socialiste Iugoslave, în urma cărora Slovenia și Croația, Bosnia-Herțegovina și Kosovo s-au desprins prin violență armată de Belgrad și Serbia. Doar în cazul Mace­doniei și Muntenegrului soluția a fost una pașnică.
Serbia este în acest moment un stat fără ieșire la mare și purtând povara post-Război Rece a înfrângerii și izolării. Kosovo reprezintă o pierdere teritorială de 10.887 km² (12%), iar în termeni de populație de 1.900.000 (25%) dintre care aproximativ 5% sunt etnici sârbi. Pierderea istorico-culturală este greu de evaluat, Kosovo fiind considerat în imaginarul politic sârb leagănul statalității, eroismului și orto­doxiei naționale. O ironie a perioadei ar constitui-o faptul că în diferite sporturi atât individuale, cât și la nivel de echipă, Serbia performează excep­țional, sportul în genere fiind prac­tic sin­gurul ambasador reprezentativ al națiunii sârbe.

Uniunea Europeană, față cu reacțiunea secesionist-naționalistă

Statele-membre au dovedit și în dosarul kosovar de ce pilonul doi (politica externă și de securitate comună) rămâne în continuare “un pod prea îndepărtat”…
Șase state-membre (Spania, Ro­mâ­nia, Slovacia, Grecia, Cipru și Bulgaria) s-au opus recunoașterii de către Uniunea Europeană a indepen­denței Kosovo, fiecare dintre acestea fiind interesate în a nu accepta posibile precedente pentru cauze secesioniste interne. Germania, adversar geopolitic tradițional al Serbiei și autor al recunoașterii unilaterale a Sloveniei și Croației (1991), a fost unul din promotorii statalității kosovare și din rațiuni de “îndiguire” a posibilităților de evoluție a Serbiei.
Dar este o Serbie slăbită o garanție pentru securitatea europeană? Comu­nitatea internațională a trebuit să coa­biteze peste un deceniu cu un lider na­ționalist ca Slobodan Miloșevici, fiind în continuare în căutarea altora doi, extremi de problematici și inculpați pentru crime de război de către Tribunalul pentru fosta Iugoslavie, anume Radovan Karadzici (liderul sârbilor bosniaci) și generalul Radko Mladici. Secesiunea Kosovo va ali­menta cu siguranță cauza naționalistă, anti-occidentală. Candidatura actua­lului lider naționalist Tomislav Nikolici la președinția Serbiei, clasat pe primul loc în primul tur de scrutin în recentele alegeri prezidențiale, a generat o politică edulcorată de scurtă durată favorabilă Belgradului democratic. Olanda a blocat însă în ianuarie încheierea Acordului de stabilizare și asociere cu Serbia, instrumentul de deschidere a ușilor candidaturii Belgradului la Uniunea Europeană. Învingător finalmente în alegeri, Boris Tadici nu beneficiază totuși de majo­ri­tate parlamentară decât cu sprijinul actualului premier, dar rival, Vojislav Koștunița (liderul unui partid similar ca denominație celui al președintelui – Partidul Democratic din Serbia), adept al unei rezistențe politice efective în fața celor care recunosc Kosovo.
Desigur avem de-a face cu o “dilemă a prizonierului”. Cine face prima mutare prea generoasă riscă să piardă. Dar își poate permite Uniunea Europeană antagonizarea pe termen lung a Serbiei?
Cât timp un stat mare ca Spania va rezista presiunilor celorlați actori europeni majori și ale SUA de a nu recunoaște Kosovo, Uniunea Euro­peană nu va putea decide nimic privind statalitatea Kosovo. Țara Bascilor și Ciprul de Nord reprezintă subiecte sensibile pe agenda securității euro­pene. Da, dar similarități avem și în cazul Tirolului de Sud sau al Irlandei de Nord, iar Italia, respectiv Marea Brita­nie au fost în primul val al recunoașterii independenței kosovare.
Nivelul de normalitate, echilibru și autonomie politică atins în aceste din urmă două regiuni nu este însă un remediu suficient pentru cutia se­paratistă a Pandorei ce se va deschide atât în interiorul, cât și la granițele UE. Iata un exemplu: cum va gestiona UE pretențiile secesioniste ale celor trei diviziuni teritorial-administrative din nordul Kosovo locuite în majoritate de sârbi? Le va interzice autodeter­mi­na­rea și posibila unire cu Serbia?
Statele Unite ca principală forță pe scena politică europeană
Episodul independenței Kosovo arată continuitatea dominației politico-diplomatice americane în Europa. Statele Unite au fost prima țară care au afirmat justețea cauzei KLA în 1998, iar acum au fost cea dintâi putere care au recunoscut statalitatea kosovară, impunând astfel ritmul. În plus, prece­dentul kosovar ar putea destabiliza conglomerate problematice cum ar fi Rusia (Cecenia și celelalte republici caucaziene cu populație musulmană) sau China (Tibet, Taiwan sau Uigu­ristanul musulman).
Poziția americană șubrezește de­cisiv, după cum indicam mai sus, și relevanța ONU. Critic constant al ineficienței mecanismelor ONU, Statele Unite navighează în afara concertului atât de necesar al securității colective, justificările oficiale sau academice acuzând mari puteri problematice ca Rusia și China pentru impasurile cvasi­permanente. Sunt însă de așteptat abandonarea proiectului ONU și o cam­panie diplomatică americană de amploare de promovare a unei noi formule de securitate colectivă?
După părerea autorului, răspunsul este negativ. Statelor Unite le servește ineficiența ONU, dar neabandonarea sa, tocmai pentru a acționa eficient, dar de o manieră unilaterală. “Sus­pec­ții de serviciu”, Rusia și China, și ocazional Franța vor reprezenta sufi­cien­te argumente pe atât de complicata scenă politică internă pentru a promova unilateral voința SUA în lume. Un nou proiect de securitate colectivă ar implica pe termen scurt un tipar similar ONU, deci un previzibil eșec diplomatic american pe care Washingtonul evident nu și-l dorește. Să ne așteptăm la un ONU de tip nou doar în cazul unei noi conflagrații de proporții.

România europeană și la ea acasă

Practic singurul subiect în care România a reușit să aibă o poziție pe cont propriu de la aderare încoace este chestiunea independenței Kosovo, cu limite însă.
România a sprijinit campania NATO împotriva Iugoslaviei din 1999. Câțiva ani înainte, autoritățile de la București permiseseră în clandestinitate spriji­ni­rea Iugoslaviei confruntată cu em­bar­goul internațional. Acum spriji­nim Serbia.
Politica externă românească “de a împăca și capra, și varza” poate fi definită de diplomații de la București ca “arta echilibrului”, dar în același timp poate semnaliza o funciară lipsă de viziune strategică. Găunoșenia biro­cratică din aria politicii externe se vă­dește o dată în plus. O analiză atentă a declarațiilor celor două palate indică oscilații și dă frisoane celor care urmăresc nu doar bâlciul orgoliilor politice dâmbovițene, ci și soarta țării lor.
Justificarea primară pentru nere­cu­noașterea independenței kosovare o constituie teama de separatismul maghiaro-secuiesc. Liderii naționaliști ai minorității maghiare vor face tot posibilul să augmenteze precedentul kosovar, dar vor găsi insurmontabile două probleme. Prima o constituie așezarea geografică în centrul României, iar cea de-a doua o reprezintă Tratatul bilateral de bună vecinătate care consacră pe timp de pace granițele româno-maghiare. Neputând obține potul cel mare, adepții secesionismului maghiar vor milita pentru gradul “sublim” de auto­nomie din Țara Secuilor.
Independența Kosovo a plecat de la activarea KLA. Politicienii maghiari-cetățeni români nu-și pot permite iraționalitatea de a încuraja și de a se asocia cu un demers similar. Autonomia este un obiectiv imperios pe tot cuprinsul României, dar autonomia de grup etnic este o vină pe care lideri politici ce îmbrățișează retoric democrația liberală și beneficiile capitalismului nu au voie să și-o asume. Imaginați-vă așa ceva în Corsica…

Publicat în : Politica externa  de la numărul 54

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: