Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Odiseea Codului de procedură penală

Radu CUCUTĂ

În cartea a XII-a a poemului homeric Odiseea, eroul este forțat să treacă prin strâmtoarea ce desparte cei doi monștri mitici – Scylla și Caribda. Cerând sfatul lui Circe, aceasta îi arată că cea mai fericită soluție, în afară de distrugerea navei, este traversarea rapidă a strâmtorii, cu prețul pierderii vieții a șase dintre tovarăși. La întrebarea dacă există alternativă, Circe îi arată că prețul ezitării este reprezentat de distrugerea navei și de moartea tuturor marinarilor.

Metafora opțiunii imposibile este relevantă pentru Co­dul de procedură penală din mai multe motive. Pe de o parte, pen­tru că redactarea acestui act a fost un drum cu multe întâmplări mai mult sau mai puțin fericite – dezbateri în co­misii, redactarea proiectelor, amen­da­rea vechii variante, fără a se atinge punc­tul final al procesului legislativ. In­clu­siv noua variantă anunțată de mi­nis­trul Chiuariu este departe de imple­mentarea și aplicarea directă în cadrul instanțelor, fiind nevoită să treacă de furcile caudine ale dezbaterilor din comisiile și din plenul Parlamentului.
În al doilea rând, ezitările și ma­nie­ra de redactare a Codului sunt similare ezitării lui Odiseu în fața opțiunii impo­sibile. Codul de procedură penală încearcă să rezolve multe probleme just constatate de minister în practica instanțelor judecătorești. Cu toate aces­tea, marea problemă este repre­zen­tată – ca de cele mai multe ori – de încercarea de căutare a soluțiilor idea­le.
În analiza sistemelor de vot, există o teorie (transformată de-a lungul tim­pu­lui într-o veritabilă axiomă). Teoria imposibilității lui Arrow statuează că, date fiind o serie de condiții minimale pe care un sistem de vot trebuie să le satisfacă, nu există nici un sistem ca­pa­bil să realizeze aceste sarcini. Trans­latând această concluzie în procesul elaborării legilor, nu putem deduce de­cât că nu există legi perfecte și că aria opțiunilor pe care le avem la îndemână este limitată.
Or, codul de procedură penală pre­zentat de ministrul Justiției se află în acest punct extrem de dificil al alter­na­tivelor imposibile. Una dintre preve­de­ri­le-cheie este reprezentată de identifi­ca­rea legitimă a problemelor care afectează sistemul judiciar.
În enu­me­ra­rea ministrului, acestea sunt repre­zentate de „supraîncărcarea parchetelor și instanțelor”; „durata exce­sivă a procedurilor”; „deschiderea unor proceduri abuzive”; „tergiversarea nejustificată a cauzelor”; „nefina­liza­rea dosarelor din motive procedurale”.
Se poate observa chiar și la acest nivel eterna dilemă a cadrului institu­țio­nal românesc: remedierea proble­me­lor ce țin de eficiența instituțiilor (cri­teriul informal) este realizată prin modificări aduse la nivel formal. Cu alte cuvinte, problemele identificate de ministru sunt reale. Ele nu țin însă nea­părat de nivelul instituțional, cu a cărui supervizare oficialul este însărcinat.
Astfel, supraîncărcarea parchetelor și instanțelor ține pe de o parte de lipsa de personal din aceste instituții, dar și de numărul mare de cauze pe care cetățenii țin să le aducă în fața lor. Ambele probleme sunt informale și nu țin obligatoriu de corectitudinea sau for­ma dispozițiilor legale.
În același timp, durata excesivă a proceselor depinde și de standardele de pregătire a personalului (la fel cum este o consecință indirectă a lipsei de magistrați din instanțe sau din par­che­te).
În ceea ce privește celelalte trei cau­ze, nu putem decât să constatăm că abuzul în serviciu (chiar și al magis­traților) constituie o infracțiune, la fel cum tergiversarea nejustificată poate fi sancționată prin practica internă a parchetelor și instanțelor (la urma-ur­mei, conducătorii acestor structuri au o responsabilitate de management extrem de importantă).
Cât despre nefinalizarea dosarelor din motive procedurale, discuția este mai lungă. Pe de o parte, este discu­ta­bil ce înseamnă nefinalizarea dosa­relor. Dacă ministrul se referă la respin­­gerea acestora de către instanțe sau la pronunțarea unei soluții defa­vo­rabile Ministerului Public în baza unei element procedural, cu greu putem considera că dosarele sunt nefina­liza­te. Ele sunt soluționate – corectitu­di­nea soluției este stabilită de instanță, iar erorile comise de către una dintre părți (ne interesează bineînțeles rolul procurorilor) este și ea sancționabilă (prin politica de personal din sistemul judiciar și prin rolul conducătorilor din aceste foruri).
Mai mult, existența unor motive procedurale la baza deciziilor nu este neapărat un semnal negativ, ci o de­mons­trație a faptului că litera legii este luată în considerare (iar un sistem judi­ciar corect este unul care nu descon­si­deră procedurile, care au rolul de a apă­ra un interes public). Iar, dacă do­sa­rele la care se referă ministrul sunt pur și simplu în desfășurare de mai mul­tă vreme, atunci cei implicați în Justi­ție au permanent la îndemână mijloa­cele necesare pentru a impul­sio­na continuarea procesului.
Această obsesie a soluționării cauzelor (care nu este proprie numai ministrului, să ne amintim de momen­tele în care voci din media sau din poli­tică cereau ca dovadă a funcționării sistemului juridic „condamnări”) are un efect negativ dublu: pe de o parte, pentru că se formează tendința de a considera că un proces corect este cel în care avem de-a face cu condamnări (și nu și cu achitări); pe de altă parte, pentru că prezumția de nevinovăție se transformă din principiu într-o chichiță procedurală prin care avocații bogați și pricepuți dau cu tifla poporului însetat de justiție.
Un alt element extrem de contro­ver­sat din proiectul Codului de procedură penală este reprezentat de „regândirea soluțiilor de neurmărire penală”. Astfel, în viziunea noilor dispo­ziții, apar soluții alternative: procurorul care renunță la urmărire aplicând sau nu soluții alternative. Pentru a nu mai aglomera instanța, această decizie va fi supusă unei „proceduri de cameră preliminară”, care va confirma sau nu legalitatea demersului întreprins de procuror.
În acest context, prevederile Co­du­lui au în vedere că pedepsele trebuie să fie proporționale cu faptele de gravitate redusă consemnate, precum și că în fața instanței nu vor mai fi aduse decât faptele a căror discutare este impusă de „interesul public” ce justifică anchetarea și judecarea lor. În același timp, restituirea dosarului este eliminată (acest nivel intermediar pe care noul Cod îl statuează ar trebui să prevină intervenția viciilor de legalitate în elaborarea actului de urmărire penală).
În acest punct, sunt necesare mai multe observații. Pe de o parte, inten­ți­ile ambițioase ale proiectului intră într-o logică autoreferențială care ar trebui evitată. Astfel, urmărirea penală și con­dam­narea infracțiunilor sunt deter­mi­nate prin lege. Legea incriminează anumite fapte penale și leagă de ele pro­ducerea de efecte juridice, în baza axiomei că producerea lor are con­se­cințe grave la nivelul interesului public. Cu alte cuvinte, prevenirea și incri­mi­narea infracțiunilor sunt probleme de interes public. În afara dispozițiilor legale care consacră aceste valori nu exis­tă fapte de gravitatea celor care atrag incidența legii penale.
Astfel, infracțiunile prevăzute de le­gea penală sunt suficient de grave pentru a fi pedepsite și suficient de peri­culoase pentru a aduce atingere interesului public. Existența unei duble interpretări – a legii prin judecător și a pro­curorului – este de fapt un truism, pen­tru că ea este consacrată și de actualul sistem – dacă fapta nu are carac­teristicile cerute de legea penală, ea nu este pedepsită (sau nu este adusă în fața instanței de către procuror).
Mai mult, același truism poate fi evi­dențiat și în cazul respingerii dosa­ru­lui – este mutat doar nivelul filtru­lui judiciar de la instanța propriu-zisă la cea de cameră preliminară, care execută aceleași operațiuni și degre­vează instanța propriu-zisă de sarcina lor.
Or, prin acest sistem, problemele de ansamblu nu sunt modificate. Da, tribunalul și judecătoria nu mai au de-a face cu numeroase sesizări și nu se mai pronunță ele însele asupra lega­lității actului de urmărire penală. Dar instanța de cameră preliminară da. Astfel, este creat un nou filtru judiciar, care dublează instituțiile deja existente și care preia asupra sa supraa­glo­me­rarea care exista anterior.
În condițiile în care se constată lipsa de personal din instanțe și deficiențe de pregătire, perspectivele unor noi structuri instituționale de acest fel nu sunt neapărat pozitive. Pen­tru că proiectul Codului de proce­dură penală consacră și judecătorul de libertăți (cel care se pronunță asupra măsurilor de limitare a drepturilor și libertăților individuale, în cazul ares­tu­lui, interdicțiilor, percheziției sau supra­ve­gherii tehnice), pe lângă cel de ca­meră preliminară.
Sunt create astfel două noi filtre judiciare, care ar trebui, în baza crite­ri­ilor de eficiență enunțate de ministru, să scurteze durata procesului, să asi­gu­re corectitudinea elaborării actului de urmărire penală și a măsurilor limi­tative complementare, pentru a tri­mite în instanță dosare ce vor fi rezolvate corect și rapid. Astfel, dintr-un proces judiciar care era realizat de o singură instanță (aglomerată și lipsită de personal), procedura penală va fi realizată de trei tipuri de instanță bine pregătite și eficiente.
Nu există în proiectul ministerului nici o garanție că problemele întâlnite în prezent nu se vor perpetua și la nivelul noilor structuri (mai ales în condițiile în care nu există măsuri de politică de personal complementare, elaborate de MJ și CSM). Practic, cu aceiași oameni trebuie să facem de trei ori mai multe lucruri, construind noi instituții care să aplice segmențial aceleași proceduri.
Aceste încercări de a reformula aceeași filozofie penală într-un nou tipar instituțional sunt tipice pentru demersurile legislative în materie judiciară.
O anecdotă spunea că lucrurile bune nu sunt ieftine, cele rapide nu sunt bune, iar cele bune, rapide și ief­tine nu există. Bineînțeles, efortul de perfecționare a legislației este unul bine-venit, mai ales în fața unui domeniu atât de spinos cum este cel al procedurii penale.
Cu toate acestea, trebui avut în vedere că triplarea structurilor institu­țio­nale și efortul administrativ comple­men­tar nu suplinesc eficiența insti­tu­țio­nală informală. Legi perfecte nu exis­tă (fie și pentru motivul că într-un proces penal numai una dintre părți primește satisfacție). Ezitarea între Scylla celerității actului de justiție și Caribda echității lui dă naștere unui efort instituțional considerabil, care trebuie întreprins de corabia fragilă a Justiției românești. În ansamblu, înain­te de confruntarea din strâm­toa­re, procedura nu s-a schimbat esențial. Volumul ei este însă unul care poate marca odiseea Codului de procedură penală.
Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 53

Comentarii

Comentariul nr.1 - broscarime a spus în 18.02.2008 08:05:00:
In esenta, ai dreptate.
Ceea ce am inteles insa dintr-o practica indelungata a dreptului si dintr-o activitate stiintifica destul de consistenta, este ca se urmareste exact distrugerea corabiei.
Toti juristii plecam de la prezumtia de buna-credinta a legiuitorului si, in general, a celor ce exercita puterea de stat, ceea ce este fals.
Chiar, in acest sens, am publicat in Cadran politic un articol referitor la irosirea timpului si a energiei prin blocarea intrarii in vigoare a Codului din 2004. De atunci, impresia mea a devenit certitudine. Partea proasta este ca cei pe care i-am delegat noi, corpul politic, sa exercite puterea, au uitat ca au responsabilitatea Romaniei. O tara minunata dar un stat infect! Sa fi ramas doar solutia recursului la cer al lui Benjamin Constant?

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: