Numerele anterioare

2, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 71,
 

Lunile anterioare


 

Autor


 

Marea schimbare

Arthur SUCIU, Radu CUCUTĂ, Daniel BUTI

Alegerile pentru Parlamentul European au pus în evidență începutul unei schimbări de paradigmă, trecerea dinspre o dominare a stângii către o dominare a dreptei. Este aproape sigur că tendința se va menține și la viitoarele alegeri. În aceste condiții, partidele trebuie să găsească soluții pentru a obține rezultate cât mai bune.

PNL și PSD se vor întoarce către electoratul tradițional. De cealaltă parte, for­mațiu­nea prezidențială, alcătuită, la ordinul lui Traian Băsescu, din PD și PLD, speră să câștige alegerile locale și parlamentare de anul viitor.

Formarea partidului prezidențial

Partidul Democrat, deși a obținut victoria în alegerile europarlamentare nu a confirmat statutul creat de sondajele de opinie, de partid care domină categoric scena politică. PD trece printr-un proces de transformare, impus de la vârf. Mai mult, rezultatul pozitiv, totuși redus în procente al PLD, confirmat de momentul electoral din 25 noiembrie, a pus sub semnul între­bării șansele unei victorii la scor în 2008. De aceea, fuziunea PD-PLD a devenit o necesitate. Deși a fost de­cla­rat, în general de cei care privesc suprafața scenei politice, câștigătorul real al alegerilor pentru Parlamentul European, PLD și-a dovedit în acest mo­ment limitele. Acest partid repre­zintă creația președintelui Băsescu și a lui Theodor Stolojan. Scopul său a fost inițial acela de a crea o falie la nivelul PNL, care să conducă la răsturnarea raporturilor de forțe din interiorul formațiunii liberale. S-a urmărit coa­gu­la­rea unei mase critice care să schim­be conducerea partidului, o conducere ostilă președintelui Băsescu. Eșecul acestui demers a condus la fracțio­na­rea PNL prin desprinderea „platfor­miș­tilor”. Din acel moment,  obiectivul noii formațiuni (PLD) a fost acela de a atrage o parte cât mai mare din elec­toratul liberal. Testul a fost reprezentat, în mod evident, de alegerile pentru PE. Or, scrutinul europarlamentar a dovedit nu doar că liberal-democrații nu și-au atins obiectivul, ci a scos în evidență și faptul că formațiunea condusă de Theodor Stolojan și patronată de Traian Băsescu tinde să se suprapună ca electorat cu PD. Altfel spus, de­mo­cra­ții și liberal-democrații își împart ace­lași electorat. În aceste condiții, existența PLD nu se mai justifică. Solu­ția: fuziunea, în numele proiectului ini­țial al „Adevărului” și al „Dreptății”.
Nașterea PDL sau oricum se va numi „noua” formațiune, scoate în evi­dență, dacă mai era nevoie, proble­me­le de natură structurală ale partidelor politice autohtone. Se naște în mod cât se poate de legitim întrebarea dacă avem de-a face cu partide în sensul clasic al conceptului sau cu grupuri de interese, cu camarile sau facțiuni. Aceas­­ta deoarece nu este posibil ca fu­ziunea dintre două astfel de organizații să se producă brusc printr-o decizie intempestivă. Evenimentul creat de PD și PLD sfidează logica de funcționare a unui partid politic. Mai mult, el tinde să devină cu totul altceva decât au anun­țat liderii celor două formațiuni. Con­form declarațiilor principalilor pro­ta­go­niști (Emil Boc și Theodor Stolojan) și în baza Legii partidelor politice nr. 14/2003, asistăm la o reorganizare a celor două partide, ce se produce în urma unei comasări prin fuziune. În urma unui astfel de proces „rezultă un partid politic nou, care se subrogă în drepturile și obligațiile partidelor poli­tice care au fuzionat” (art. 40, alin. 1, L14/2003). În realitate, ceea ce se petrece între PD și PLD este mult mai apropiat de ceea ce legea numește comasare prin absorbție (care, în cazul de față, va conduce la schimbarea denumirii partidului). Chiar dacă nici unul dintre actori nu își va păstra personalitatea juridică „subrogându-se în drepturile și obligațiile partidului absorbit care își încetează activitatea” (art. 39, alin. 1), baza PDL va fi asigu­rată de infrastructura și de resursele PD. În acest caz, fuziunea reprezintă un compromis pe care democrații îl fac, renunțând la brandul PD (aspectul este controversat, existând voci care susțin menținerea resursei simbolice reprezentate de denumirea și acro­ni­mul partidului). Evoluția noii formațiuni în 2008 este în bună măsură depen­dentă de poziționarea și de mișcările președintelui Băsescu.
Revenind la PD și la succesorul său PDL, este posibil ca, prin această mișcare de fuziune, președintele să vizeze o schimbare la nivelul para­dig­mei în care evoluează scena politică. În prezent, disputa pentru un loc pe axa electorală centrală se poartă între doi actori aflați în opoziție. Prin urmare, atât PD (PDL), cât și PSD trebuie să se raporteze critic atât față de putere, cât și față de opoziție. Situația este ine­dită, deoarece confruntarea între prin­cipalii protagoniști nu evoluează în lo­gica putere-opoziție. Statutul guverna­men­tal al unei formațiuni de forță medie, PNL, face ca scena politică să fie una tripolară. Într-o astfel de situa­ție, echilibrul este întotdeauna fragil și temporar. Aceasta deoarece tendința firească a sistemelor politice este spre dualism. Până acum, acesta a func­țio­nat, într-o măsură mai mare sau mai mică, prin prisma colaborării PSD-PNL. Atunci când majoritatea partidelor parlamentare au intrat în logica prezidențială, dualismul a funcționat din nou, avându-l ca vector pe Traian Băsescu. Acum însă, social-democrații par dispuși să se delimiteze necon­dițio­nat atât de PNL, cât și de PD (PDL) și să se manifeste ca autentic partid de opoziție. Dacă atitudinea social-demo­craților se va menține în pofida ten­siu­nilor și a presiunilor interne, poziția de partid dominant la care partidul pre­zidențial aspiră poate fi pusă în pericol. Prin urmare, rolul PDL poate fi acela de refacere și de impunere a dualismului. Acest lucru se poate petrece prin încercarea de a îndepărta liberalii de pe poziția de principal partid al dreptei și prin realizarea unui echilibru, îm­preu­nă cu PSD, pe axa stânga/dreapta (conceptele de stânga și dreapta sunt folosite aici în baza percepției publice conform căreia un anume partid este de stânga, iar un altul de dreapta și de asemenea în baza etichetelor ideolo­gice autoasumate de către forma­țiu­ni­le politice).
Deși orice simplificare a scenei poli­tice și o reducere a ofertei elec­torale beneficiază de regulă de un bo­nus din partea alegătorilor, succesul PD (PDL) nu este asigurat. Partidul lui Tra­ian Băsescu rămâne principalul pretendent la funcțiile guver­namen­tale, dar în noua sa formulă el nu a tre­cut nici un test electoral. Performanța sa depinde în mare parte, probabil în mult prea mare parte, de reușitele sau de eșecurile președintelui. Iar refe­ren­dumul pentru votul uninominal a demons­trat că șeful statului poate înregistra și eșecuri.

Despre stânga

Din perspectiva evoluției sale poli­tice, 2007 nu a fost un an de suc­ces pentru formațiunea condusă de Mircea Geoană. Rezultatele alegerilor pentru Parla­mentul European pot fi consi­de­ra­te cel mai potrivit indicator pentru per­formanțele partidului. Or, procen­ta­jul obți­nut la alegeri (apropiat de mini­mul istoric atins de formațiune în 1996), dublat de numărul mic de voturi pri­mi­te (2,7 milioane mai puțin decât în 2004) par a fi argumentele care subli­niază cel mai evident pașii înapoi făcuți de către PSD. Mai multe elemente impor­tante trebuie avute în vedere.
Pe de o parte, alegerile pentru Parla­mentul European trebuie inter­pretate în contextul politic și ima­go­logic în care s-au desfășurat. Din punct de vedere al incidenței lor, concluziile care se pot trage din rezultatele obținute de PSD nu merg mai departe de simpla comparație cu procentele și voturile din 2004. Alegerile pentru Parlamentul European nu sunt indi­ca­torul cel mai potrivit pentru perfor­man­ța (sau contraperformanța PSD), deși apro­pierea lor de finalul anului și carac­terul definitoriu al momentelor electorale le vor da această valoare. Ale­gerile pentru Parlamentul European au o relevanță comparativă redusă din mai multe motive. Pe de o parte, lipseș­te un termen realist de comparație. Dinamica partidelor (nu numai de stân­ga) din fostele țări comuniste, acum membre ale UE și ale NATO nu este neapărat relevantă în sine (cazul româ­nesc are doza lui mare de original, iar cel al PSD-ului este marcat de accente proprii extrem de sugestive).
În același timp, nici la experiența celorlalte țări est-europene nu ne putem raporta (practic fiecare a trecut doar printr-un singur tur de scrutin, în iunie 2004). Prezența la vot a fost re­dusă în toate aceste cazuri – iar com­parația cu Bulgaria, unde câștigătorul net a fost formațiunea ATAKA devine ire­levantă, având în vedere imposi­bili­tatea PRM și a PNG de a depăși pragul electoral. Cu alte cuvinte, alegerile pen­tru Parlamentul European sunt abia primul eveniment dintr-o serie elec­torală care se deschide actorilor politici români. Rezultatele lor nu pot fi comparate cu momentele similare din țările est-europene. În același timp, dacă experiența EU-15 ne poate arăta ceva cu adevărat relevant, aceasta este diferența majoră dintre alegerile pentru Legislativul intern și pentru cel european (influențată puternic de diferența sistemului electoral aplicat).
În această grilă, rezultatul obținut de PSD, care îl plasează ca al doilea partid din România, nu este un ele­ment care să arate de unul singur care sunt perspectivele de viitor ale par­ti­du­lui sau care este tendința pe care organizația o va resimți puternic în perioa­da următoare. Alegerile euro­pe­ne constituie în primul rând testul de adap­tabilitate și flexibilitate al parti­de­lor românești la noile reguli ale com­pe­tiției electorale (apariția unui nou tip de scrutin, decalarea alegerilor legislative și locale de cele prezidențiale, posibilul nou sistem electoral). În acest context, deși PSD se plasează pe locul secund (atingând un minim istoric  al voturilor atrase), rezultatul nu este unul rău.
Cu toate acestea, dincolo de con­textul pur statistic al performanței elec­torale, există alte două planuri în care trebuie analizată prestația social-de­mo­craților, care concurează pentru prima oară ca unică forță de stânga a scenei politice românești. Pe de o par­te, se poate discuta despre miza de imagine a confruntărilor în care social-democrații au fost implicați. Pe de altă parte, un loc la fel de important este ocu­pat de obiectivele instituționale ale PSD. Dacă premierul Tăriceanu avea dreptate în momentul în care avertiza că atenția va fi deturnată de la temele europene la dezbaterea politică inter­nă înseamnă că problema evoluției social-democraților este una a acțiu­ni­lor și demersurilor întreprinse pe scena politică internă.
Astfel, conducerea reconfirmată de alegerile interne de anul trecut (al doilea mandat al lui Mircea Geoană a fost câștigat în decembrie 2006) a ur­mă­rit mai multe obiective instituționale nu neapărat complementare. De la susți­nerea cabinetului Tăriceanu (după eliminarea democraților de la guver­nare) la suspendarea președintelui, de la moțiunea de cenzură împotriva gu­vernului susținut în primăvară, PSD a abordat mai multe obiective insti­tu­țio­nale. Una dintre temele recurente ale discursului liderilor PSD a fost alocarea de fonduri primarilor partidului – este ne­clar în ce măsură schimbarea de po­ziții a îndeplinit acest obiectiv. În ace­lași timp, o altă miză extrem de impor­tantă a demersurilor PSD a fost repre­zentată de intrarea la guvernare. Acest obiectiv a orientat în mai multe rânduri acțiunile social-democraților. Ideea, apărută după eliminarea PD de la guvernare, a revenit pe agenda politică înaintea suspendării președintelui, pentru ca o serie importantă de discuții să fie purtate înaintea moțiunii de cenzură depuse împotriva Cabinetului Tăriceanu. După alegeri, cooptarea PSD în Executiv a fost reluată, și de data aceasta fără rezultat.
În mod normal, poziționarea ca prin­cipal actor în demersul de suspen­dare a președintelui, dar și ca principal susținător al moțiunii de cenzură ar fi trebuit să clarifice rolul jucat de PSD pe scena politică. Modelul opoziției unila­terale față de Executivul de dreapta (președinte și premier) a rămas însă la stadiul de deziderat, PSD colaborând punctual cu ambele forțe politice – în pro­blema introducerii votului unino­minal cu președintele; în problema suspen­dării acestuia cu liberalii. Balan­sarea PSD către cele două forțe politice a fost din acest punct de vede­re lipsită de sens, mai ales în condițiile în care social-democrații alcătuiau prin­cipala forță din Legislativ. Alter­na­rea țintei mesajelor nu a făcut decât să relativizeze poziția politică a social-de­mo­craților. Disonanța mesajului aces­tora în rândul electoratului este evidentă: pe de o parte, PSD a intrat în combinațiile politice pro sau antipre­zi­dențiale ca actor secund (deși poziția tradițională a partidului era cea a unui competitor eficient pentru primul loc pe scena politică); pe de altă parte, conducerea partidului a avut de înfrun­tat o opoziție internă extrem de per­cutantă la nivelul imaginii, deși lipsită (pentru moment doar) de pârghiile insti­tuționale pentru a genera redis­cutarea raporturilor de forță din inte­rior. Astfel, conducerea PSD s-a văzut puternic monitorizată din interior și surcla­sată în ceea ce privește lansarea mesajelor de imagine (chiar și cola­bo­rarea punctuală cu PNL a fost propusă de Adrian Năstase, ca direcție politică pe termen mediu a partidului). Poziția lui Adrian Năstase nu este una sin­gu­lară – criticile la adresa conducerii se înglobează într-un mesaj aproape eclectic, dificil de sintetizat, carac­te­ris­tica lor comună unică fiind nemul­țu­mi­rea față de actuala situație.
Încercând să acționeze pragmatic, PSD și-a supralicitat constant poziția. Ponderea parlamentară importantă este un argument decisiv, dar nu și su­ficient pentru modificarea distribuției de putere din sistemul politic româ­nesc. Astfel, din toate oportunitățile impor­tante (remaniere guverna­men­ta­lă, suspendarea președintelui, moțiu­ne de cenzură, alegeri europene), la final de an singurul punct de forță al so­cial-democraților îl constituie blo­ca­rea proiectului de buget – o compen­sa­ție insuficientă, mai ales în urma rezul­tatelor scrutinului din noiembrie.
Dacă pentru electoratul celorlalte partide eșecul manevrelor politice nu este un factor demobilizant, pentru ale­gătorii PSD poziția de secondant pe scena dominată de agenda compe­ti­torilor nu este neapărat un factor pu­ternic de mobilizare. Dacă analiza scoru­rilor electorale indică o contra­per­formanță a social-democraților, aceas­ta este slaba mobilizare la urne a vo­tanților PSD – atât la referendumul din luna mai, cât și la alegerile și consul­ta­rea din noiembrie. Pendularea conti­nuă a PSD între PD și PNL, inca­pacita­tea partidului de a juca din postura unui „broker onest”, toate acestea re­pre­zintă nu numai manevre politice care nu au adus succese instituționale, ci și un mesaj disonant față de propriul electorat. PSD nu reușește să asigure continuitatea mesajelor caracteristice partidului și, cu atât mai puțin, nu este capabil să dea coerență unui discurs critic nediferențiat. Relativizarea pozi­ției politice se traduce și în inca­pa­ci­tatea PSD de a se prezenta ca un par­tid de opoziție – postură ocupată mai degrabă de PD.
Revenind la mesajul premierului, principalul motiv pentru care poziția PSD în scrutinul din noiembrie nu este una încurajatoare este dat de eșecul atingerii obiectivelor de politică inter­nă. Strategia politică a social-demo­cra­ților a fost insuficient conturată. Se poate spune că PSD a jucat mai de­grabă tactic, stabilind obiective în fiecare context politic în care a fost implicat, obiective secundare în raport cu evoluția politică a partidului. În ace­lași timp, numărul obiectivelor urmă­ri­te a fost suficient de mare pentru ca resursele politice și de imagine să se dovedească insuficiente. Aceasta a fă­cut imprevizibil comportamentul PSD, în opoziție cu PNL sau PD, ale căror obiective politice au rămas constante și au fost comunicate electoratului – asi­gurarea unei guvernări stabile și promovarea inițiativelor legislative pen­tru PNL; organizarea alegerilor antici­pate (până la un punct), criticarea PNL și susținerea proiectelor președintelui, pentru PD. Poziția ocupată de PSD este determinată nu de slaba asumare a discursului european, ci de slabele rezul­tate obținute în plan intern.
În acest moment, problema pentru PSD este una dublă: de politică și de imagine. Din punct de vedere politic, ponderea parlamentară a partidului nu mai este un atu. Aceasta pentru că negocierile politice viitoare vor porni de la ponderea electorală confirmată. PSD rămâne un partid cu 37% din man­date, dar cu un procent electoral de doar 23%. Această confirmare lasă puține linii de acțiune la îndemâna so­cial-democraților, care au și deza­van­tajul de a acționa reactiv (în condițiile în care disputa președinte-premier stabilește încă agenda). Din punct de vedere imagologic, dilema PSD este de a reuși să restabilească o comunicare eficientă cu propriul electorat. În acest context, decizia luată în urma alegerilor europene – de a acționa în opoziție – reprezintă un semnal pozitiv. Cu toate acestea, divergențele din interiorul partidului (și ele o noutate pentru o orga­nizație care a cunoscut ultima scin­dare violentă în iunie 1997 – for­marea ApR) sunt ele însele un mesaj disonant transmis pro­priu­lui electorat. Cu toate acestea, pro­ble­ma schimbării conducerii este încă o propunere dis­tan­tă (la care principalii promotori au renunțat rapid). Actuala conducere pare prea slabă pentru a orienta par­tidul, dar deocamdată sufi­cient de puternică pentru a preveni crearea unui pol intern alternativ.

“Nuca tare” liberală

Președintele Traian Băsescu a înregistrat, în raport cu PNL, un dublu eșec: de a îndepărta acest partid de la guvernare și de a impune PLD, soluția alternativă la liberalii lui Tăriceanu. După trei ani de atacuri nestăvilite la adresa Guvernului, PNL a obținut un rezul­tat acceptabil la alegerile europar­lamentare. Previziunile pesimiste, con­form cărora PNL va împărtăși soarta PNȚCD, nu au fost confirmate. Aceasta nu înseamnă însă că liberalii nu ar fi putut realiza mai mult decât păstrarea electoratului fidel și nici că partidul nu ar putea obține un scor mai mare la alegerile din 2008.
Traian Băsescu a dat încă de la început semne că dorește să înființeze un partid prezidențial. În primă instan­ță, el a dorit să facă acest lucru îm­preu­nă cu liberalii, condiția sa fiind ca primul dintre egalii PNL și PD să fie PD. Deși proiectul unui mare partid de dreapta era corect din punct de vedere politic, prevalența PD era injustă. Aceas­tă apreciere subiectivă a preșe­dintelui a fost cea care a condus la eșecul fuziunii dintre PNL și PD, care a cauzat apoi despărțirea definitivă a celor două formațiuni și ruperea în două a PNL. Proiectul realizării fuziunii nu a fost abandonat, ci doar adaptat, modificat. În acest sens, a fost nevoie să se facă distincția între liberalii „buni” ai lui Stolojan și liberalii „răi” ai lui Tăriceanu. După cum s-a văzut însă la alegerile europarlamentare, distinc­ția nu a funcționat, iar liberalii lui Stolojan au semănat cu niște demo­crați mai mici și nu cu liberalii.
Ca și PSD, care se întreabă dacă trecerea pe locul al doilea între partide este o scădere ireversibilă, PNL trebuie să afle dacă a pierdut definitiv în fața partidului prezidențial sau poate recu­pera totul la locale și parlamentare. De răspunsul la aceste întrebări depinde strategia celor două partide în 2008.
Formarea partidului prezidențial ar putea determina PSD să se constituie ca un pol de stânga. Marea problemă a PSD este însă orientarea spre dreapta a întregului spectru politic. Dacă PSD ar radicaliza inclusiv PNL împotriva sa, rezultatul ar putea fi o descentrare a stângii. Tendința de dreapta, eviden­țiată de alegerile europarlamentare, pare să fie acel aspect esențial, care va fi confirmat și de viitoarele scrutine.

UDMR, un succes înșelător

Pentru UDMR, rezultatul alegerilor pentru Parlamentul European este în egală măsură un succes și un aver­tisment. Astfel, campania electorală și acțiunile politice ale organizației au avut în centru spectrul pierderii sta­tutului de partid parlamentar. Spectrul radicalilor, care au criticat puternic acțiunile UDMR, negocierile eșuate cu aceștia (în cadrul cărora radicalii au preferat mai degrabă să se erijeze în supe­riorii și judecătorii morali ai poli­ticilor și personalului UDMR), candi­da­tura lui Laszlo Tokes, toate acestea sunt elementele care au constituit un puternic punct de presiune asupra formației. Apariția unui competitor politic concret și amenințător crea pentru UDMR și o nouă problemă de poziționare (cu care partidul nu se mai confruntase anterior): pentru prima oară Uniunea putea fi identificată cu un partid aflat la putere, care se su­pu­ne regulilor aferente (erodarea elec­torală). Spectrul competiției politice – care amenință reprezentarea parla­men­tară a UDMR – nu a fost numai un element concret pe care conducerea formațiunii a trebuit să îl aibă în ve­de­re, ci a devenit și un vector de imagine, care avansa două posibile consecințe ale competiției pentru votul elec­to­ra­tului maghiar – apariția unei noi forma­țiuni parlamentare, care să înlocuiască UDMR sau imposibilitatea atingerii pragului electoral de către cei doi competitori (ipoteză în care mino­rita­tea maghiară rămânea fără repre­zen­tare în Legislativ).
Rezultatul alegerilor arată că, de­parte de a fi un actor politic erodat și uzat de combinațiile pentru putere, UDMR rămâne un partid viabil, capabil să își utilizeze la maxim avantajele instituționale. De altfel, se poate spe­cula că avantajul UDMR în fața radicalilor reprezentați de Laszlo Tokes este dat tocmai de instituționalizare, care le lipsește competitorilor. UDMR a reușit să își mobilizeze puternic elec­toratul și să neutralizeze discursul „au­to­nomist” al radicalilor, suprali­ci­tând în timpul campaniei această temă elec­torală (nucleul alternativei imagologice la UDMR). Rezultatul – din punct de ve­de­re instituțional – nu este nici unul spectaculos, el înscriindu-se în linia scoru­rilor electorale obținute constant de UDMR. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că perspectiva com­pe­tiției electorale nu a fost înlăturată. Da, UDMR s-a dovedit un actor solid care și-a îndeplinit obiectivele. Cu toate aces­tea, în condițiile unei prezențe la vot mai ridicate a electoratului româ­nesc, spectrul nedepășirii pragului electoral este un risc major pe care liderii maghiari trebuie să îl aibă în vedere în continuare. În același timp, chiar dacă mobilizarea ridicată a electoratului propriu a fost un atu, trebuie avut în vedere că și Laszlo To­kes a reușit o performanță similară. În plus, pentru UDMR există riscul inerent oricărui demers de supralicitare a așteptărilor – autonomia este ușor de promis, dar dificil de materializat.
Concluzia alegerilor pentru UDMR nu este astfel una neapărat pozitivă – formațiunea nu este un actor ușor de dislocat, dar apariția unei concurențe politice nu mai ține de domeniul posi­bilității, fiind un factor de luat în calcul în perspectiva alegerilor de anul viitor. UDMR a reușit să se suprapună peste discursul „autonomist”, mobilizând electoratul. Cu toate acestea, proble­me­le pe care succesul lui Laszlo Tokes le arată nu au fost abordate direct. UDMR devine un partid aflat la guver­nare, cu o conducere asupra căreia eticheta corupției poate fi atașată de competitori și care ar trebui să mai schim­be din generații. În linii mari, suc­cesul de la alegerile europene nu este decât un răgaz pentru abordarea pro­blemelor politice ce au dat naștere ideii unui proiect alternativ în rândul elec­toratului maghiar.

Bătălia de sub prag

Atât PC, cât și PIN au fost departe de atingerea pragului electoral. Cu toate acestea, rezultatele obținute de cele două partide au semnificații net diferite. În vreme ce PC a atins un nivel de putere instituțională suficient de ridicat (partid parlamentar, participant în două rânduri la coaliția guver­na­men­tală), PIN este, în ciuda reprezentării parlamentare, un competitor nou, care nu a primit nici măcar consacrarea elec­torală indirectă a PC (acesta a fost reprezentat în Parlament ca urmare a alianței electorale cu PSD). Astfel, chiar dacă previziunile electorale pentru cele două partide nu le dădeau acestora șansa de a depăși limita pragului electoral, așteptările bazate pe poziția ocupată în spectrul politic erau diferite. În acest context, faptul că PIN a reușit să strângă aproape jumătate din votu­rile necesare atingerii pragului elec­to­ral (dacă PIN ar fi susținut un candidat independent, partidul ar mai fi avut nevoie de 1% din voturi pentru a atinge acest prag mai redus) reprezintă un feed-back pozitiv – mai ales că în unele circumscripții cota legală a fost depă­șită. Pentru PC, care dispune de avan­taje de imagine și instituționale mai importante, eșecul este unul impor­tant. Deși partidul este vizibil, imagi­nea sa nu reușește să strângă suficient capital electoral.
Concomitent, trebuie avut în vede­re că discursul PIN a fost unul care a adus în prim-plan elemente de noutate (utilizarea spațiului virtual și a cam­paniilor relaxate fiind percepută relativ favorabil). Cu toate acestea, „piața elec­torală virtuală” este un spațiu acon­tat mai degrabă de partidele fostei Alianțe D.A., acest factor limitând creș­terea PIN. PC în schimb, plătește în alegeri prețul incapacității conturării unei imagini proprii, relativizarea ima­go­logică nefiind atenuată de demisia din Parlament a liderului partidului sau de anunțul retragerii acestuia de la conducerea partidului. Astfel, dacă PIN a încercat să își creeze o imagine într-o direcție deja dominată de competitori mult mai puternici, PC nu a reușit decât să schițeze încercări în această direcție.
Rezultatele obținute de PNG și PRM în alegerile din noiembrie constituie fără îndoială surprizele acestui scrutin. Din perspectiva am­belor formațiuni, alegerile repre­zintă un minim istoric, a cărui depășire pre­supune depunerea unor eforturi politice și de imagine majore.

Publicat în : Cover story  de la numărul 53

Comentarii

Nu există nici un comentariu. Fii primul care comentează acest articol!

Număr curent

Coperta ultimului număr al revistei

Semnal editorial

Emil Constantinescu - Pacatul originar, sacrificiul fondator

Revolutia din decembrie ’89: Pacatul originar, sacrificiul fondator este prima carte dintr-o serie de sapte volume dedicate ultimelor doua decenii din istoria României. „Nu am pretentia ca sunt detinatorul unui adevar politic, juridic sau istoric incontestabil, si sunt gata sa discut si sa accept orice documente, fapte sau marturii care pot lumina mai bine sau chiar altfel realitatea. Educatia mea stiintifica si religioasa m-a ajutat sa cercetez faptele în mod obiectiv, eliberat de ura sau intoleranta. Recunosc însa o anume încrâncenare în ceea ce am scris venita din durerea unui om care a trait în miezul evenimentelor si se simte lovit de acceptarea cinica a crimelor, abuzurilor, coruptiei si minciunii, sau de indiferenta la fel de cinica cu care sunt înca privite de catre o mare parte a societatii românesti.... Am scris aceste carti de pe pozitia victimelor mintite sau speriate, care nu-si cunosc sau nu-si pot apara drepturile. Le-am scris de pe pozitia milioanelor de români cinstiti care cred în adevar, în dreptate si în demnitate.” Emil Constantinescu (text preluat din Introducerea cartii).

Mircea Malita - Mintea cea socotitoare

MINTEA CEA SOCOTITOARE
de academician Mircea Malita, Editura Academiei Române, 2009
În volumul de eseuri „Mintea cea socotitoare“, aparut la Editura Academiei Române, acad. Mircea Malita formuleaza în crescendo o serie de întrebari grave ale timpului nostru: Daca omul este rational, de ce se fac atâtea greseli în economie
sau în politica?; Daca rationalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul întelepciunii?; Din viitorul imprevizibil putem smulge portiuni, daca nu certe, cel putin probabile?; Ce si cum învatam pregatindu-ne pentru viitorul nostru?; Este în stare omenirea sa îsi vindece crizele?; Ne asteapta oare un dezastru final? s.a. De-a lungul anilor, acad. Mircea Malita a staruit asupra acestor teme în lucrari recunoscute, însa acum o face raportându-se la dinamica realitatii imediate, inspirat de cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „socoteala mintii mele, lumina dinlauntrul capului“. Eseurile sunt structurate pe patru parti - „Mintea senina“, „Metaforele mintii“, Mintea învolburata“ si „Privind înainte“. Finalul este de un optimism lucid care tine seama de potentialul de rationalitate si imaginatie al mintii umane si, fireste, de generatiile tinere care îl pot valoriza benefic.

Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic Virginia Mircea - Poezii (vol.1 - Mișeii, vol.2 - Vise, îngeri, amintiri), Editura Cadran Politic

Această carte de poezie este seismograful de mare sensi­bilitate care înregistrează cele două întâlniri ale sufletului, deo­potrivă cu URÂTUL care ne schilodește ca ființă, ca neam, dar și cu FRUMU­SEȚEA sufletească nepoluată ce stă ca o fântână cu apă curată pe un câmp plin cu peturi și gunoaie nede­gra­da­bile. Ce poate fi mai dureros decât să surprinzi această fibră distrusă de aluviunile istorice încărcate de lașități, inerții, apatii, compromisuri devenite congenitale ale ro­mâ­nului? Vibrația ver­su­rilor, directețea lor, simplitatea dusă până în marginea cotidianului para­do­xal n-au efect distructiv asupra tonu­sului moral al cititorului, ci produc „neli­niștea cea bună”, cum ar spune Sfin­ții Părinți. Citești în revolta și durerea poetei un mănunchi admirabil de calități: o demnitate neînfrântă, o fizio­logie a verticalității și, mai ales, o inimă creștină, „o inimă din ceruri”, cum ar spune poetul latin. Căci, în aceast㠄inimă din ceruri”, există lacrimi deopotrivă pentru românul umi­lit, distrus până și-n visele lui, dar și pentru copilul din Gaza, cu sufletul și trupul chircite sub șenilele tancurilor unui război ce tinde să devină mai lung decât viața lui, ale unui „război-viață”, lacrimi pentru copilul evreu ce nu a putut fi salvat de la deportarea bestială, lacrimi pentru Tibetul sfâșiat. Și toate acestea fără impostura unui ecumenism sentimental, ci izvorâte din acel suspin curat românesc ce face esența lacrimii creștine. (Dan Puric)

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica

ISLAMUL SI SOARTA LUMII - Fundamentalismul islamic ca ideologie politica de Virginia Mircea "Islamul si soarta lumii - Fundamendamentalismul ca ideologie politca invita la o reflectie mai adanca asupra porceselor lumii contemporane. Judecata critica si independenta a autoarei a produs o lucrare de o veritabila investigatie stiintifica, exact la momentul in care tema tratata deseori fara solutii si perspective ocupa scena din fata a politicii si problemelor mondiale. Cititorii o pot aseza cu satisfactie in bliblioteca lor de referinta. Vor fi mult ajutati in intelegerea evenimentelor care ne sesizeaza in prezent si intr-un viitor in care tema nu se va desprinde de mersul lumii contemporane." (academician Mircea Malita)

Parteneri

Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare The National Centre for Sustainable Development

Login: